poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 69 .



Religios sau/și laic? Despre substantivul Scriptură și verbul a scrie
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Danaia ]

2021-01-14  |     | 



Substantivul scriptura / Scriptura, derivat de la verbul scribere (scribo, -is, -psi, -ptum), se utiliza în latină atât cu sens laic (cf. „écriture, art d’écrire”, apud Ern.-Meillet 1959: 604 sq.), cât şi religios, accepția „Les Écritures, L’Écriture” reprezentând un calc semantic după greacă. Termen panromanic (cf. rom. scriptură , it. scrittura, engad. scrittüra, fr. écriture, prov., cat., sp., pg. escritura, apud REW 7745; v. și Ern.-Meillet, loc. cit.), latinescul scriptura este tratat de Cătălina Vătășescu, într-un articol din anii ʼ90 (v. Vătășescu 1994: 14), la categoria lexemelor latineşti conservate în română şi necunoscute albanezei, limbă care, pentru exprimarea noţiunii religioase în discuție, recurge la un alt împrumut latinesc, şi anume evangelium .
Sub aspect semantic, individualizarea românei în arie romanică este admisibilă, însă doar cu referire la etapa modernă, aceasta în condițiile în care inclusiv românescul scriptură s-a putut utiliza în limba (mai) veche atât cu sens religios, cât și laic , similar heteronimelor corespunzătoare din restul limbilor romanice. Mai mult, în perioada arhaică a românei, substantivul în discuție lexicaliza în aria laică de semnificații o multitudine de accepții , ca, de pildă, „scriere”, „literă scrisă, semn”, „inscripție”, „însemnare, consemnare” sau „scrisoare”, așa cum reiese și din numeroasele contexte care figurează în DLR ([S, X/II] 1987: 477 sqq.) : „scripturi elineşti şi râmleneşti” (Coresi, ap. DHLR, II, 475); „Era şi scriptură scrisă spre-nsul” (Coresi, ap. DHLR, II, 475); „Prea toţi [va] fi scriptură: cine ce au slujit la Dumnezeu...” (cca 1550; Cuv. den bătr., II, 459/20); „Iară ei cătră elu ziseră: Noi nece scriptură de tinre n-amu primitu de la iudei” (C.V., 102/4) ș.a. Unele accepții din sfera laică se actualizau pregnant la nivelul unor structuri frazeologice, ca, de ex., sintagma scriptură de mână „manuscris” sau locuțiunea verbală a arăta cu / a pune în scriptură „a scrie” (apud DLR), în care scriptură are sensul „scris, scriere” . De fapt, reminiscențe ale vechiului sens laic persistă chiar și în perioada modernă, mai exact în secolul al XIX-lea, dar și în prima parte a secolului următor, la poeți precum Mihai Eminescu (cf. ,,... zilele de-aur a scripturilor române”, Epigonii) sau George Coşbuc, autor la care scriptură este folosit cu sensul „principiu” (cf. „Eu am demult [sic!] scriptura mea şi-mi ţin scriptura”, P. I, 174, apud DLR, loc. cit.).
În limba actuală, termenul este utilizat adesea la plural, cu valoare de singular (cf. Scripturile = Scriptura, Biblia), precum și în sintagma Sfânta Scriptură (înv. Scriptura Sfântă, Scripta Sfântă), lexicalizând sensul religios binecunoscut, și anume „carte sacră a mozaismului şi creştinismului alcătuită din Vechiul şi Noul Testament, aceasta din urmă recunoscută numai de creştini, Biblie”; p. ext., „preceptele, legile propovăduite de această carte sau de religia creştină” (MDA2 2010). Scriptura cea veche / Vechea Scriptură și Scriptura cea nouă erau sintagme întrebuințate în româna veche pentru a desemna „Vechiul Testament”, respectiv „Noul Testament” (ibid.).
Prezenţa unei terminologii de sorginte latină, referitoare la scris, în textele româneşti din secolul al XVI-lea furnizează argumente în favoarea faptului că, de-a lungul Evului Mediu, românilor nu le-a fost străină practica scrisului şi a cititului (Gheţie-Mareş 1985: 133 sqq.; vezi şi Brâncuş 1991: 58 sqq.). Altfel spus, înaintea adoptării în biserică a limbii slavone și a alfabetului chirilic, românii trebuie să fi cunoscut şi practicat scrierea în limba latină şi cu alfabet latin. Făcând aceste observații, avem în vedere nu doar latinescul scriptura, moștenit în română (inclusiv) cu sens laic, ci și alte lexeme din aceeași familie, în primul rând verbul scribere / rom. a scrie, care, în opinia lui Brâncuş (loc. cit.), s-ar fi menţinut atât ca termen popular (dovadă că acesta este folosit şi astăzi cu sensul „a desena, a trage linii, a zugrăvi”, DEX 2009), cât şi ca termen de cult, circumscris vocabularului bisericesc, a cărui continuitate a fost posibilă grație „tradiţiei neîntrerupte a meşteşugului scrisului” (Brâncuș 1991: 58) . Acceptând un astfel de punct de vedere, atunci prăpastia semantică dintre substantivul scriptură, azi termen exclusiv religios, respectiv verbul a scrie – cuvânt eminamente laic , se diminuează, în virtutea posibilității de determinare a unei zone comune de intersecție semică ‘laic – religios᾿, ‘religios ‒ laic᾿.
Valorificarea unor astfel de cuvinte, și anume din terminologia latină referitoare la scris, în folclorul românesc (v. proverbe, fraze proverbiale, imprecații ș.a.) constituie un anume indiciu în favoarea vechimii scrisului la poporul român, având în vedere epoca în care măcar unele dintre tiparele de acest gen au putut fi create, deși nu de fiecare dată lexemele respective actualizează (în mod clar / în exclusivitate) sensul „a reprezenta prin semne convenționale sunetele sau cuvintele vorbirii” (DEX 2009). Reproducem după Zanne câteva microcontexte sugestive: Scrie-l, Doamne, cum îl văd! (Zanne, VI, 552) ; A avea fața scrisă în icoane (Zanne, VII, 19); Ceea ce e scris să pați, te-aștepți la vremea ei; d-aceea, nici să-ți pară rău când pătimești, nici să te deznădăjduiești când o aștepți (Zanne, VIII, 439); Ca să scrii bine, scrie necurmat! (ibid., 563); Cel ce scrie și după moarte cu toți grăiește; d-aceea nemuritor se socotește (ibid.) ș.a. Așa cum se poate observa, cel puțin unele dintre exemplele menționate rețin atenția și pentru asocierea verbului a scrie cu lexeme circumscrise domeniului terminologic religios; astfel, Dumnezeu este cel chemat „să scrie”, fața unui om virtuos este definită drept „scrisă în icoane”, destinul însuși este scris de dinainte. În proverbele românești, creatorul popular l-a inclus uneori și pe Scriptură, cu sensul său religios, ca, de pildă, în microcontextul Scriptura și Sfânta Lege/ D-a-ndoaselea n-o înțelege! (Zanne, VII, 149), în realitate o frază proverbială (enunț hortativ), care conține, după toate probabilitățile, o aluzie la sectele și ereziile care au putut apărea de-a lungul timpului, din cauza neînțelegerii corecte, obiective a unor pasaje biblice (v. și Bârda 2019: 313).
În textele bisericești actuale, Scriptură apare (în primul rând), așa cum era și de așteptat, în manualele de învățătură creștină, unde am consemnat, atât pentru cadrul discursiv ortodox, cât și pentru cel heterodox / catolic, valorificarea preponderentă la singular în sintagma Sfânta Scriptură : „Cărţile Sfintei Scripturi şi-au păstrat de-a lungul veacurilor numele grecesc de Biblie...” (ÎCO 1992: 19); „Sf. Scriptură trebuie citită şi interpretată întru acelaşi Duh Sfânt în care a fost scrisă” (CC 1993: 36). Mai rar am consemnat Dumnezeiasca Scriptură. Când apare singur, fără epitetul sfânt, substantivul în discuție se utilizează mai ales la plural: „În toate epistolele sale sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neînvăţaţi şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (II Petru, 3:16, apud ÎCO 1992: 28); „... nici Scripturile nu pot fi înţelese cu mintea, pentru că şi în Scriptură vorbeşte acelaşi Duh Sfânt” (apud ibid., 115) ș.a.


Bibliografie selectivă

Brâncuş, Grigore, 1991, Istoria cuvintelor, Bucureşti, Editura Coresi, 1991.
Catehismul Bisericii Catolice. Partea I, Bucureşti, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 1993 [CC 1993].
Ernout, A., A. Meillet, 1959, Dictionnaire étymologique de la langue latine (Histoire des mots), Paris.
Învăţătură de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992 [ÎCO 1992].
Romanisches Etymologisches Wörterbuch von W. Meyer-Lübke, Heidelberg, 1972 (REW).
Stănciulescu-Bârda, Al., 2019, Dicţionarul proverbelor religioase româneşti, vol. III, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”.
Vătăşescu, Cătălina, 1997, Vocabularul de origine latină din limba albaneză în comparaţie cu româna, Bucureşti, 1997, Ministerul Educaţiei, Institutul Român de Thracologie, Bibliotheca Thracologica, XIX.
Zanne, Iuliu A., 1901, Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria şi Macedonia [Cu un Glosar româno-francez], vol. I-X, Bucureşti, Editura Librăriei Socecu & Comp.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!