Dacă alte verbe psihologice incluse de noi (v. Teleoacă 2017: 288–298; Id., Verbele de mirare), în paradigma mirării (cf., de ex., a minuna) implicau experimentarea stării de uimire maximă în mod esenţial sub latura sa pozitivă, a șoca implică, dimpotrivă, experimentarea surprinderii, de asemenea în grad intensiv / superlativ, însă în arie negativă. Observația formulată este valabilă îndeosebi pentru verbele din română și franceză, a șoca, respectiv choquer, în condițiile în care heteronimul corespunzător din spaniolă cunoaște și o accepție pozitivă, cf. chocar „hacer gracia, gustar” („a-i face plăcere, a-i plăcea”, t.n.) (Corominas 1954), deși inclusiv în cazul acestui lexem prevalează în mod evident, cum de altfel se poate verifica și la nivel discursiv, conținutul psihologic negativ. Semantica matricială negativă susține, cel puțin în principiu, asocierea lexemelor verbale considerate cu substantive-stimulus exclusiv / fundamental negative. Aceasta nu exclude însă o serie de situații discursive atipice, mai exact situații în cazul cărora verbele în discuție se pot asocia cu stimuluși (matricial / contextual) pozitivi. Astfel, enunțuri, precum: Delicatețea bărbatului ne-a șocat, respectiv Agresivitatea boxerului ne-a minunat vor putea fi definite drept atipice, în condițiile în care așteptările noastre converg spre Delicateţea bărbatului ne-a minunat, respectiv Agresivitatea boxerului ne-a şocat. Vom detalia în cele ce urmează aspectele semnalate.
În primul rând, un enunț ca Delicateţea bărbatului ne-a şocat este susceptibil de a fi validat dacă plecăm de la premisa că enunțiatorii-martori cunosc instanța respectivă drept o persoană agresivă, bădărană, fără maniere etc., altfel spus nedelicată. Acceptând acest scenariu interpretativ, atunci va fi justificată starea de suspiciune / punere sub semnul întrebării a manifestării delicate, care este, cel mai probabil, una de faţadă (i.e. reflectă aparenţa). Nu întotdeauna însă o astfel de interpretare este şi unica / obligatorie; astfel, se poate întâmpla ca o persoană pe care o cunoşteam cândva într-un anume fel, să se fi schimbat între timp. Chiar şi aşa, enunţiatorul-martor va fi la fel de contrariat, pentru că el nu are cum să deţină certitudinea într-un anume sens. Cu alte cuvinte, indiferent de decodare, în astfel de situaţii, a şoca va fi descifrat în termenii contrarierii maxime.
În același timp, enunțul menționat va putea fi interpretat pornind și de la o eventuală redefinire semantică, i.e. contextuală, a substantivului-stimulus, anume delicatețe, susceptibil de a fi decodat în acord cu prezența unui sem al excesului, ceea ce implică glosarea stimulusului prin apelul la adverbul prea „mai mult decât este necesar; peste măsură, extrem de...” (cf. delicatețe „fragilitate, debilitate fizică)”. Prin urmare, am avea a face cu un proces de degradare / deznobilare semantică justificabilă însă contextual, prezența semului „în exces” legitimând în ultimă instanță asocierea cu un verb matricial negativ, anume a șoca. De cele mai multe ori însă, asocierea unui verb cum este a șoca cu stimuluși marcați pozitiv nu se soldează cu enunțuri validabile discursiv, redefinirea semantică a stimulusului în acord cu o citire negativă a acestuia nefiind încurajată / permisă contextual. De pildă, un enunț precum Frumusețea fetei ne-a șocat este, după toate probabilitățile, impropriu, oricine putând înțelege că intenția autorului unui astfel de enunț a fost aceea de a transmite starea de fascinație, de încântare, generată de frumusețea cuiva, iar nu surprinderea în arie negativă. Altfel spus, performând propoziția de mai sus, enunțiatorul folosește denaturat verbul a șoca, atribuindu-i acestuia abuziv sensul „a impresiona plăcut, a fascina, a încânta, a minuna”. De altfel, nu este exclus ca același tip de valorizare improprie să poată fi identificat, măcar uneori, inclusiv în cazul tiparului în care este ocurent substantivul delicatețe (cf. Delicateţea bărbatului ne-a şocat), enunţiatorul atribuind verbului a șoca sensul (impropriu, rezultat prin polarizare semantică) „a impresiona profund”, „a minuna”. Dar mecanismul semantic nu justifică întotdeauna o „inovație”, multe „inovații” rămânând la stadiul de improprietate (semantică)! În consecință, fiecare enunț se impune a fi privit în relație cu contextul care l-a generat, o serie de ambiguități cuvenindu-se a se soluționa contextual, doar contextul (amplu) fiind în măsură să aducă precizări obiective cu privire la definirea unui fenomen semantic sau a altuia.
Nici în unele enunțuri în care prezintă ocurențe verbe aflate semantic matricial la antipodul celor care desemnează noțiunea a șoca, în speță verbul a minuna, asocierea cu substantive-stimulus marcate negativ nu se soldează cu schimbări ale sensului verbului în discuție, acestea fiind în schimb identificabile la nivelul semanticii substantivului-stimulus. De pildă, în enunțul Agresivitatea boxerului ne-a minunat de-a dreptul, substantivul agresivitate se impune a fi decodat în conformitate cu o interpretare pozitivă, în realitate contextul mai amplu legitimând, chiar impunând o astfel de interpretare. Prin urmare, și aici avem a face cu o structură propozițională validabilă din perspectivă discursivă.
În alte situații, superior atestate (v. Teleoacă 2017; Id., Verbele de mirare) avem a face cu improprietăți semantice flagrante, caracterizare care se susține în condițiile în care semantica matricială a unui verb (psihologic) este denaturată, rezultând fenomene stridente de contradictio in adiecto. De exemplu, enunțul Mă minunează inepţiile voastre ilustrează utilizarea improprie a verbului a minuna, în contextul menționat impunându-se utilizarea unui verb psihologic (matricial, contextual) negativ (cf. Mă șochează / surprind neplăcut / miră inepțiile voastre).
Prin urmare, deși în ambele cazuri menționate, unul și același verb, anume a minuna, se asociază cu stimuluși (matricial) negativi (i.e. agresivitate și inepții), se impune, totuși, disocierea între două tipuri de structuri, în măsura în care acestea relevă două situații discursive distincte. Astfel, numai în a (cf. Agresivitatea ne minunează) avem a face cu un tipar propriu, în sensul că acesta este validabil din perspectivă discursivă, în condițiile în care contextul permite / impune o redefinire semantică a stimulusului, și anume în acord cu o interpretare pozitivă, ceea ce face firească asocierea cu un verb matricial pozitiv. În b (cf. Inepțiile mă minunează), redefinirea semantică a substantivului este exclusă, în consecință asocierea stimulusului cu verbul a minuna fiind abuzivă.
În concluzie, situațiile atipice includ atât structuri discursive acceptabile în ultimă instanță, în perspectivă pragma-discursivă, cât și (numeroase) cazuri de improprietate semantică.
Rămâne să verificăm într-un viitor studiu, pentru fiecare dintre verbele psihologice incluse în discuție (i.e. rom. a șoca, fr. choquer și sp. chocar), în ce măsură astfel de situații teoretice „atipice” apar efectiv în plan enunțiativ. În vederea realizării unui astfel de obiectiv, vom avea în vedere numeroase contexte excerptate din pagini actuale de limba română, franceză și spaniolă.

Bibliografie

Diccionario critico etimologico de la lengua castellana (Joan Corominas), volumen II (CH–K), III (L–RE), Madrid, Editorial Gredos, S.A., 1954.
Teleoacă, Dana-Luminiţa, 2017, „Concordanţe vs discrepanţe între definirea lexicografică şi comportamentul discursiv al verbelor psihologice de mirare. Cu privire la conceptul a (se) minuna în limbile română, franceză şi spaniolă”, în Iulian Boldea, Cornel Sigmirean (ed.), The Proceedings of the International Conference Globalization, Intercultural Dialogue and National Identity, Tîrgu-Mureş, Arhipelag XXI Press, 2017, p. 288-298.
Teleoacă, Dana-Luminiţa, Verbele psihologice de mirare. O abordare sintactico-semantico-pragmatică din perspectiva gramaticii cognitive în context romanic (română, franceză şi spaniolă) [lucrare în manuscris] [Verbele de mirare].