poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 820 .



Cădere... Poc! Acum ești liberă?
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Oana I ]

2007-02-07  |     | 





Când în sfârșit crezi că ai înțeles ce trebuie să faci ca să îți fie ție bine, când pentru câteva clipe reușești să te înalți de-asupra ta și a sentimentelor tale, când te îndepărtezi de pământul dulce-amărui care te-a călcat pe tine în loc să îl calci tu, atunci... Atunci ce? Atunci cazi. Te prăbușești. Și ai două opțiuni:

Să pici în cer, adică să pici pentru totdeauna, în caz că nu găsești nici un nor capabil să nu se rupă cu tine, cu greutatea lacrimilor, a viselor și a dorințelor tale sau, să pici pe același pământ care te-a călcat în picioare. Dar și aici sunt două opțiuni, din nou:

Poți pica în cap, sau în picioare.

Dacă pici în cap, te întorci oarecum de unde ai plecat, doar că de data asta ai tâmpla spartă și durerea crescândă... Visele curg prin fisurile craniului pierzându-se în văzduhul care zace la picioarele tale. Calci pe nori, dar ei nu te acceptă, te calca înapoi, te împing. Și astfel îti dai într-una cu capul de pământul dulce-amărui, care devine moartea ta acră, seacă. Mori, refuzându-ți propria moarte și renunțând să sfidezi continuitatea. Ajungi o ființă slabă căriea totul i se pare deprimat. În fața ochilor tăi sunt deprimați până și norii care te calcă... (deși ei în lumea lor sunt fericiți). Mori într-una și ne e ciudă nouă, celor care încercăm să trăim cu picioarele pe pământ, nu cu capul în el, că nu avem ce să îți facem... Te-am omorî dar mai multă moarte decât ai tu în tine, nu avem noi toți în noi ca să îți mai dăm. Și nu putem decât să mergem mai departe, să îți plângem de milă în modul nostru ipocrit, dar sincer, uman de sincer. Scuipăm un “condoleanțe” sperând că vom înmuia pământul tare în care ți s-a înfipt capul și că vei cădea “cum trebuie”, din nou... Că îți vom spăla cu scuipatul nostru tâmplele de sânge, că îți vom lipi rănile și că îți vom împrumuta măcar o parte din visele noastre, vise pe care le-am cules din văzduh, căzânde și calde de la mulți cu capete sparte...

Dar... spuneam ceva de o a doua opțiune. Ei bine, ea este “sfidarea”, sfidarea propriei tale căderi. Căci “ea”, căderea, e mână în mână cu pământul, asta o știm cu toții, și vrea să cazi în cap, dar tu… dacă prinzi suficient curaj, dacă îți dezvolți coloana vertebrală... poți alege cum să cazi. Și din momentul în care îți dezvolți capacitatea de a alege, cu siguranță vei face alegerea corectă (că deh, “aici, la mine” nu e ca “în viață, la voi”) și vei decide să cazi în picioare. Să calci tu cu tălpi fierbinți de vise și dorințe pământul. Să simți cum ți se zbat firmiturile sub picioare. Să îl scuipi tu și să îi spui condoleanțe propriei tale morți, dar... totuși să rămâi cu el. Știi că nu vei putea zbura niciodată, pentru că picioarele îți sunt înfipte mult prea adânc din cauza căderii. În plus, nici inima nu te lasă să îl părăsești pentru un pumn de pene divine sau niște nori nesiguri. El e... pământul tău. El te susține, el te ajută să mergi. Nu îți dă niciodată cu capul în nori sau în cer, știe mereu cât de sus să te împingă. Și tu crezi că e din cauza gravitației, că el a inventat-o pentru că e băiat bun și nu vrea să te lovești... Naivo! Mincinoaso! Trezește-te! “Cazi” cum trebuie, măcar o dată! El nu te împinge pentru că îi este teamă. E gelos, invidios si bătrân. E maro și până și când e cald e rece. Vrea să te țină captivă, te sufocă... Dragostea lui e asfixiantă. Noroc cu cerul, pe care îl mai poți privi ca să te aerisești. Dar, de câte ori pământul simte că te uiți în sus, intervine gravitația aia “salvatoare” și te trage spre el, te trage în jos... te împiedică să zbori, te ține prizonieră. Și visele tale se zbat, devin mici, umane, mărunte... Devin scuipatul din condoleanțe, iar tu devii doar un “om ca toți ceilalți”.

Deci... cum alegi să cazi până la urmă?


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!