îmi dau jos zâmbetul aciuat în gropița din obrazul
stâng sau drept
nu mai știu
peste tot jumătăți de măsură
nimic autentic râde filosoful muzica lui Wagner îi cutremură pereții stomacului

hermeneuticile pozitive provoacă greață

lumea e o poveste în care trăim din nou și din nou aceeași istorie
vine valuri peste noi și apoi ne
uită prin cărți prin

birouri pereții ascund o oglindă

să mă văd
e simplu
buzele tremură de parcă nimeni nu le-a atins niciodată

îmi las degetele să le mângâie
nu plângeți le zic voi sunteți
două jumătăți
tot timpul alături veți muri într-o zi ca în filme celebre

îmi las degetele să mângâie
curg pe lângă coapse
le aranjez pe lângă fuste ajung în pantofi
mare mijlociu mic arătător
4. inelarul s-a dus la plimbare și nu s-a mai întors

uneori îmi doresc
ca medicii să fi găsit în sânul meu
cancer

nu am reușit să mă îmbolnăvesc total niciodată

mă dezbrac de metafore
și spun

taci