Te-am așteptat în grădină,
pe drumul ce duce la moară.
Te-am așteptat să-mi aduci frunze,
niște frunze ruginii ca amurgul.
Am auzit un foșnet prelung
și-am crezut că ești tu.
Dar nu era decât o părere.
Era doar o biată șopârlă
ce se târa înspăimântată
printre frunzele unui bostan uriaș.
Apoi mi s-a părut că te-aud cântând:
îți confundasem notele cu scârțâitul
unui greiere întârziat.
Și totuși, toată simfonia naturii
mă anunța că ești aproape.
Toți îmi spuneau
că ți-ai trimis ploile-ncoace.
Și-am văzut vântul alergând disperat,
răvășind crengile palide ale copacilor
ce se jeleau făcând mătănii
în templul pământului mamă.
Te-am simțit chiar și în gustul
merelor de-abia pârguite.
Am auzit lanul de porumb
văitându-se de venirea țăranilor.
Am văzut carele trase de boi
purtând obosite panerele cu struguri.
Cand ți-am văzut sufletul de brumă
sărutând pământul la ivirea zorilor,
am știut că erai deja în grădină.