Multe dintre tiparele hortative subsumabile categoriei paremiologice a dictonului se definesc drept enunțuri superstițioase. Acestea sunt structurate, așa cum se va putea constata și din contextele pe care le reproducem infra, mai ales în jurul termenilor religioși popă și drac , care desemnează instanțe fundamentale, nelipsite din universul popular românesc:


Îți iese în drum un preot sau un iepure (sic!), întoarce-te, că nu-ți va merge bine! (Zanne, VII, 122); Călugăr ai văzut cât de departe, dă-te la o parte, că-ndată te poticnești! (Id., VIII, 264); Să se afume cu păr de liliac, ca să treacă ceasul cel rău și la copii să treacă ducă-se pe pustii! (Id., IX, 325); Când lumânarea se stinge deodată, fugi din acea casă, că dracul a stins lumânarea! (Id., ibid., 327); De ai vreo lumânare aprinsă în mână, să nu lași să ți-o stingă cineva, că e rău de moarte! (Id., ibid.); Să nu fie trei lumânări în aceeași odaie, că se întâmplă o nenorocire, o moarte! (ibid.); Să nu cumperi nimic din ce a fost mânăstiresc, că ți-ai adus păcat și pagubă în casă! (ibid., 331); Când stai la masă, să nu huți / clatini picioarele, că huți pe dracul! (ibid., 354); Când întâlnești la drum popă, zvârle după el un șomoiog de fân și să zici: ‘Ptiu, piei, drace !᾿ (ibid., 358); Când îți iese popă în cale, să arunci în urma lui cu paie ori să înnozi o batistă! (ibid.); Când îți iese un popă în cale, scuipă pe jos! (ibid.); Popa (/ Pe popa, n.n.), în ziua de ajun, să-l poftești să șadă puțin pe pat, ca să-ți șadă pețitorii ! (ibid.); Să nu iubești sau să te-nsori cu-o preoteasă, fiindcă ele-s afurisite de preoții lor! (ibid., 360); Să nu fii la mijlocul nopții pe drum, mai ales la răspântii să nu stai, că te-ntâlnești cu Ucigă-l toaca ori cu alte bale spurcate ca ciuma etc. și rămâi pocit ori cazi la boală! (ibid., 363); Când e vreme rea, să nu te adăpostești sub stejari înalți, căci Ucigă-l crucea e ascuns într-înșii, prefăcut în ghindă, și poți fi trăsnit! (ibid., 390) ș.a.


Cel puțin unele dintre dictoanele hortative superstițioase frizează scabrosul, cu atât mai mult cu cât „scenariul” respectiv este dezvoltat în relație cu momente creștine esențiale, cum este Paștele (cf., de ex., Să oprești din ziua de Paști un ou roșu, să-l acoperi cu o fâșie de ceară pe mijloc, ca să-l poți lega, apoi să-l atârni în cui în casă și la un an să-l spargi și de-l vei găsi cu viermi, vei avea noroc, iar de nu, nu!, apud Zanne, IX, 343).
Așa cum se poate observa, modul verbal selectat cel mai adesea în astfel de microcontexte este conjunctivul . Aceasta reflectă, pe de o parte, opțiunea în favoarea unei exprimări mai atenuate a unui ordin / îndemn și, mai ales, a unei prohibiții , pe de altă parte, preeminența lui tu generic, având în vedere că acest mod verbal apare în majoritatea situațiilor consemnate cu persoana a II-a singular. Tiparele reproduse mai sus sunt prin excelență enunțuri „justificative” , mai exact microcontexte care includ aproape constant o secvență verbală menită, în convingerea enunțiatorului / creatorului popular, a furniza suficiente explicații / argumente care să valideze îndemnul sau prohibiția formulată în secvența propriu-zis hortativă a dictonului respectiv . Este vorba, prin urmare, despre o secvență utilizată ca strategie persuasivă și care este introdusă cel mai adesea prin conjuncția că „pentru că” (mai rar se recurge la conectori precum ca să, fiindcă sau căci). Un alt element definitoriu este constituit de organizarea multora dintre aceste tipare în relație cu un „moment anume” (v. numeroase enunțuri în care este ocurent adv. relativ când), evocator, adesea, al semnului / indiciului. Microcontextele în care este ocurentă conjuncția dacă / de sunt mult mai slab atestate, mai ales dacă avem în vedere exprimarea exclusiv explicită a acesteia, ca, de pildă, în enunțul De ai vreo lumânare aprinsă în mână, să nu lași să ți-o stingă cineva, că e rău de moarte! (v., prin comparație / diferențiere, Îți iese în drum un preot sau un iepure, întoarce-te, că nu-ți va merge bine! (Zanne, VII, 122) în care dacă este implicit / subtextual , cf. lectura ʽÎntoarce-te dacă îți iese în drum un preot sau un iepure, pentru că nu-ți va merge bine!ʼ; cf., în același sens, și Călugăr ai văzut cât de departe, dă-te la o parte, că-ndată te poticnești! ↔ Dacă ai văzut (un) călugăr, cât de departe (ar fi fost el), dă-te la o parte,...!).

Așa cum se va fi putut observa, în general este vorba despre tipare relativ complexe, binare și (mai ales) ternare, acestea din urmă implicând, de regulă, trei secvențe esențiale, și anume: secvența inițială (în care este prezentat adesea indiciul); secvența intermediară (care se suprapune frecvent cu segmentul propriu-zis hortativ / prohibitiv) și secvența finală, reprezentând partea microcontextului în care este formulată „justificarea”. Structurile binare includ fie a) hortația / prohibiția, urmată de justificare, fie b) secvența indicială, succedată de formularea unui îndemn sau a unei interdicții, cu precizarea că sunt cazuri în care structura imperativă se... bifurcă, înglobând ea însăși două subsecvențe verbale, astfel că tiparul respectiv poate fi definit ca tripartit. În absența rimei , dimensiunea mnemotehnică este recognoscibilă în primul rând la nivelul unei topici aparte, generatoare, la rândul său, a unui ritm specific, în măsură mai exact să faciliteze asimilarea cel puțin a unora dintre aceste enunțuri; am remarcat în acest sens:

i) antepunerea constantă a subordonatei introduse prin adv. relat. când etc. (și în care este evocat, adesea, indiciul a ceva) : Când îți iese un popă în cale, scuipă pe jos! / *Scuipă pe jos când îți iese un popă în cale!; Când stai la masă, să nu huți picioarele, că huți pe dracul! / * Să nu huți picioarele când stai la masă...!; Îți iese în drum un preot sau un iepure, întoarce-te, că nu-ți va merge bine! / *Întoarce-te dacă îți iese în drum un preot sau un iepure...! ș.a.;
ii) antepunerea / tematizarea (subordonatei introduse prin când / dacă, dar și a) unor argumente verbale, în particular a obiectului direct: Călugăr ai văzut cât de departe, dă-te la o parte, că-ndată te poticnești! / *Dă-te la o parte dacă ai văzut un călugăr...!;
iii) postpunerea subiectului față de verb: Să se afume cu păr de liliac, ca să treacă ceasul cel rău și la copii să treacă ducă-se pe pustii! / * Să se afume cu păr de liliac, ca ceasul cel rău să treacă și la copii ducă-se pe pustii să treacă!;
iiii) antepunerea unor adjuncți față de argumente ale verbului: Când întâlnești la drum popă, zvârle după el...! / *Când întâlnești (un) popă la drum...!);
iiiii) dislocarea: Popa, în ziua de ajun, să-l poftești să șadă puțin pe pat...! / *Pe popa să-l poftești în ziua de ajun...! sau În ziua de ajun să-l poftești pe popa...!; Când îți iese popă în cale, să arunci în urma lui cu paie...! / *Când îți iese în cale (un) popă, să arunci în urma lui cu paie...!).
Nu numai valorificarea unei topici aparte este responsabilă de generarea unui ritm specific, cu valențe mnemotehnice, ci și opțiunea în favoarea tiparului implicit (v. supra unele microcontexte în care conjuncția dacă este subtextuală).
În aceeași ordine de idei, menționăm și unele structuri aliterative: Călugăr ai văzut cât de departe, dă-te la o parte, că-ndată te poticnești!; Îți iese în drum un preot sau un iepure, întoarce-te, că nu-ți va merge bine!; Să se afume cu păr de liliac, ca să treacă ceasul cel rău; Când stai la masă, să nu huți picioarele...!; Când e vreme rea, să nu te adăpostești sub stejari înalți...!
Repetiția apare în unele structuri simetrice, identificabile la nivelul secvenței justificatoare (cf., de ex., Să se afume cu păr de liliac, ca să treacă ceasul cel rău și la copii să treacă ducă-se pe pustii!), sau aceasta este expresia reluării unui element lexical (de regulă, un verb) exprimat în secvența hortativă (cf., de ex., Când stai la masă, să nu huți picioarele, că huți pe dracul! sau Popa, în ziua de ajun, să-l poftești să șadă puțin pe pat, ca să-ți șadă pețitorii !).
Nu în ultimul rând utilizarea nearticulată a unor substantive este generatoare a unei muzicalități / ritmicități... gnomice : Călugăr ai văzut cât de departe, dă-te la o parte, că-ndată te poticnești!; Când întâlnești la drum popă, zvârle după el un șomoiog de fân...!; Când îți iese popă în cale, să arunci în urma lui cu paie ori să înnozi o batistă! / v., prin comparație, *Un călugăr ai văzut cât de departe, dă-te la o parte, că-ndată te poticnești!; *Când întâlnești la drum un popă, zvârle după el un șomoiog de fân...!; Când îți iese un popă în cale, să arunci în urma lui cu paie ori să înnozi o batistă!

Oprindu-se asupra unor tipare de acest gen, – prin excelență referențiale – Sevilla Muñoz (2000) este de părere că marea majoritate a lor au intrat într-un fond pasiv. Totuși, dacă particularizăm discuția la română, cel puțin nouă, în calitate de vorbitori (actuali / moderni) nativi de română, continuă să ne fie familiare măcar o parte dintre tiparele de acest gen, chiar dacă nu în forme întotdeauna identice cu cele reproduse de Zanne în colecția sa (v., în acest sens, imaginea „huținatului” lui dracu când dai din picioare fără vreun motiv anume; urmările nefaste ale întâlnirii cu un popă / călugăr; pericolul care te paște dacă te prinde miezul-nopții pe drum; primejdia de a fi trăsnit dacă te vei ascunde sub copacii / stejarii înalți etc.).

Unele dintre aceste tipare hortative stabilesc un raport de variație frastică cu enunțuri paralele asertive (cf., de ex., Îți iese în drum un preot sau un iepure (sic!), întoarce-te, că nu-ți va merge bine! și De-ți iese popă în cale, nu-ți va merge bine ș.a.). În alte cazuri, raportarea la eventuale corespondente frastice asertive implică posibilitatea unei abordări din perspectiva conceptului de ‘metaliteratură᾿, concept validabil, desigur, cu referire la aria discursivă a proverbului românesc. Astfel, în interiorul literaturii populare paremiologice, a putut lua naștere un tip aparte de discurs metaliterar, definibil astfel în măsura în care acesta evocă un discurs primar, materializat în cazul de față ca dicton superstițios. În această ordine de idei, vom putea diferenția, de pildă, între a) Dacă te întâlnești cu un călugăr întoarce-te din drum! (dicton hortativ superstițios) și b) Cel cu credință oarbă rău semn își socotește când călugăr întâlnește , microcontext – subsumabil față de subcategoria paremiologică a proverbului – în care este evidențiată și criticată superstiția (îndemnul Nu face așa! este subtextual). În consecință, structurile de la a) și b) nu vor putea fi considerate variante frastice, având în vedere că un raport autentic de variație frastică implică inclusiv o circumscriere paremiologică relativ similară a celor două enunțuri, or, în cazul de față, unul dintre tipare se definește ca proverb, iar celălalt ca dicton superstițios. Mai mult, o eventuală caracterizare de acest gen nu s-ar justifica în condițiile în care cele două enunțuri actualizează „semnificații” distincte, chiar opuse, în consecință ele putând fi considerate ca fiind sugestive pentru un tip aparte de antonime frastice. În acest context, vom putea defini discursul metaliterar drept... antidicton, în virtutea unor considerente de genul celor formulate mai sus aceleiași categorii putându-i-se subsuma și numeroase alte microcontexte, ca de pildă:

Cel (/ Celui, n.n.) cu credință oarbă îi este frică și de furnică (Zanne, VIII, 280); Cel cu credință oarbă vremea și-o pierde, la tâlcuirea viselor ce el a văzut (Id., ibid.); Cel cu credință oarbă ascultă la coțofană, cum lui o să-i cânte (Id., ibid., 280); Cel cu credință oarbă și la șerpi se închină (ibid., 281); Cel cu credință oarbă de orice își face crucea și-ndată de trei ori își scuipă în sân. O, ce neghiobie! (ibid.) ș.a.

Este vorba despre tipare per ansamblu elaborate, aspecte precum rima interioară , aliterația , topica ș.a. fiind elocvente din perspectivă mnemotehnică și susținând implicit definirea acestora drept proverbe propriu-zise, cu atât mai mult cu cât microcontextele respective satisfac per ansamblu și criteriul idiomaticității, articularea lor realizându-se în conformitate cu o sentențiozitate autentică. În astfel de cazuri, așa cum se poate observa, secvența care trimite la discursul primar (i.e. superstițios) evocă convingeri nefondate privind: ghinionul pe care îl poartă întâlnirea cu un călugăr; eficiența închinării la șerpi, la furnici, la... coțofană,... la... orice; semnele trimise / primite în somn / prin vis etc. De fapt, calitatea de superstiții a unor astfel de „convingeri” se susține în primul rând din perspectiva învățăturilor creștin-ortodoxe, în raport cu care cele dintâi sunt definibile drept structuri distorsionante, dar și în relație cu adevărul impus de bunul-simț.

Bibliografie

Sevilla Muñoz, Julia, 2000, Les proverbes et phrases proverbiales français et leurs équivalences en espagnol, în Langages, 34e année, nº 139), 2000. La parole proverbiale, p. 98-109.
Teleoacă, Dana-Luminița, Proverbe cu termeni religioși (lucrare în curs de elaborare).
Zanne, Iuliu A., 1901, Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria şi Macedonia [Cu un Glosar româno-francez], vol. I-X, Bucureşti, Editura Librăriei Socecu & Comp.