Sună a mesaj numai bun de pus în sticlă, dar, o să vedeți, nu e așa. Ceea ce cu siguranță aș vrea să se păstreze este nota personală a acestei scrieri, cu alte cuvinte, în cele ce urmează nu voi avea pic de obiectivitate. Este strict punctul meu de vedere, boem, labil, vizionar, cum vreți voi să îi ziceți, având la bază referințe concrete, fără a le cita însă cu nume și prenume.

Din punctul meu de vedere, în acest moment forum mai interactiv ca cel pe care ne aflăm și la care fac referință nu există, iar aceasta se întâmplă pe fondul unor eforturi pe care colegii mei le poartă mai departe atât pe partea de programare, cât și pe cea de concept, deci, cu o implicare minimă din partea noastră. Meritul este numai al vostru, cei care au hotărât că a venit momentul să discute din nou, să renască, să schimbe idei, mentalități, având pe de o parte la bază prietenii mai vechi dar intrate în adormire, sau afinități elective scoase la iveală. Pe parcurs, unii au progresat, prinzând curaj și scriind mai mult și mult mai îndrăzneț, în timp ce alții și-au pierdut nivelul și ne-au părăsit. Mă voi opri puțin la aceștia din urmă.

Un singur lucru nu se tolerează pe acest site: atacul la persoană. Poate nu e chiar așa lucru simplu și poate că acesta e și motivul pentru care nu s-au putut adapta. Permitem critica textului, chiar nemiloasă, însă argumentată, deși, ideal ne-am dori o anume superioritate în abordare, relaxantă, amuzantă, chiar dacă atinge uneori cinsimul sau absurdul, dar nu încurajăm concluzii de genul: ”la ce să mă aștept de la tine, ești o cauză pierdută” De ce? Pentru că timpul e un parșiv și că până să ne dumirim la ce să ne așteptăm de la celălalt ne-am și pierdut nivelul. E o glumă, treaba nu stă chiar așa, dar nici prea departe nu e. Să știți că niciunul dintre aceștia nu a fost dat afară. Mai întâi a fost avertizat, după care, treptat textele sale au avut nevoie de aprobare, iar nivelul i-a fost retras în momentul în care, probabil de teamă să nu recunoască că a greșit a perseverat în a jigni. Sigur, atacații au fost suficient de abili să știe când să se dea răniți, cam ca Neymar Jr. în careu, dar, până la urmă face și asta parte din viață, să știi când să strigi: ”hoții!” În rest, argumentat și civilizat, avem libertatea să facem ce vrem, să ne ascuțim limbile, să ne provocăm la jocuri ale minții sau la inventarea unor noi discursuri prin care să atingem culmile Parnasului. Acceptăm histrionismul, iar dacă e de bună calitate, credeți-mă, acesta generează la rândul său noi abordări, mergând până la recunoașterea unor valori reținute și latente.

În calitate de editor m-am întâlnit însă și cu două cazuri umorale, greu de tradus din punctul meu de vedere și cărora, îmi cer scuze în primul rând celor care au nimerit în plin conflict, le-am căzut și eu victimă. În primul, o duduie aflată într-un conflict constant cu limba română, care la sugestia mea de a scrie corect m-ai, m-ați argumentează că un anumit corector i-ar fi aprobat formele de mai și mați, dar care, de parcă nu ar fi spus destul, popularizează un soi de fabulă/ povestire de gura sobei cu pilde de calendar sătesc și alege să cenzureze comentariile care nu îi plac. Recunosc, argumentația descoperirii unui buton care o fericește mi s-a părut înduioșătoare. Singurul lucru care o apără și păzește pe acest site este un buton. Mă scuz încă o dată! Părându-mi-se nedrept față de toți cei care au venit aici pentru a schimba impresii și a ajuta sau a fi ajutați, mai cu seamă că o astfel de atitudine ne blochează și pe noi editorii să îi comunicăm pe respectivul text anumite lucruri, am cedat emoțional și vreme de câteva minute bune i-am trecut textele pe pagina de autor. M-am corectat, i-am redat nivelul și am anunțat-o de acest lucru. Care credeți că a fost răspunsul doamnei? S-a făcut dreptate. Evident, I rest my case!

Cel de-al doilea caz este mult mai recent, oarecum încă fierbinte, și posibil ca ceea ce voi scrie în continuare să fie consecință a conflictului în care m-am băgat și căruia, dacă i-am făcut totuși față, a trebuit să îi dau ofranda trufiei personale, pe care nu îmi doresc să o mai scot încă o dată la înaintare. Aici, tot o doamnă s-a trezit să numere silabele dintr-un poem care nu se revendicase nici măcar o clipă de la vreun gen literar. Cu siguranță acest lucru putea fi exprimat într-un anumit fel prin care să nu i se anuleze autorului meritele care au dus și la însteluțarea cu roșu, pe care mi-am permis-o. După care, probabil intuind că perdaful nu este destul, îi sugerează autorului să facă bine să accepte aceste corecturi, dacă dorește ca steaua primită de la mine să nu fie considerată un gest abuziv. Evident că am reacționat. Am reacționat pentru că, deși ne lăudăm că aici este un atelier, nu considerăm că vreunul dintre noi ar deține adevărul absolut, iar atunci când dorim jurizări cât mai aproape de absolut avem oameni titrați pe care să îi invităm, în defavoarea doamnei numărătoare de silabe, pe care nu o recomanda nimic. Și ce credeți că se petrece? Doamna respectivă scoate la înaintare o menține, printre alți zeci de autori premiați astfel la una dintre edițiile Festivalului Internațional Romeo și Julieta la Mizil. Mai haios este că, la proba adevărului, rezultă destul de clar că respectiva nu pricepe că nu este suficient să numeri bine silabele, dacă ceea ce vrei să spui ori nu are niciun sens, ori este o înșiruire de truisme. Și tot așa, eu, susținut de alți câțiva, încerc să îi explicăm respectivei că nu prozodia ar fi totul într-un poem reușit și că Mizilul este doar un nume pe o foaie de hârtie, iar doamna se ambiționează să ne sugereze cum că ar fi fost mințită și derutată de poemul care părea să aibă formă fixă, dumneaei făcând un bine neînțeles de noi, ca după peste 15 ani de scris poezie în formă fixă să aibă totuși gentilețea de a ne lumina drumul. Discuția nu a dus nicăieri, firește, însă, am înțeles încă ceva, ce acum 2 zile, de pildă, mi-ar fi fost la fel de străin ca și Capul Bunei Speranțe. Că inerent vor exista astfel de situații în care tineri recompensați cu o mențiune la un festival obscur se trezesc să incendieze Râmul. Că ei au fost mințiți și că alții care au venit aici să se simtă bine, să progreseze, să lege prietenii, să se tachineze cu cei cu aceleași afinități trebuie să sufere pentru umorile celor rupți de realitate. Ceea ce iarăși nu e corect.

În concluzie, astăzi îmi pun câteva întrebări:

Este siteul acesta o democrație? Cu siguranță. Și atunci de ce cenzurăm? Tocmai pentru că vrem să avem democrație. Ieșirile celor două doamne nu au nimic în comun cu libertatea, ci cu anarhia. În momentul în care te revolți pe sistemul de valori al unor editori, subiectivi, cu siguranță, dar vii doar cu sistemul tău de valori ca certitudine, ceva este putred.

E bine ca acest site să rămână sub această formă administrativă? Cu siguranță NU. La aceasta însă lucrează ”colegii mei, intelectualii”, ca să citez din memorie, va mai dura puțin, dar cred că va reprezenta un plus. Tot ce ni se întâmplă aici se datorează vouă și cu siguranță este de mare ajutor. Personal, cred că și cei ”taxați” se vor putea întoarce, în clipa în care vor alege să respecte această democrație. Dar atenție, vorbesc în nume propriu.

Cât suntem de vinovați? Foarte! În primul rând pentru că avem argumente susținute și dedicare sau pasiune pentru ceea ce facem. Dar suntem vinovați acum, și în următoarea postare revenim la a fi noi. Dacă înțelegem că suntem diferiți, și cu cât suntem mai diferiți cu atât învățăm mai mult unii de la alții.

Merită să fii aici, acum pe Agonia. DA! Dacă vrei să știi ce mai face textul tău și nu doar să te lauzi că trage la cântar. Dacă vrei să aparții unei comunități, pe care automat să o poți reprezenta și în afara căreia tu să devii Alephul (nu Alesul).

Probabil că voi reveni, tot peste vreo două luni, și la fel de subiectiv și narativ.