Cartea de „cronici stresate”, „Anticanonice” (Ed. Tritonic, București, 2009) a lui Felix Nicolau poate părea, la prima vedere, o joacă frugală, un fel de „Nu” al lui E. Ionesco. Devastat și doritor de o evaziune într-o zonă dezinhibată de „canoane”, Felix Nicolau a călcat în picioare obediența feudală a criticii literare, trecând curajos un prag periculos: a propus (multora? puținora?) un volum de recenzii care (posibil) poate deveni „pragul de sus” al carierei sale în domeniu. E greu să ieși de sub aripile ocrotitoare ale unor nume critice mari care au scris, la viața lor, niscaiva „istorii ale literaturii” și care, deconectate de la gura de oxigen oferită de „tinerele speranțe” de după ’89, s-au cantonat în promovarea congenerilor, după dictatoriala sau regala spunere „noi și altceva nimic”. Nu greu – riscant.
Personal, îl văd pe Felix Nicolau un fel de Dan Silviu Boerescu de pe vremea „ArtPanorama”-ei, cu diferența că Boerescu venea atunci pe o piață dezechilibrată, iar Felix Nicolau vine după ce „vechii” au preluat (again!) puterea – cam ce-am pățit noi, tinerii, „făcătorii revoluției”, după fatidicul an 1990, când s-au întors comuniștii.
„Anticanonice” a fost cam lăsat de izbeliște și de cei pe care autorul miza la Târgul de Carte „Gaudeamus” de anul trecut, unde i-a făcut lansarea și de unde am plecat cu o dilemă: cum, când ai circa șaptezeci și cinci de indivizi despre operele cărora scrii, să apară la lansare vreo opt?! Căci restul audienței a fost cu totul alta (scriitori pe care nu i-a „prins” în insectarul tipărit).
O veche formulă comunistă zicea așa: „Fără a evidenția meritele tovarășului... etc. etc., pot aprecia... etc. etc.”. De dragul de a cadra cu umorul abscons, dar de care ar trebui ca autorii să se teamă, spun: fără a acorda note exagerate unui volum „de încercare”, pot afirma că Felix Nicolau a realizat (poate involuntar!) un volum complet în sensul că printre cei „nominalizați” se distinge, la capitolul final, „critica literară”.
Sincer, cred în steaua lui, chiar dacă asta implică dispariția fizică a unor „dinozauri” despre care Nicolae Breban vorbește cu milă în „Trădarea criticii”. Nădăjduiesc deci să nu sucombe, ca D. S. Boerescu, între copertele vreunui conjunctural (sau oportun?) „Playboy”.