poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1681 .



Poveste fără sfârșit
personale [ Gânduri ]
...and a never ending story

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [thedream ]

2009-06-08  |     | 



Ninge.
E o ninsoare bolnavă care pare că a uitat să se mai oprească. Tocmai pe când ne gândeam că a venit vremea să ne aruncăm hainele groase prin dulapuri s-a trezit și iarna asta să ne arate că măcar de un cântec de lebăda e în stare.
Încerci să calci pe lângă bălțile de zăpadă topită dar nu prea ai cum și simți apa rece pătrunzându-ți pielea. Fulgi mici și agresivi ți se lipesc de păr și de față și când te gândești cât mai ai de mers prin supliciul ăsta îți doresti să fi oriunde în altă parte numai acolo nu. Brusc, trece pe lângă tine o mașină și te stropește din cap până în picioare, parcă mii de ace înghețate trec prin hainele tale! Te oprești și îl privești până când dispare, ai vrea să-l înjuri dar nici măcar asta nu mai are sens, e departe deja, poate că nici nu te-a observat. Ajungi în stație unde încă vreo douăzeci de persoane în situații foarte asemănătoare cu a ta așteaptă tremurând troleul care nu mai vine. E oră de vârf și circulația a paralizat undeva prin centru, de parcă ar mai conta pentru cineva... Sună un telefon și toată lumea își aruncă mâinile spre buzunare sau poșete, fericitul posesor al aparatului buclucaș răspunde vesel și părăsește neobservat grupul. El are șansa să se plângă cuiva, să roage persoana iubită să-l aștepte cu o baie fierbinte..., noi restul ne prefacem că nu ne pasă și scrutăm direcția din care trebuie să sosească singurul mijloc de transport decontat de firmă. Un troleu bătrân și obosit ia curba în direcția noastră scârțâind din toate încheieturile, ți-ar fi frică să te urci în el dacă nu ai fi făcut-o până atunci de cel puțin un milion de ori. Vreo zece bătrâni apăruți de nicăieri atacă ușile mașinii, te retragi înainte de a te lovi cineva cu o umbrelă și îi privești cum se cațără pe scările înalte, urci și tu fără să-ți mai cauți un loc. Toate sunt ocupate cu excepția celor de la geam care fiind ude au fost găsite de către bătrânei ca fiind necorespunzatoare. Îți găsești un loc și te prinzi cu mâna de o bară după ce ești bineînțeles călcat de cel puțin trei persoane și îmbrâncit spre ușă. Troleibuzul se pune în mișcare gemând și o tăcere grea se așează ca o pânză plumburie peste toți călătorii, nimeni nu vrea să mai vorbească cu nimeni, ne bucurăm în liniște de singurătate până când, de undeva din spate, izbucnește scâncetul strident al unui bebeluș. Te aștepti ca toată lumea să reacționeze mai ales că sunetul se repetă, dar nu. Nimeni nu pare să fie curios de puiul de om care e singurul cu suficient curaj să-și plângă soarta în văzul tuturor. În fiecare stație povestea se repetă și ajungi să crezi că nimic nu te mai poate surprinde, asta până când vezi cum, pe scaunele din fața ta un bătrânel și consoarta lui se țin de mână fără să vorbească, privind fix înainte. E atâta suferință și pace în același timp în ochii lor încât te înduioșezi și privești în altă parte. Afară mașinile așteaptă în liniște o breșă în față, semaforul arată verde dar nimeni nu se mișcă decât târziu când culoarea roșie ne oprește din nou. Trece cel puțin o jumătate de oră până când ajungi acasă. Acolo pe tine nu te așteaptă nimeni, e frig și ai nevoie de tot curajul pentru a te schimba în hainele de casă. Te uiți plin de speranță în frigider dar închizi ușa cu zgomot pentru că îți amintești că nu e nimic acolo pentru tine, nu-i nimic, oricum nu îți era chiar așa de foame... Înghiți o lacrimă, două, apoi te așezi la calculator așteptând muzele. Nici acestea nu se grăbesc să-ți zâmbească ca altă dată, poate sunt prinse și ele în trafic, cine poate ști? Fără altceva de făcut începi să-ți descrii după-masa care nu e cu nimic diferită de cea de ieri și care va fi cu siguranță identică celei de mâine.
Nu conteaza..., oare mai conteaza ceva acum?

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!