Viața e plină de moarte... Adevărul ăsta este cu atât mai supărător, cu cât ești mai în floarea vieții când îl afli. E cu atât mai stânjenitor cu cât îl afli când sângele îți sfârâie la focul vieții… zbori, plutești, te înalți, trăiești o fericire inconștientă și deodată harșt! foarfeca de oțel rece a destinului îți taie avântul: îți moare un apropiat – o rudă, un prieten – și cazi, te prăbușești brutal pe pământ, te rupi, te frângi, te risipești în bucăți, ceva moare în tine pentru totdeauna… apoi se mai duce unul, și încă unul, fiecare ia puțin din viața ta și îți dă din moartea lui, rămâi pentru tot restul vieții cu bucățele de moarte în tine, încerci să te scuturi de ele, dar ele se adună ca piesele unui mozaic în subconștientul tău, nu te lasă să trăiești, te frustrează, îți iau pământul de sub picioare, iar dacă ajungi să le conștientizezi și să le contempli, împietrești în contemplația propriei tale morți, și atunci sorbi viața mai cu putere, mai cu tărie, creezi mai vârtos, te avânți într-o goană nebună, într-o luptă cu tine, cu viața, cu timpul, cu moartea, o luptă pe care știi sigur că o vei pierde, toți au pierdut-o înaintea ta și toți o vor pierde după tine… Atunci, te resemnezi și te înseninezi sau te încrâncenezi și îți pierzi mințile…