poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2563 .



Interviu cu mine însămi
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [carmen ]

2010-05-10  |     | 



Sau Arca lui Noe.

Nu pentru că în mine ar încăpea vrute și nevrute, nu pentru că trupul meu este o foaie albă pe care poți scrie până dai de stern, nu pentru că nu am luat pe cineva să-mi țină de cald, din punctul ăsta de vedere nu-mi e frig niciodată, ci pentru că mai sunt încă pe arcă, nu m-am părăsit pentru nimeni.

Mi-am aprins o țigară, deși nu am voie să fumez, mi-am zis, măcar să mor din asta. Rar simt nevoia unui prieten, rar simt nevoia să vorbesc despre intimitate. Inevitabil vom discuta despre iubire, poezie, afecțiuni, moarte prematură și alte incapacități locomotorii.
-Definește foaia albă? Știu că tu ai o obsesie pentru foaia albă.
-De asta îmi era frică, că vei începe cu o definiție. De ce trebuie să definesc? Ca să fiu sigură pe ce tărâm mă aflu, să nu cred că am nimerit în deșert și caut oaza cu iluzii, nu? Să fiu sigură de tangibilitatea ei sau mai bine zis de intangibilitatea ei. Eu nu am atins până acum o foaie albă, asta cred că ți-ai dat seama. Foaia albă nu este un zid pe care trebuie să-l sari dincolo de tine însuți când ai chef, este mai mult de atât, foaia albă este o gaură neagră, o femeie bătrână pe care vrei să o întinerești cu orice preț, o rochie despicată. Acum să revin la foaia albă ca o gaură neagră, aici te afli într-o imponderabilitate supremă și niciodată nu știi ce ți se va întâmpla. Alergi fără limită de viteză, stai jos când obosești, fără costum de protecție este și mai minunat, faci tumbe, te lovești, te vindeci repede ca în poveștile miraculoase, în oglinda retrovizoare este fără îndoială fetița din copilărie cu funde și uniformă apretată care se cațără prin copaci, prin cuibare căutând ca și azi un loc, acel loc, unde nimeni nu vine, nimeni nu o vede, și stă ca și azi în fața foii albe așteptând ceva, acel ceva care dă dependență, acest ceva nu se poate descrie, cuvintele nu sunt unitatea de măsură potrivită, deocamdată nu se poate măsura în nimic. Foaia albă este greoaie, atârnă destul de mult, este ca un urs polar pe o banchiză pustie, adulmecă vântul rece și parcă uneori simte miros de carne. Este un fel de război, un fel de pândă, care pe care va doborî și mai ales prin ce mijloace. Cel mai simplu este să o strangulezi, pur și simplu, fără milă, o mototolești și o lași fără viață, atunci femeia pe care ai vrut să o întinerești, fie că erai tu, mama ta sau altfel de criteriu, pielea devine o zdreanță. Fără doar și poate nu este soluția inteligentă, este doar soluția lașă, dacă vrei cu adevărat să lupți stai în fața ei zile și nopți până apar licuricii și atunci începi o așa zisă moarte, o așa zisă viață, pentru că ambele se îmbină armonios încât greu distingi ce ai în față, doar una, doar alta sau ambele la un loc. Numai pe parcusul scrierii îți vei da seama unde ajungi, ce drumuri se deschid, ce lacăte sar când ajungi în fața lor, fără să ai nevoie de vreo cheie, aici e inspirația, când vezi ușa cariată și lacătul acela ruginit brusc se deschide singur.
-Ai orbit vreodată în fața ei?
-Am avut puține momente de orbire, dar cu adevărat nu am orbit niciodată în fața unei foi albe, poate de asta nu am astâmpăr, poate de asta umplu vidul din ea, din mine, în dorința de orbire. Mi-aș dori nespus să orbesc în fața ei.
-Te face puternică? Mă refer dacă atunci când scrii devii un fel de semizeu.
-Nu, nu asta încerc, de fapt, nu știu să dau un răspuns exact, cert este că nu sunt altcineva, culmea, parcă devin mai mult eu, parcă despic și mai bine venele în patru, în zece, las sângele să curgă, mă uit la el indolentă, râd, atunci aș pune niște capcane, din ale ca pentru urși, cu mulți țăruși, dacă reușesc căderea să nu-mi mai revin, să zac acolo, până mă găsește cineva, dar nici asta nu mi-a reușit. Ca să revin la întrebare, ce rămâne din mine după ce trec de foaia albă, rămâne un lac, adânc, fără viețuitoare, otrăvitor, dintr-o apă necunoscută sau poate doar un lichid care mi s-a scurs din mâini în timp ce scriam.
-Bine că ai deschis subiectul, foaia albă te face scriitoare?
-Nu, eu nu sunt scriitoare, îmi place să mă las purtată de ceva inexplicabil, un fel de drog, un fel de prăpastie în care te arunci și la fel ca în exercițiul acela de meditație pe care îl știi foarte bine, nu cazi niciodată, niciodată nu auzi oasele făcând trosc, simți doar căderea, la fel ca într-o sală de teatru, încet, încet sala se umple de spectatori, reflectoarele caută ținta, caută rana, parcă spun, aici e buba, aici despicați, tăiați în carne vie, să vedem spectacolul, abia atunci când actorii urcă pe scenă revine un sentiment de liniște și spui în gând „începe”. Ce începe?
-Asta te întreb eu pe tine, ce începe?
-Același sentiment ciudat pe care îl ai după ce ai făcut dragoste cu un bărbat pe care îl iubești, dar nu așa oricum, iubirea nu este o respirație pe noptieră, un pahar cu apă, iubirea este un cod de bare, îl citești din prima sau nu, dă eroare sau nu, aici e tragedia, că uneori știi că dă eroare și continui.
-Ai continuat o astfel de iubire?
-Nu am iubit decât o singură dată, deci toate celelalte povești nu le pot include aici, mi se face scârbă, efectiv scârbă, vomă, vomă, să vorbesc despre erori. Voi vorbi doar despre iubirea asta, oarecum analfabetă, spun asta, pentru că de câțiva ani încerc să învăț alfabetul ei, știi și tu cum e, ce-i place, ce și-ar dori, ce simte, ce urăște, unde vrea să meargă, ce citește, chestiuni simple. Dar, aici, e vorba de altceva, nu de o scriere necunoscută sau neinventată, ci de o scriere ca o afecțiune a sângelui, nu știi când se vindecă, când se anemiază. Trebuie tot timpul să ai buzunarul cu pastile să o iei de la capăt. Mi-ar fi plăcut ca iubirea să fie ca un cifru, când ai dezlegat, să ai acces la baza de date, sau dacă vrei să vizualizezi exact, ca în cărțile vechi sacre care au un sigiliu pe prima copertă, dacă ai cheia corespunzătoare se deschide, asta este important, să se deschidă, ce vei găsi, este deja partea a doua, dar să se deschidă, în cazul meu nu s-a deschis.
-De asta scrii? Să reușești să deschizi?
-Când eram mică, am scris prostește, nu știu de ce, după ce îmi făceam lecțiile, asta se întâmpla pe la 16, 17 ani, stăteam noaptea până pe la 2, 3 și scriam la sfârșitul caietelor, nu aveam unul special, era doza mea de liniște când toți dormeau, se mai auzeau câteva sirene, probabil de la salvari, așa știam să tac, doar atunci tăceam. Acum mă gândesc că și eu căutam salvarea mea, dar nu-mi dădeam seama, scriam prostește cum am mai spus. De pildă acum mă culc foarte devreme și scriu la 5, 6 dimineața, după cum vezi situația este răsturnată.
-Spuneai odată ceva despre ploaia de metan, este adevărat că iubești asta foarte mult?
-Am rămas cu nebunia de a pleca mereu, din casă, din oraș, din mine, nu contează prin ce bălți calc, pe ce nisipuri ajung, important este să plec. Am un cult pentru „a pleca”, de pildă și acum când mă întrebi, eu plec, deja mi-am făcut bagajul după cum ai observat, am în el lucruri indispensabile, rochii, eșarfe, rujuri, cărți, medicamente, mere verzi, până la urmă începe ploaia de metan. Acum glumesc, îmi place căderea lentă, greoaie, opacă a ploii de metan, mi-ar plăcea să călătoresc pe Enceladus, poate că am și fost cândva în călătoriile abisale, dar în clipa asta nu-ți pot da detalii.
-O să te întreb ceva poate deranjant, consideri iubirea o malformație?
-Vei râde, este întrebarea mea preferată, de aceea consider că ai trișat în momentul acesta. Încă nu am răspuns niciodată la întrebarea asta, eu asociez iubirea cu poezia și invers, eu nu scriu dacă nu iubesc, de exemplu, nu am mai scris de câteva săptămâni, ceea este grav, undeva este o venă spartă, trebuie bandajată. Dacă aș spune, da-iubirea este o malformație, chiar una congenitală, pentru că sunt de părere că te naști să poți iubi sau nu. Mă vei întreba de unde exactitatea asta, nu știu, dar cred că sunt oameni care iubesc și care nu iubesc, restul sunt false impresii, iubești doar atunci când ieși din tine însuți, mergi pe o sfoara pusă la mare înălțime, dacă ai călcat strâmb este clar că nu iubești, însă dacă mergi nonșalant, privind în sus, în jos, nu ți se face rau, testul este trecut. În fine, bat câmpii, să revin la malformație. Dacă aș spune, nu-iubirea nu este o malformație, aș minți. Când iubesc devin un om handicapat, din toate punctele de vedere, nu mai merg bine, nu mai văd, tremur, mi se umflă ficatul, ajung la spital, mor, mă nasc iar, chestii mărunte, inevitabile când iubești. De aceea cred că există doar o singură iubire, nu mai multe, este un nonsens să spui, am iubit de 3 ori, de 4 ori, nu, iubești o singură dată. Nu poți ajunge la neant decât o singură dată, la marea adâncimea la fel, doar o dată, este ca fuziunea particulelor de hidrogen, odată ce s-au împreunat rămân așa, o singură ființă, nimic nu mai poate desface, nici cele mai performante reactoare nu mai pot sparge iubirea în el și ea, ei rămân acolo în povestea lor, puzzelul nu se mai poate reașeza, nu mai există alt joc.
-Observ că nu ai abordat un limbaj cu neologisme, știu că îți plac oamenii care vorbesc cu neologisme. De ce, știu că și tu folosești foarte des?
-Așa este, însă sunt momente când nu le folosești pentru că nu-ți vin, eu mă simt foarte bine acum cu tine, nu încerc să te scot din minți, să dau citate, să vorbesc în latină sau alte artificii; recunosc sunt oameni care cer asta, cu care din instinct vorbesc livresc și cumpătat, cu tine însă nu e cazul, nu simt să fac apel la cunoștințe, nu simt să aduc lângă mine niciun gardian, nu sunt amenințată și nici nu vreau să te învelesc într-o aură pe care nu mai ți-o pot oferi altădată. Nu te voi minți spunând ce mult îmi place Coelho, pentru că nu-mi place deloc, îl găsesc simplu și nesatisfăcător, dar de ce vorbesc de el, mai bine să vorbim despre André Gide.
-Este o idee bună, știu că te-a influențat foarte mult, chiar fizic.
-Eram în anul doi de facultate, aveam 20 de ani, citisem cartea “Fructele pământului. Noile fructe”, de ani buni. Eram la părinții mei, tatăl meu avea și încă mai are o bibliotecă impresionantă, dar la asta voi reveni altădată, nu știu ce este așa extraordinar în cartea asta, mi-a plăcut începutul, abordarea cititorului, faptul că autorul a dat un nume cititorului și i se adresează direct m-a cucerit. Am citit-o într-o noapte, după care în multe vacanțe o răsfoiam, făceam sublinieri, notițe pe marginea foii acolo unde era loc, am scris chiar 2, 3 poeme pe la sfârșit, o am și acum, este tot acolo, pe același raft de 20 de ani. Carte asta m-a învățat să plec, să fac ceva nou, să îmi schimb viziunea, și știi cum am înțeles eu toate astea, am înțeles destul de primitiv, m-am hotărât să renunț la virginitate. Credeam că un bărbat îmi va schimba multe perspective și puncte de vedere, ceea ce s-a și întâmplat. Nu îmi puneam problema dacă el merită sau nu, o să râzi, mă gândeam mai mult dacă mă voi schimba într-atât încât mama mea își va da seama, știam că ea îmi pregătea o căsătorie tradițională. Trebuie să spun doar că în prima noapte când am încercat să facem dragoste, m-am dezbrăcat singură, era în jur de 2 noaptea, el era plin de afecțiune, cred că mă iubește și azi, dar nu-mi mai spune, știu că s-a dat jos din pat speriat, parcă ars de ceva îngrozitor și vorbea singur prin cameră: “tu ești virgină și nu spui nimic”, ceva de genul acesta. Eu eram și mai speriată, gândeam să-și revină și să stea iar lângă mine. A fost o experiență pe care nu mai mi-o doresc, aici este o pagină albă, imaculată, care va rămâne așa mereu, nu voi scrie nimic mai mult. Tu știi la fel de bine ce a urmat, l-am iubit apoi și mai mult, dar trist este că nu am putut să-l iubesc mai mult de 3 luni după toate astea. E în cartea aia a mea nepublicată “Strada”, multe referiri la el. Ce a urmat în anii următori a fost mai mult o disecare de organe decât de minte. Trebuie un context mult mai adânc, mult mai tiranic, când atingerea fizică devine și iubire. De aceea revin să spun că iubești doar o singură dată în viață, că are a face și cu trupul, dar nu atât de mult.
-Te-aș întreba despre viața ca o Hiroșima, despre garsoniera ta ca un palat regal cu o mie de camere imaginare și păsări de lut, mai stai?
-Îți răspund, citeam pe undeva despre iubirea ca o stepă sau fiecare om are Siberia lui, citeam pe undeva, și atunci ai sclipirea aia, pe care o ai o dată la un an, când spui, bingo, asta este, viața ca o Hiroșima. Ce-a fost și ce este? Suferință pe timp nelimitat, angoasă, cancer, deșert, timpul singurul vindecător, este banal, dar așa este.
-Mai ai cărțile cu animale preistorice? De ce ai cumpărat asemenea cărți?
-Pfuu, da, le mai am, am câteva albume, am zeci de albume, le cumpăr pentru fotografii, dar albumele cu animale preistorice au ceva deosebit, este acolo o lume intangibilă, la care nu vei ajunge așa cum ajungi la Piramide sau la Turnul Babel. Este o lume la prima vedere artificială, în sensul că totul este făcut pe computer, dar după fosile veritabile. Cred că și iubirea este un animal preistoric, în fiecare din noi zace un sentiment ancestral, vor veni stră-strănepoții mei, cândva, și mă vor dezgropa, atunci vor fi niște aparate speciale, dacă expui corpul uman, cadavrul mai exact, fosila mea, se vor vedea sentimentele, și atunci îmi vei da dreptate când spun, că sunt oameni care iubesc și care nu, se vor face atunci cimitire speciale, eu cu siguranță voi fi material de studiat, cu un zăcământ inimaginabil de prețios depus pe oase.
-Dacă ai muri mâine ce ai lua cu tine și nu poți?
-Ce aș lua cu mine și nu pot? Aș ruga pe cineva să-mi pună în sicriu, multe mere verzi, ele țin loc de inimi, în rest nu vreau nimic, nici măcar ceva de scris sau cărți, la ce mi-ar folosi! Nu pot lua imaginea mea din oglindă, nu pot lua din mintea celui care mă iubește imaginea mea din oglindă, voi trăi de fapt în el, iar când el va muri la rândul lui, voi fi uitată. Simplu. Cine duce lupta asta febrilă și de-a dreptul idioată să nu fie uitat după moarte și lasă lumii în urma lor copii, monumente, cărți nu fac decât să fugă de ei înșiși, speriați ca niște animale încolțite de viață, de moarte… și observi că mereu asimilez viața cu moartea dintr-o obișnuință de-a dreptul copilărească. Când eram mică tatăl meu m-a dus la circ, împreună cu sora mea, clovnul acela strident și de prost gust îl văd și acum, de atunci nu mai mă uit la circ sub nicio formă, mingile pe care le arunca dintr-o mână în alta, scamatoriile inutile, râsul acela pervers, toate astea le asociez și într-un om-spectator care stă în sală. Când ne dezbrăcăm de noi înșine, în rușinea și neputința noastră devenim astfel de entitatăți colorate, hibrizi fără reușite.
-Ce înseamnă reușita?
-Am să răspund simplu, reușita este liniște. Și că indiferent dacă sunt în camera mea, la părinți, pe stradă, la gară, la aerogară, la Paris sau în pădurea de la Alexandria sunt acasă, port totul în mine, am o cochile imensă invizibilă, exact ca o arcă, aici am tot, dacă vreau să cobor, cobor, dar de cele mai multe ori privesc.
-Ce este pentru tine emoția? Cum îți amintești emoția?
-Emoția este un sentiment al tăcerii, este un accesoriu inevitabil, sau poate invers, tăcerea un accesoriu al emoției. De fiecare dată când plec la părinți, înainte de statița unde trebuie să cobor, dar mereu cam în același loc, vorbesc de acum, nu de atunci când făceam naveta săptămânal, am brusc un gol în stomac, transpir. Când am emoții transpir, mi se dă peste cap întregul circuit sangvin, sângele pocnește în urechi, îmi caut șervețele prin geantă, niciodată nu le găsesc, le găsesc după ce o îmbrățișez pe mami, dar atunci nu-mi mai folosesc la nimic. Și totuși, dacă ar fi să vorbesc despre iubire nu m-aș opri aici.

-prima parte-

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!