A fost o dată o ploaie care s-a întâlnit pe stradă cu un copil.
Văzându-l cât de vesel și de nepăsător trece pe lângă ea, ploaia a zis:

- Astăzi o să fac să fii foarte trist.

- Nu poți! a răspuns copilul, sigur pe el, dar mai ales pe bucuria lui.

- Ba da, pot. Și o să stai numai în casă, cu draperiile trase, ca să nu îmi mai râzi în nas…

- Și cum o să reușești asta?

- O să fac să fie totul atât de cenușiu pentru tine, încât aproape o să te îmbolnăvești de tristețe.

- Să crezi tu, ploaio! Pe mine lumea mă știe că sunt senin și îmi plac toate culorile…

- Da? Îți plac toate culorile? Poate în blocul de desen, zise ploaia… și-și chemă cu un șuierat norii cei negri, care o slujeau fără să cârtească.

Băiatul era mut de uimire…

- Ce frumos! Cum ai făcut? Vreau și eu…

Ploaia se simți măgulită și parcă i se mai înmuie nițel inima.

- Să-ți explic?

- Cum, nu?

Și începu ea atunci să-și povestească pe îndelete, pic cu pic, sub umbrela pe care vântul o ținea dreaptă, toate secretele... Și chiar și peripețiile…

Și unde era de râs, râdeau amândoi…

Iar unde era de plâns, copilul putea să verse liniștit câte o lacrimă, fiindcă oricum nu prea se mai observa…