Închid ușa,
E noapte și prea frig.
Printre coaste îmi atârnă firul de ață cu care mă cos și mă descos.
Era dureros la început, dar acum m-am obișnuit și nu mai simt nimic.
Cu gândul la clipa când mi s-a declanșat butonul.
Îmi curg lacrimi mărunte, printre zâmbete.
Mă consolez că e trecător.
Nu mă mai doare când mă văd cu flori și cu inima oprită,
în sfârșit liniștită.
Iartă-mă!