vezi?

această autostradă verticală
pe care destinul, pescar iscusit, îți aruncă inima momeală
în mijlocul zborului meu

am carnea arsă
te-au mințit, doar cadavrele plutesc
în curând voi simți iar vârfurile de iarnă care încep să crească
din rădăcinile putrede care ne țin pe loc

voi fi iarăși acasă

***

îmi spuneai că sunt miner al singurătății
poate că sunt, oamenii ca tine, oamenii care nu mai strălucesc
au nevoie de ceva strălucitor

iar eu știu cum

dar am obosit, am răscolit trupul întunericului până am devenit parte din sângele lui și
am învățat că știe să îmbrățișeze ca o mamă fără copii, ca un tată care își privește fiul plecând la un război
în care nimeni nu crede

iar eu nu mai vreau să fiu iubit

***

oamenii vieții mele
s-au subțiat, s-au lipit prin vorbe ascuțite și s-au întărit
un lut ieftin, un baraj tremurând, nu va rezista niciodată
în fața unei forțe a naturii

o forță a naturii
îl are pe Dumnezeu de partea ei

***

în orașul ăsta, toate ușile de biserică
scârțâie