mulțumită
conduc
și ascult
un cântec cântat de Buffy Sainte-Marie,


În zare, un om,
are mâinile ridicate în sus,
gesticulează,
râmâne cu ele în sus de parcă a lăsat armele jos, se predă ca în război,
opresc,
deschid geamul: - te-ai pierdut?
da m-am pierdut,
unde locuiești?
îmi arată cu degetul spre asfințit: ”Îmi știu numele, nu sunt prost”,
deschid ușa: - dă-mi o foaie si-un creion,

îi dau o foaie și un creion,


Stă pe gânduri,
încearcă să scrie, stă pe gânduri,
stă pe gânduri,


Ca un copil colorează prima literă, colorează
negru negru negru, litera ”H”
aștept, și el așteaptă,
așteptarea lui e complet diferită de a mea,
dintr-odată se luminează,
a descoperit scrisul: - uite, acesta e numele meu,
”Hitchhiker”

M-am liniștit, nu-i un criminal,
(nu de alta, dar aici e locul cu cele mai multe pușcării)


Existențialiștii zic: o vază este o vază,
fie cât de frumoasă, tot indiferentă este,
omul e om, cât de disperat nu o fi, tot om este,

Îmi vorbește să-l duc la Jane,
”You know Jane? She is my sweetheart”
Jane, este fata lui, iubita lui, fata de la 17 ani,
mi-a spus că stă pe strada, … strada, … strada …
Jane cu cei șapte copii locuiește pe strada …

și dacă,
dacă a murit,
și casa e vândută, și el a fugit?

Mai bine îl duc la poliție.

Îmi spune că stă peste pod:
- peste podul cel vechi sau cel nou?
ridică din umeri,
îmi dau seama, mai mult ca oricând avem nevoie de Dumnezeu și
Dumnezeu are nevoie de noi.
Dar unde este Jane acuma?

Se-apleacă peste foaie, începe să scrie
32 gretel street în kingston, and my name is douglas kepler,
Îți mulțumesc Doamne! se pare, și-a adus aminte,

***

Ajungem în dreptul casei,
lumina e stinsă,
sunăm la ușa din față, nu deschide nimeni,
sunăm la ușa de la sun room, nu deshide nimeni,
ușa din spatele casei, inima îmi bate ca un ceas,
tic tac, tic tac,


se descide ușa, sare în brațele ei de parcă e mama lui,
nedumerită, îl cuprinde, se uită la mine, la el, la mine la el:
-mi-a fost dor de tine, îi mângâie fața, și uite ți-am adus un înger,

Jane mă cuprinde,

încă înaltă, fragilă ca un firicel de iarbă,
și-a păstrat alura de fetiță,
are ochii verzi, pielea rozie, gura mică,
și mai are mintea limpede, părul alb alb, tuns scurt,

Se pare că el a fost cel care a golit primul ceașca de ceai, după care
a implorat lumea să-i dea brațele de care avea nevoie să fie văzut ca un far
5 ani iubiți, 64 stâlpul unul altuia, așa mi-au zis,
cel mai iubitor companion pentru Jane și cei 7 copii ai lor, și
Jane cea mai frumoasă fată,

***

prima zi la casa de bătrâni,
a fugit,
rătăcit în jurul orașului,
35 km spre asfințit,


***La întoarcere m-am gândit și m-am tot gândit,
cât de ușor gândim la îndemnul timpurilor și la îndemnul societății mereu în curs de dezvoltare, mereu în schimbare,
să devină mai bune, mai mari, mai de folos omului,- ființă socială,
societățile care ne sacrifică ca pe niște purcelusi de abator, șoricei de laborator, mereu sub experiment de mii de ani.


***Pe când în lumea asta avem nevoie ca două lucruri să meargă bine, și cum ar fi,
cum ar fi oare cum ar fi dacă mamele la tot felul de îndemnuri și mode sociale, sub tot felul de pretexte, nu s-ar spăla pe mâini atât de ușor de responsabilitatea de a-și crește copilașii în liniște, să le ofere propriilor copii dragostea și timpul, tinerețea și frumusețea,

și cum ar fi dacă familia la tot felul de îndemnuri și pretexte ale societății mereu în curs de dezvoltare, de schimbare nu s-ar spăla pe mâini de responsabilitatea de a avea grijă de bătrânii lor și iar îngriji cu mare dragoste și mândrie,

dar,
undeva firul s-a rupt,
undeva firul s-a rupt, și se rupe în continuare tot mai mult în toată lumea, în tot omul,
am ajuns să nu mai gândim pentru noi,
să nu mai gândim pentru familiile noastre,
am ajuns să trecem prea ușor peste noi, peste oameni,
viață,
de parcă am sări capra în jocul de-a capra.


Dar la ce ne folosește această disperare dacă nu putem fi conștienți de ea ca un mormânt.


* am simțit că totuși sunt mai puternici împreună.
el nu mai tremura și parcă și-a adus aminte mai multe, ea s-a îmbujorat, corpul ei nu mai părea atât de fragil.

Cum e posibil ca ceea ce este atât de evident se vede atât de târziu sau niciodată.



Notă (studii sociale recente, ceea ce de fapt în România se cunoaște prin tradiție de când hăul): s-a constatat că părinții care și-au lăsat copii de foarte mici la daycare (grădiniță), la bunici, mamele au pus accent mai mult pe carieră decât să petreacă mai mult timp cu copiii, iau lăsat în grija altor persoana la rândul lor și copiii, mai târziu în viață, și-au dorit să scape de părinți cât mai repede, cu prima ocazie și-au dus părinții la casele de bătrâni fără nici o remușcare.