Ne inmultim, ne impartim asa cum plange apa cand se topeste zapada. Circulam de la stanga la dreapta, sau invers, ne lovim amestecandu-ne, unul de sus, unul de jos. Cum sa fii profund, daca esti mereu "solicitat"? Ne rugam sa avem confluentele usoare, plasmuim dar suntem incapabili sa primim.
Nu avem timp de raspunsuri, abia daca avem timp sa punem intrebari. Doar intrebam ce au facut altii pentru noi sau ne ascundem mai bine sufletul in piept, mai adanc, sa nu il ajunga nici o raza de lumina. Cand ne intoarcem ochii inauntru si privim, stim ca nu avem unelte sa ne punctam istoria. Iar ciobanii intarziati pe ulitele noastre simt pe cei ce s-au culcat exact in vremea inaltarii de biserici. De data asta chiar cred ca somnorosilor li s-a infundat bezna fierbinte. Creator e numai zeul, noi ramanem la conditia de imitatori ce traiesc intr-un uzat Turn Babel. Acel "o singura data" s-ar putea sa nu insemne decat atat, o experienta personala sau totalitatea de greseli. De ce nu ne-am putea intoarce catre Geneza? Am gresi atat de mult?
Nu stiu de ce, dar ne imbaiem in mlastinile de la capatul fluviului, unde mai miroase a patrafir, si vrem si noi, ca pasarea muribunda, sa zburam cu pestele in cioc. Din goana zborului de a spune tot ce este dinlauntru avem dorinta de a mai fi intemeiati o data, pentru a putea deveni ceea ce am fost propusi sa fim. Nu sa devenim un mijloc de infinit, ci brate muscate de taria apelor ce se scurg in noi, topite din zapada. Si asta pentru ca nu suntem de aici, trecem doar ingenuu si dedublam solilocurile ce au inaltat potire. Aceasta lume trebuie parasita, fiecare act in plus nefiind decat o uriasa eroare.
Poetii din noi ridica insumarea, arand fara indemn la razele lunii care nu maresc, dar nici nu micsoreaza. Iar stelele stau bot langa bot si privesc cu surprindere cum in buzunarele cersetorilor de cuvinte nu se pierde niciodata nimic. E totusi cineva ce ne astupa cu lacrima clipei. Si asa de rau ne pare cand trecem de 40 de ani! Mai tarziu, cand se scutura duzii, peste morminte se logodeste realitatea cu transformarea noastra in "fluturi de matase". Fiecare om poarta in el efemeritatea unei gogosi si se intreaba permanent: cum sa-si opreasca miscarile, sa-si adulmece somnul general si sa viseze despre formele pure? Dincolo nu stim ce zgomote mai sunt: pentru multi dintre noi a nu fi e simpla normalitate; mai suntem insa cativa care speram ca acolo sa nu fie ritmuri triste. Ce bine e, Doamne, nimic sa nu mai stii!
Azi, cand nimeni nu greseste si toti au dreptate, trecem peste dat, netrebuind decat sa luptam pentru a putea sa fim. Nu stiu ce trebuie sa simtim in plus si ce ne-am mai putea imagina. Cu mirosimea nemiscata, incremeniti in neputinta, suntem mai multe lucruri deodata si unde sa mai incapa racoarea florilor de dud ce-ajung oricum fructe diforme?
Potecile haladuirilor grabesc pasii in care ne cautam. Limitati de contrastele repetarilor, ni se pierd reperele. La ce sa inhalam neintelesul? E neintelesul un drum intors catre Geneza? Sufletele ne-au fost deja licitate si sunt ca niste piei care-si doresc o mangaiere. Nici unul dintre suflete nu vrea sa piarda mangaierea, asa ca vor ramane impreuna, pe mai departe, intre greseli si recidive. Ce ciudata e individualitatea asta noua, cand trebuie sa-ti inventezi realitatea la mijloc de istorie personala! Dar orice inca e posibil. Si intorsul mai poate avea "un drum" spre scena fara de cortina.