poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 888 .



Ultima dată
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Poupette ]

2020-11-23  |     | 



Cu mult timp în urmă, într-o zi de 15 noiembrie,
am început să scriu o scrisoare numită „Ultima dată”.
Era o confesiune,
cântecul de lebădă al unei toamne apuse
care credeam că nu o să-și mai aștearnă vreodată frunzele în calea mea.
Pe-atunci priveam desigur sfârșitul ca pe o certitudine,
la fel ca o linie dreaptă între puncte –
nu știam că suntem prinși într-un cerc pe axa căruia ne învârtim
și că am mai fost cândva aici.
Nu am trimis-o.
Nici măcar nu am terminat-o.
Am abandonat-o la punctul culminant
și-am lăsat-o, împreună cu conținutul ei,
să se piardă printre ani.
Dar azi, 17 noiembrie și multe toamne mai târziu,
ca o coincidență demnă de filme,
ocolul meu pe cercul vieții m-a adus în același punct
așa că merg pe urmele pe care le-am lăsat cândva
și scriu din nou.

Diminețile sunt din ce în ce mai reci sub cerul gri de sfârșit de toamnă
și este o nemișcare ciudată în forfota rutinei zilnice.
Uneori am senzația că ceva s-a mutat de la locul lui sau din interiorul meu
dar mă liniștește gândul că toate vin și trec și vin din nou,
ca valurile la țărm.
Mă liniștește gândul că nu există coincidențe în viață
și că o să ne mai vedem și ieri și azi și mâine.

În toamna asta, ca un déjà vu,
am privit pozele noastre una lângă alta
și mi-am dat seama că am îmbătrânit în feluri diferite,
în locuri diferite
și în vieți care nu s-au știut una pe cealaltă.
Anii pe care i-am strâns în jurul ochilor și pe frunte au povești proprii
și nu pot fi separați de noi.
M-am gândit la toate viețile pe care nu le-am trăit și la toate viețile posibile
iar într-una, dacă ar fi fost să ne clădim o casă nouă pe amintiri vechi,
poate ne-am fi descoperit străini de noi înșine,
stingheri în camerele pe care le-am fi umplut cu atâta pasiune cu iluzii.
Zilele noastre s-ar fi scurs cu regretul că nu am lăsat visul să fie vis
și doar nopțile ne-am fi împăcat cu realitatea corpurilor noastre care ofilesc.
Am fi reluat urmele vechi pe care le-am trasat cu vârful degetelor cândva
pe frunte, la rădăcina nasului, pe arcadă și zigomatic,
până am fi prins tot obrazul în palme
iar liniștea s-ar fi lăsat între noi ca o resemnare.
Pe sub filtrele cu care ne acoperim viața
și în spatele cuvintelor care ne ascund vocile
am fi văzut că suntem oameni reali,
făcuți din carne și oase și păcate
iar mai devreme sau mai târziu totul ar fi intrat în linie dreaptă.
Toate zilele și nopțile ar fi trecut ca una singură
între aceiași pereți, aceiași ochi, aceleași gesturi și aceleași vorbe.
Iar acolo, în nemișcarea asta,
culorile sufletelor noastre ar fi pălit și s-ar fi reîntors în sine.
Am fi rămas ascunși de noi și totuși prea transparenți,
fără mister și fascinație,
doar cu secrete pe care nu am fi vrut să le spunem dar le-am fi citit în ochi,
plini de întrebări, îndoieli și regrete,
singuri într-o așteptare continuă a unui ceva ce nu mai vine.
Ne-am fi imaginat cum ar fi să ieșim pe ușă
și să nu ne mai întoarcem niciodată,
ne-am fi lipit palmele și buzele și ne-am fi acoperit urechile
să nu auzim furtuna din jurul nostru
și nici bătăile de inimă desincronizate.
Ne-am fi spus că așa e viața pentru că așa e normal să fie
și ceasul e oricum târziu
iar la ora asta toate trenurile sunt murdare
și te duc acolo unde nu vrea să meargă nimeni.
Așa că am fi putut rămâne în tăcerea cu care ne-am fi obișnuit,
ne-am fi pus vechile chipuri și suflete în ramă
și le-am fi privit uneori ca să ne amintim cum eram.
Sau am fi legat cele din urmă cuvinte, ne-am fi rupt viața în două
și am fi sperat fiecare că am rămas cu jumătatea cea bună.
Am fi suspinat poate după anii irosiți sau după noi
și la primele ploi reci de toamnă poate ne-ar fi durut dorul o perioadă,
după care ne-am fi îngropat iar în amintiri,
înveliți în regrete și resentimente,
iar viața ar fi mers mai departe și noi cu ea,
purtându-ne cicatricile în locurile unde am fi fost cândva uniți.

Știu.

Dar aș minți dacă aș spune că o parte din mine nu și-a imaginat
cum ar fi fost să-mi iau zborul și să aștept la o cafenea,
așa cum credeam că o s-o fac acum multe toamne în urmă
și că nu m-am gândit, preț de o clipă sau două,
că ar fi putut să fie și altfel.
Că poate într-o altă viață nu am fi avut nevoie de cuvinte
pentru că am fi știut tot ce era de știut acolo, între pahare și scrumiere,
unde orele s-ar fi transformat în minute
și noaptea s-ar fi așternut peste străzi ca o mână blândă de mamă.
Că mânați de vântul de toamnă
ne-am fi purtat mai departe anii, rotindu-ne pe aceeași axă,
scufundați într-o apă liniștită care ne leagă atomii,
fără sfârșit, fără ultime dăți sau niciodată,
fără lipsă și nu e bine, fără întrebare, fără greșeală, fără nu înțeleg,
fără într-un fel da, într-un fel nu.
Am fi prins rădăcini acolo, în străzile pavate cu pietre
și ne-am fi întins an după an
până când am fi devenit chiar pământul pe care pășim.
Am fi crescut unul la umbra altuia din același copac-mamă,
ne-am fi strâns oasele laolaltă,
le-am fi legat cu firele invizibile țesute între noi
și ne-am fi construit casa unul sub coastele celuilalt.

Dar toate astea ar fi fost în vieți pe care nu le-am trăit.
Aici, în cea dată de anii care au trecut,
cuvintele nu au venit când trebuiau
și nici nu am avut răbdare să le așteptăm.
Aici amintirea și dorința nu sunt de-ajuns
și sigur că tu ești mereu bine iar eu mereu acolo unde trebuie,
dar sunt lucruri pe care le avem de învățat.
Pentru că uneori da, timpul e de vină,
dar alteori suntem chiar noi,
care nu știm că viața asta-i făcută din clipe rare ce se scurg și se rup
și le recunoaștem de-abia după ce trec.
Nu știm că unele lucruri vin o singură dată
și după ce se duc credem că nu ne-au fost date nouă.
Nu știm că ne ținem sufletele în palme în fiecare secundă
și suntem mereu noi cei care alegem
când să ținem strâns și când să dăm drumul,
când să construim și când să dărâmăm,
să creăm punți sau prăpăstii,
să întindem mâna sau s-o retragem.
Nu știm, când ne privim în ochi,
că nu suntem aduși la un loc din întâmplare
dar cuvintele încep și se termină pe buzele noastre
și tot noi alegem și dăm sens lui da și nu,
alegem să se poată sau nu,
să plecăm sau să rămânem,
să ținem lângă noi sau să lăsăm să se piardă.
Iar la final, te întreb –
am ales fără urmă de regret?
A fost mai bine așa?
Am putea spune, fără nicio îndoială,
că asta e viața pe care trebuia s-o trăim?
Dar dacă timpul este circular și ne-am mai întâlnit aici
înseamnă că o să ne vedem și mai târziu
și nu pot decât să sper că vom avea atunci cuvinte
pentru tot ce a rămas nespus.

„Este ultima dată când îți scriu […]”

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!