poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7851 .



De caelo (6)
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Constantin_Noica ]

2004-03-01  |     |  Înscris în bibliotecă de Bogdan Gagu



A IUBI VIITORUL
Ar fi dorința cea mai vie a multora dintre cei de azi ca lumea să se sfîrșească nițel după ei sau, dacă se poate, chiar o dată cu ei. Nu putem suferi viitorul, acesta-i adevărul. Ne prefacem că-l pregătim, că-l dorim, că-l așteptăm, dar, în fond, nu ne interesează în el însuși. Și n-ar fi nici măcar un act de generozitate față de alții acela de a-l pregăti. Ar fi, după cum s-a mai arătat, un simplu act de definire al nostru, de vreme ce nu sîntem altceva decît propriul nostru viitor. Nu putem suferi viitorul, singurul lucru care e al nostru!
Semnificativ pentru indispoziția față de viitor este sentimentul, adesea prezent în unele cugete, că lumea e într-adevăr sfîrșită sau pe sfîrșite. Uneori sentimentul ia forme absolute. Așa trebuie să fi fost în preajma anului 1000, cînd panica sfîrșitului de lume cuprinsese de-a binelea mințile creștinilor și poate chiar pe ale necreștinilor. Tot așa va fi — nu încape nici o îndoială într-o asemenea privință — în preajma anului 2000. Dar chiar gînditori de mîna întîi sînt încercați de sentimentul amintit. Nu încep oare Caracterele lui La Bruyère prin: Tout est dit, et l’on vient trop tard depuis plus de sept mille ans qu’il y a des hommes, et qui pensent*? (Iar după acest tout est dit a venit Kant, a venit Goethe, a venit analiza matematică…) Și nimic nu e mai impresionant, în această privință, decît exemplul lui Hegel, care afirma că evoluția spiritului în istorie se încheie prin căpătarea unei conștiințe depline de sine, pe care o aduce lumii filozofia sa, dincolo de ea dialectica spiritului în istorie nemaipărînd a poseda mult înțeles.
Nu e numai orgoliu aci. E și multă, îngrozitor de multă oboseală. Acolo unde sfîrșește istoria știută de noi ni se pare că sfîrșește istoria însăși. Acolo unde se încheie viața noastră avem sentimentul că sfîrșește, dacă nu viața însăși, măcar un capitol de-al ei. Așa e lesnicios de privit lucrurile. Nu e mai simplu să facem din astăzi o culme decît un adevărat început? Istoria pare a se întregi prin clipa de față, în această zi al cărei conținut vine de la sine să împlinească tot ce ar mai fi fost de împlinit în lume. Și sfîrșitul ni se pare de neînlăturat atîta vreme cît istoria se înfățișează ca un întreg, cu semnificații depline și bine articulate, în locul devenirii pure și simple. Ne socotim pe de o parte victime, pe de alta privilegiați. Victime ale așa-numitului „curs al istoriei“; privilegiați însă, căci măcar putem fi spectatorii lui. Așa încît stăm aici, la capătul seriei istorice, și cîntărim tot ce a fost și în felul în care a fost. Onorăm pe Solon, prețuim și disprețuim pe Alcibiade, condamnăm sclavia antică și Inchiziția medievală, proslăvim pe Ioana d’Arc. Dar cine sîntem noi? Ce privilegiu unic ne revine în așa fel încît să nu făptuim nimic și să avem dreptul de a judeca tot?
În alte cazuri, sentimentul nostru de sfîrșit nu ia asemenea forme absolute, ci unele ceva mai blînde. Nu este chiar sfîrșitul lumii, ni se spune atunci; este numai un sfîrșit de veac. Dacă nu ne aflăm la capătul cel mai depărtat al seriei, sîntem totuși pe undeva, la o înnăditură a ei. Cu noi se sfîrșește un lanț de lucruri și de la noi începe un altul. În timpurile noastre, zic profeții aceștia, se zămislește așa-numitul „om nou“.
Omul nou! Dacă măcar l-ar vroi cu adevărat pe el, pentru ce e nou în el, pentru viitorimea lui… Dar profeții noștri sînt, de fapt, tot niște filologi, cum i-a numit gînditorul acela, tot spre trecut privesc și doar trecutul e materia lor. Cum însă trecutul nu conține prin el însuși viitorul, ci prin puterea noastră de a vroi, profeții de azi, ideologii adică (speța de vînturători ai ideilor, care a reușit să le compromită pe acestea prin sterilitatea veacului al nouăsprezecelea), nu mai izbutesc să vadă nimic. Și atunci e simplu: fiindcă nu văd, prevăd. Omul nou e o negație; e ceea ce nu disting ei bine în viitor, nevroind bine în prezent. Omul nou vrea să spună numai sfîrșit al lumii vechi. E iluzia celor care nu sînt pregătiți spre a duce mai departe pe omul vechi. Cum, toate virtuțile culturii noastre au ostenit? Creștinismul nu mai inspiră? Umanismul nu mai cultivă? Știința nu mai dovedește? Ce minciuni! Cîte accente de artă mai poate deștepta sentimentul religios! Cîte geometrii nu s-au scris încă! Trebuie să privim spre viitor, nici vorbă; dar nu blestemînd trecutul, ci purtîndu-l cu noi, înainte. Sfîrșit de lume, iată cum știm să botezăm lipsa noastră de voință, micimea viziunii noastre, lipsa aceasta de orice idealism.
În bună parte, lucrurile provin dintr-o greșeală de perspectivă. Filozoful culturii Oswald Spengler a calificat viziunea istorică privilegiată drept una ptolemeică, deoarece, după cum sistemul lui Ptolemeu făcea din pămînt centrul universului, la fel viziunea aceasta face din prezent un centru de perspectivă. Trebuie, adaugă el, o viziune coperniciană, cercetarea istoriei cu un ochi atît de indiferent în ce privește situația mea personală de cercetător, încît să nu mi se mai pară, de pildă, că secolul al nouăsprezecelea după Cristos este cu mult mai însemnat decît secolul al nouăsprezecelea dinainte de Cristos. Căci și fizicianului i se pare luna mai mare ca Jupiter și Saturn, dar nu proclamă faptul acesta. — Totuși se arată a fi ceva ptolemeic pînă și în viziunea istorică a lui Spengler. Este, anume, o obsesie de sfîrșit de veac, obsesie pe care se poate foarte bine să i-o fi întărit observările și dovezile faptelor, dar ce rămîne, psihologicește, un semn de oboseală și oricum o situare privilegiată a prezentului.

a) Despre apatia omului contemporan

Mentalitatea istorică, îndrumătoare numai spre trecut, e, după cum s-a amintit, cu adevărat vinovată de eroarea de perspectivă în chestiune. Ea nu îndeamnă pe oameni la acțiune, la luptă, la ceea ce teologii numesc agonie, ci, înfățișînd trecutul ca un destin, ca un blestem, învață pe oameni apatia. Creștinul singur — o arată Unamuno, în Agonia creștinismului — știe să deprindă sensul luptei, al agoniei. Istoria obișnuită înlocuiește agonia prin apatie, constituind astfel cea mai proastă școală cu putință pentru individ. Din punct de vedere moral, individul de azi e mai rău înzestrat decît oricare altul, poate, iar într-o largă măsură faptul se datorește spiritului istoric, istorismului, care a ridicat apatia omului modern — încurajată de altfel și de presiunea celorlalte puteri anonime — la rangul de floare aleasă a lucidității.
Să subliniem, în puține cuvinte, cîteva trăsături care ne par caracteristice pentru apatia omului modern. Nu s-ar putea spune despre el că este cu desăvîrșire apatic și că, de pildă, nu ar fi încercat de nici un entuziasm. Dar entuziasmul său e de un anumit tip: nu e un entuziasm care se deșteaptă în el, ci unul care îl cuprinde. Dacă prin urmare ne entuziasmăm, o facem din afară, printr-un curent care ne ia cu sine, căruia i ne predăm, cum spuneam și ceva mai sus. De aceea ne și entuziasmăm de atîtea lucruri. Un observator de suprafață ar putea spune despre societatea contemporană că e foarte tînără sufletește, de vreme ce are atîta căldură, de vreme ce aplaudă cu atîta bunăvoință. Ce e mai tînăr, oare, decît entuziasmul unei mase ce asistă la un spectacol sportiv sau popularitatea neobișnuită pe care o cîștigă unele lucruri, foarte multe, în acel continent prin excelență tînăr al Americii?
E ceva suspect totuși aci: popularitățile nu rezistă; entuziasmele sînt sincere și au o anumită spontaneitate, dar nu sînt durabile. De ce? Tocmai, poate, pentru că „ne cuprind“, pentru că vin — vin de undeva, se fac undeva, dintr-o plămadă anonimă — spre a ne lua pe sus pentru o clipă și a ne lăsa neschimbați după aceea. Dar așa ceva nu înseamnă tinerețe. Asta poate fi tinerețe de american, tinerețe de spectator sportiv, dar nu tinerețe adevărată. Tinerețea are, cît de cît, un înăuntru. Entuziasmul vine dinăuntru, ți-l creezi tu, sau nu vine deloc. Iar entuziasmele care „cuprind“ sînt stări de suflet, sînt adevărate psihoze, pe care nu trebuie să le dorească nimeni, iar mai puțin decît oricine comandanții pentru ostașii lor. Nimic nu e mai ridicol, dar și mai semnificativ, pentru stările de suflet ale contemporaneității decît cazul acestor comandanți — de cele mai multe ori oameni politici — care se simt într-o zi ridicați de valul entuziasmului popular, spre a se trezi a doua zi în apele liniștite ale mediocrității, fără să știe de ce s-a întîmplat atît una cît și cealaltă. Capriciul gloatei, exclamă atunci înțeleptul, socotind că a explicat tot ce era de explicat. Dar capriciul nu denumește cum trebuie carența sufletească a gloatelor, lipsa aceea de înăuntru, dincolo de care totul e nesiguranță și nestatornicie. Capriciu e prea mult. Gloatele nu au nici măcar atît.
Caracteristic încă, pentru omul modern, e sentimentul de „a aștepta să se întîmple ceva“. Dintr-un moment într-altul trebuie sau poate, pare-se, să aibă loc ceva. Ciulim urechile și așteptăm. Nu s-a întîmplat încă? Se va întîmpla cu siguranță peste puțină vreme. Așa așteptăm atît pe cele rele cît și pe cele bune. De ani de zile așteptăm războiul, de pildă. Îl așteptăm fiindcă, spunem noi, el vine sigur, la fel cum așteptăm revoluția, care e cu neputință să nu se întîmple. Revoluțiile „se întîmplă“. Sîntem atît de apatici, încît chiar acțiunile omenești prin excelență și de inițiativă prin excelență, cum sînt revoluțiile, chiar ele se întîmplă în chip impersonal. Și nu ne dăm întotdeauna seama că fatalismul într-o astfel de materie e la fel de absurd, aproape, ca atitudinea unui însetat care ar aștepta să se întîmple o acumulare de nori și să plouă, în loc să sape pur și simplu spre a găsi apa acolo unde este. Nu spunem, în definitiv, că revoluțiile nu se întîmplă și de la sine. Dar ele se întîmplă tocmai pentru că, intimidat, individul le așteaptă. Într-o lume care ar vroi mai mult, asemenea manifestări ar fi mai puțin întîmplate.
Dar apatia omului modern își găsește încununarea desăvîrșită în sentimentul său de așa-numită curiozitate. Căci, să nu ne mințim: curiozitatea nu e, de cele mai multe ori, o formă activă, dorința de a ști, pozitivul sufletului. Este întoarcerea în afară, din lene, din oboseală, a spiritului. Sîntem extravertiți din plictiseală. Critica societății contemporane ar trebui să înceapă tocmai de la condamnarea acestei forme stupide a curiozității, care face din noi toți niște gură-cască. Cînd trece prin văzduh un aeroplan ne grăbim să ne întoarcem privirile către el. Ce vrem să vedem? Nimic precis, căci nu-i recunoaștem nici măcar principiile.
Nu legile înălțării și ale mișcării lui; altceva ne interesează, ceva nedefinit, ceva spectacular. Ce mare invenție ziarul! Ne pune sub ochi — și uneori chiar la propriu, cu fotografii — tot ce s-a întîmplat prin lume în ultimul timp. Noi știm bine ce s-a întîmplat mai înainte și vroim din toată inima cele ce se vor întîmpla în urma noastră; ne interesează acum să știm doar în ultimele zile ce a mai avut loc pe glob… Și încă ziarul e destul de greoi. Dar are să vină televizorul, sau cum se va numi, și, întovărășit cu radioul, ne va da o imagine instantanee a prezentului mondial, cu privire la care eram atît de curioși să știm cum arată. Atunci, măcar, e de nădăjduit că tragica noastră plictiseală se va curma; căci nu ne putem dori nimic mai desăvîrșit ca exercițiu de satisfacere a curiozității noastre.
Există o formă supremă a acestei curiozități: stupiditatea cu care ne privim unii pe alții. Da, stăm la geam și ne privim unii pe alții. Ne mirăm unii de alții! E uluitor cum poate fi omul încercat de sentimente atît de absurde. Ce vedem la ceilalți? Nu vedem nimic adînc, nimic omenesc. Dar ne uităm cu voluptate, ne arătăm cu degetul, facem haz unul de altul, admirăm, comentăm. Te întorci în afară către oameni și te uiți la oameni, atunci cînd ai pe om în tine. Ce apatie!
O astfel de curiozitate nu mai poate avea nimic pozitiv în sine. E pur și simplu forma inversă a voinței, lăbărțarea și paralizarea acesteia. Voința se naște dinăuntru, dintr-o plinătate de viață spirituală. Noi însă nu avem nici un fel de înăuntru. De aceea — și filozofii timpului ori ai culturii noastre nu au întîrziat să observe faptul — originalitatea celor de azi este în fond atît de mică. Pe plan de creație, omul de cultură al zilelor noastre nu are decît arareori ceva de spus; el e în schimb un excelent comentator, un remarcabil filolog, face știință comparată și face, mai ales, în chip desăvîrșit de bine, istorie și operă de erudiție. Ce semn mai bun, spune atunci filozoful culturii, pentru decadența timpurilor noastre decît această apatie? Dacă mai era nevoie de o dovadă că epoca noastră încheie un veac, un ciclu de cultură, nu o avem oare în chiar nerodnicia insului contemporan?
În definitiv, dacă apatia e destinul societăților în lichidare, n-ar mai fi nimic de spus. Dar să nu fie o apatie prin neștiință; mai mult încă, prin înșelăciune de sine. Li s-a spus oare oamenilor că voința lor e hotărîtoare? Că aceea ce fac ei se poate insera în istorie? Că, măcar, dacă nu se inserează în istorie, creează o desăvîrșire personală, valabilă prin ea însăși chiar alături de istorie? Li s-a spus celor de azi că pot vroi? Nu. Li s-a spus că individul nu înseamnă nimic în fața puterilor anonime; că masele, istoria, natura și chiar omeneasca știință vin toate peste ei, ca un val. Li s-a spus că a vroi, orice fel de a vroi, este o trufie și deci o nesocotință. Că e mai înțelept să deznădăjduiești decît să vrei.
Atunci apatia nu e tocmai un destin. Individul a fost calomniat, iar doctrinarii se dovedesc a fi căutat doar să-l intimideze. Asemenea fenomene de întimidare se întîmplă adesea în lumea istoriei. În fața unei voințe mari se pare că există împrejurări cînd indivizii sau chiar societățile întregi se văd silite să abdice. Așa s-a întîmplat, de pildă, cu multe popoare din Antichitate, ce au fost intimidate de puterea și mai ales de voința de putere a Romei. Regele Attalus, murind, lasă Romei moștenire puternicul regat al Pergamului. Cu Bitinia, istoricii ne povestesc că se întîmplă la fel. Ba chiar un rege al Egiptului, anume Alexandru al II-lea, imitînd pe cel al Pergamului, lasă ca moștenire Romei regatul despre care se spunea că e cel mai bogat al Antichității. Ciudată sinucidere! exclamă istoricul.
Ciudată? Sinuciderile acestea au măcar un sens. Ele sînt ale cîte unui om în fața altui om sau altor oameni. Dar sinuciderea despre care amintirăm, a omului de azi în fața unei puteri cu desăvîrșire anonime, cum s-o calificăm acum? Regele Attalus trebuie, nici vorbă, să fi fost un om apatic, el și toată seminția sa; dar măcar aveau scuza că voința lor se pleca în fața altei voințe. Dar noi, în fața cărei voințe ne plecăm? Cui ne închinăm, subjugarea cui o cerem? Nu este cea mai surprinzătoare dintre idolatrii cea de care dăm noi, luminații de azi, dovadă?
E, hotărît, ceva de primitiv în omul contemporan. Spre a-l salva, istoricul zilelor de azi spune că el e doar, prin luciditate, un deznădăjduit. Și într-adevăr, dacă te consideri într-o lume dată de-a gata, cu Dumnezeu, spații interplanetare și îngeri, cu istorie, mase și destin, e greu să nu fii deznădăjduit. Dar ești un deznădăjduit așa cum ar fi fost primitivul fără magie, de pildă. Niște primitivi fără magie, niște superstițioși fără credință, niște îngeri decăzuți și cuprinși de pasivitate, pozitivitate și plictiseală, cu așa ceva seamănă, în fond, mentalitatea noastră. Și pentru a păstra totuși un grăunte din privilegiile pe care, încetul cu încetul, individul le-a pierdut, ne-am închipuit că, dacă n-am putut însemna ceva în mijlocul lumii în care ne-am trezit, ne revine totuși satisfacția de a constata că această lume lichidează o dată cu noi. Sîntem la sfîrșitul lumii, ea se curmă o dată cu noi. Dacă nu sîntem nimic, avem măcar satisfacția să știm că, nu peste prea multă vreme, nici lumea nu va mai fi nimic.
Poate că în convingerea aceasta mentalitatea noastră de primitivi se trădează mai mult decît oriunde. Negreșit, există printre noi autentici filozofi ai culturii care văd, înțeleg și explică fenomenele lumii contemporane. Dacă aceștia găsesc semnele decadenței, semne de sfîrșit în sînul ei, cu alte cuvinte dacă, o dată cu timpurile noastre, li se pare că se încheie un ciclu, explicația lor s-a închegat desigur pe un material de fapte prea bogat și prea doveditor spre a mai putea fi înlăturată doar cu observația că ideea sfîrșitului o dă un anumit sentiment al sfîrșitului, prezent în fiecare dintre noi. Nu despre asemenea spirite mari ale timpului este vorba, ci mai degrabă despre noi, cei care simțim fără a răscoli faptele. Un asemenea sentiment necritic, necontrolat se naște și se hrănește doar din apatia de care dăm în chip neîndoielnic dovadă. Și ce ne mai poate scutura nițel din pasivitatea noastră? Doar zgomotul, senzaționalul, apocalipsul. Ne place tam-tamul, și de aceea dorim ori așteptăm sfîrșiturile, orice sfîrșit fiind răsunător.
S-a observat adesea nevoia de senzațional a omului contemporan. Totul trebuie să fie zgomotos pentru auz și neașteptat de mare pentru văz; în ordinea morală, căutăm efectul, surpriza, iar în cea literară paradoxul. E adevărat că ne stăpînește și un anumit gust pentru discreție, pentru măsură, uneori. Jazzul contemporan e zgomot, dar e și reținere în același timp. Totuși, dacă fondul nostru primitiv s-a civilizat, el n-a putut-o face alterîndu-se într-atît încît să dispară cu desăvîrșire. Pe alte planuri, setea noastră nesecată de senzațional, vocabularul așa-numit „tare“, adică plin de superlative, nevoia de a ne exalta simțurile și ființa dovedesc limpede că sentimentul măsurii nu e, de cele mai multe ori, decît o tehnică. Am vroi să fim necontenit frenetici sau să vedem necontenit lucruri frenetice; dar frenezia se reliefează mai bine dacă sîntem și cuminți din cînd în cînd.
Iar pentru noi, cei mulți, cei iubitori de zgomot și apocalips, cei doritori de sfîrșit în toate și al totului, căci sfîrșitul e măcar răsunător la culme, pentru noi a spus un contemporan vorba aceea adîncă și calmă: „Un arbore cade cu trosnete. A crescut fără zgomot.“

b) Între apatie și agonie

Fără zgomot, aceasta e creșterea adevărată. Cu cîtă bucurie nu te întorci la ea, după ce ai rătăcit printre toate lucrurile acelea scrise cu majusculă: Cosmos, Ființă, Neființă, Istorie. E un ocol pînă la noi înșine, dar să nu regretăm niciodată ocolul, de vreme ce ne-am redescoperit. Stă în rosturile problemei morale să dezbată chestiuni mari spre a reveni la îndatoriri mici.
A vroi începe acum să capete sens. Factorul prometeic din voință o viciază. Nu de exaltare — căci e greu să trăiești necontenit la înălțimi —, ci de măsură, discreție, stăruință are nevoie insul. Tot ceea ce e dilatat se învecinează cu indiferența, vidul. Spre a nu primejdui voința noastră de a recădea în apatie, vom alege o luptă, fără de răsunet poate, dar și fără odihnă: agonia. A vroi nu are înțeles decît în această necurmată tensiune de pe plan moral.
Una dintre cele mai necugetate erori ce se pot săvîrși împotriva spiritului este de a răpi pe a vroi planului moral, spre a-l trece pe alte planuri. Așa s-a făcut în acel de atîtea ori vinovat veac al nouăsprezecelea. În loc ca voința să slujească la desăvîrșirea morală a individului, în loc deci ca ea să se potrivească problemelor ce se pun activității individuale, să dea fiecărui gest un înțeles etic, să salveze, într-un cuvînt, viața individuală în ea însăși — ea s-a lăsat stimulată de intelect și a tins în mod necugetat la o stăpînire a naturii prin știință. A ști, s-a spus cu egală îngîmfare ca pe vremea lui Bacon, înseamnă a putea, a deveni puternic. Ce să-și dorească mai bine omul decît puterea? Deci să vroim puterea. Uitam însă că omul vroise și în alte rînduri puterea, pe timpurile magiei, de pildă, sau o dată cu fiecare om demiurg. Și așa s-a întîmplat că, în locul unei voințe sănătoase, privită drept o cale spre desăvîrșirea morală, am preferat una exaltată, tinzînd spre stăpînirea fără de rost a naturii.
E curios cum alergăm după „putere“. Asupra noastră și împotriva noastră, asta da, are înțeles. E singurul înțeles pe care sîntem în stare a-l da puterii și voinței de putere. Căci obiectul nostru sîntem noi înșine; singurul nostru cîmp de acțiune e propria noastră omenie. Dacă ne mai trebuia un semn de-al mentalității primitive, magice, tocmai în acest salt nefiresc în gol îl putem afla.
Ce sănătoasă este problema morală, ca problemă a omenescului, și ce nesănătoase sînt veacurile care nu țin seamă de ea! Același veac trecut, despre care am vorbit poate prea mult, e veacul caracteristic într-o astfel de privință. El n-are problematică morală — luat în linii mari, negreșit — fiindcă n-are, la drept vorbind, sentimentul de a se afla în criză. Problema filozofică a moralei se naște, ca și filozofia în genere, în veacurile de criză. Veacul trecut n-a știut, în iluzionismul său, ce e criza și de aceea nici n-a avut propriu-zis filozofie, ci s-a mulțumit s-o tăgăduiască. El nu ne pare astăzi doar prea naiv; ci și prea intelectualist, prea iubitor de ideologie. Veac fără etică!
A vroi nu începe să însemne ceva decît după dezastrul ideologiilor. Ideologul e omul fără de răspundere al tuturor programelor și proiectelor de reformă. Ideologi sîntem cu toții încă, atîta vreme cît ideile noastre nu ne obligă pe plan practic. Dar atunci a vroi nu ar mai avea rost cu privire la toată lumea, a vroi binele omenirii; cu atît mai puțin înseamnă a vroi puterea de stăpînire a intelectului asupra naturii; cît înseamnă ceva pentru sine, adică a răspunde prin sine de ceea ce ai propus. Ideologul nu are voință morală ci, cel mult, ambiții. Un asemenea exemplar de umanitate compromite ideile în numele cărora vorbește — nu cumva de aceea sîntem atît de plictisiți astăzi de „idei“? — și falsifică rosturile voinței. Acesta, deși încă vir dicendi peritus, a încetat de a fi vir bonus.
Pentru vir bonus, pentru omul stăpîn pe sine, puternic, dar în lumea sa puternic, pentru desăvîrșirea acestuia are rost să vroim, dacă trebuie să vroim ceva. Dar putem cu adevărat vroi? se întreabă din nou omul contemporan. Înfrîngerea noastră, atunci cînd am încercat prin voința de putere să fim demiurgi, nu e atît de deplină încît nici în cele ale omului, pe plan moral, să nu mai fie rodnică voința? Cu alte cuvinte, este încă posibil omului de azi să înceteze a fi apatic, spre a începe să fie agonic?
Nu e de prisos să se atragă atenția asupra faptului că, în ciuda oboselii de care dau dovadă societățile de azi, ele n-au încetat să vroiască, în felul lor. Dacă a vroi se traduce prin a privi în viitor, a fi viitorul, nu s-ar putea spune întotdeauna că societățile și-l ignoră pe al lor. Vulgarizatorii științei și pozitiviștii care o idolatrizează pînă la compromitere fac mult caz de faptul că știința prezice anumite fenomene. De pildă, se vestește că la 11 august 1999 va fi eclipsă totală de soare. Nimeni nu se îndoiește, după profeția astronomului, de așa ceva, iar pozitivistul, victorios, te întreabă dacă se poate prevedea și în ordinea morală ceva asemănător. Or, răspunsul este: da, se poate prevedea, și tocmai prin aceea că societățile nu sînt cu desăvîrșire lipsite de voință. Nu putem ști cum vor fi societățile Europei în preajma anului 2000; cine să prevadă astăzi schimbările adînci ce se vor petrece în ele pînă atunci? Totuși, se poate ști — cu anumită certitudine, de altă natură decît cea astronomică, dar la fel de indiscutabilă — că, oricare vor fi societățile Europei în 1996, ele vor sărbători patru sute de ani de la nașterea lui Descartes. Și oricare vor fi societățile la anul 2032, ele vor sărbători două sute de ani de la moartea lui Goethe. Nu ne îndoim de aceasta, cum nu ne îndoim de eclipsa de soare de la 11 august 1999. Iar ceea ce ne face să nu ne îndoim este tocmai conștiința că omenirea de azi vrea să slăvească pe Goethe, crede în spiritul său, în supraviețuirea acestuia.
S-ar putea spune, prin urmare, că nu numai intelectul e creator de ordine și deci prevăzător, ci și voința. Viitorul capătă, prin voință, o anumită structură. Ne dăm seama de această structură tocmai pentru că ne exercităm voința. Știm lucrurile pe care le vroim — nu însă dintr-o voință arbitrară, ci dintr-una adîncă, izvorînd din firea spiritului nostru. Atunci cînd lăsăm anumite puteri anonime să vroiască pentru noi, e firesc să nu știm nimic. Dar tot așa s-ar întîmpla, poate, și în cîmpul științelor dacă experimentatorul n-ar vroi nimic, ci s-ar mărgini să observe cele ce se întîmplă să cadă în zarea experienței sale. Vroind, ieșim prin urmare din anonimat. Și viitorul încetează el însuși de a fi anonim atunci cînd, prin voință, ieșim din rîndul celor anonime. Filozofia culturii vorbește despre un destin de plante pentru creațiile spirituale ale omenirii. Culturile, dacă nu și oamenii, s-ar naște, s-ar desfășura și ar pieri întocmai ca plantele; nici o libertate mai mult, nici un fel de sorți în plus. Dar cum ar putea fi altfel, atîta vreme cît nu există voință și conștiința că se poate depăși starea de plante?
Iată ce s-ar putea răspunde acelora care pun la îndoială capacitatea omului de a fi activ, luptător, agonic. Căci dacă societățile vor și se pot mișca, într-un anumit sens, către viitor; dacă ele pot avea o împlinire, cu atît mai mult ar putea fi în stare individul să tindă către desăvîrșirea sa. De altfel cele de mai sus spun prea multe chiar. Căci voința de viitor a societăților și capacitatea lor de profeție sînt istorice. Profetizăm ceva care se va întîmpla în istorie. Sensul lui a vroi însă trebuie să fie străin de gustul istoricității. El nu trebuie să tînjească după sfîrșituri sau începuturi epocale. Lui a vroi îi revine creșterea fără zgomot, fără faimă.
Am amintit de voința societăților pentru că ea e mai limpede în ochii tuturor; acțiunea ei se petrece pe o scară mai mare. Dar adevărata creștere către viitor e a indivizilor, nu a colectivităților. Iar ea interesează în ea însăși, nu în răsunetul ei. Ce poate ținti mai mult o voință decît desăvîrșirea de sine a subiectului ei? Numai acest viitor, nu și unul istoric, este demn de invidiat.
Dar viitorul nu aduce desăvîrșirea, o făgăduiește doar. Viața morală e luptă morală, agonie pe planul zilnicului. Ceea ce-l interesează mai presus de toate pe luptător e începutul. El se gîndește foarte rareori la sfîrșitul răsunător al lucrurilor, dar întotdeauna la începutul lor tăcut. Știe, în ordine individuală, că lumea nu-i e dată de-a gata, că ea încă nu e creată, ba, într-un anumit sens, că niciodată nu va fi creată de-a binelea. Sensul luptei sale e de a preciza lumea, definindu-se pe sine. Și nu se poate defini prin celelalte lucruri, ci tocmai prin acestea pe care și le dă singur, prin ordinea morală ce-și prescrie. Fără patos, să căutăm a fi la începutul lumii, necontenit la începutul ei. Așa făcea conștiința în planul cunoașterii, așa face ea și acum, în planul acțiunii. Cît de triste sînt acele filozofii în sînul cărora crezi una și faci alta: scepticismul, de pildă, care nu-ți spune să nu făptuiești deși îți recomandă să nu te hotărăști în ale judecății.
Aci totul trebuie să fie proces, pe plan intelectual ca și pe plan sufletesc. Conștiința individuală e o conștiință de acțiune. Prin aceasta, chiar, ea e una de acțiune proprie, căci dacă nu trăim viața la începutul căreia am stat sîntem ființe automate, nu cu adevărat active. Așa ni se întîmplă deseori să ne trezim viețuind automat în formele altor timpuri. Aceste forme au fost și ele cîndva elaborare, proces. S-au fixat însă, și acum tind să se permanentizeze. Societățile nu-și educă întotdeauna indivizii deșteptînd propriile lor puteri, ci servindu-le de-a gata cadrele și chiar formulele la care efortul științific și cel moral din vremurile anterioare ajunseseră. Așa se face că adesea se încearcă educarea în ordine morală prin proverb și aforism. Cum ar putea însă convinge proverbul și cum ar însufleți aforismul, de vreme ce nu răspund la nimic în conștiința celuilalt?
Educația noastră e făcută cu aforisme: nu se putea o mai bună dovadă de suficiență, de convingere că am atins o culme dincolo de care orice trudă e fără rost. Atît de înrădăcinată e iluzia aceasta, încît s-a crezut că înțelepciunea, care e faptul viu al vieții intelectuale, poate fi predată. Trăim o epocă de manuale.
Agonicul își însușește propria sa viață. Este o înspăimîntătoare lipsă de voință în lumea aceasta în care totul se întîlnește în manuale. Agonicul singur se leapădă de catehism. Există credincioși, pare-se, în anumite religii, credincioși care au cîte un „părinte spiritual“; orice ar face ei, se duc să-l consulte: e bine ce vor să facă? nu e bine? Iar dacă părintele spiritual le spune: așa și așa să faceți, credincioșii așa fac. Să ne mirăm că există credincioși de speța aceasta? Ei sînt cît se poate de potriviți într-o lume ca a noastră, unde conștiința individuală nu mai știe nimic prin sine, ci ia totul de-a gata. Numai că să nu-i mai numim creștini pe astfel de credincioși. Nu poate fi creștin cel ce nu are norma în el; cel ce nu știe; cel ce nu vrea.
De ce să întrebi pe altul cu privire la păcatele tale? De ce să aștepți de la altul osînda? Ea e întotdeauna mai puțin trudnică de îndurat atunci cînd vine din afară, căci nu te supune nici unui efort, lovindu-te, nu te mai lasă liber pentru răscumpărare. Cînd ți se semnalează păcatul, ești copleșit; cînd, în schimb, îți simți păcatul, te însuflețești. Poate că e în firea omului să nu-și simtă păcatul și să se ierte mai mult decît l-ar ierta duhovnicul său. În sensul acesta unele religii ar putea să aibă dreptate în fapt atunci cînd nu lasă libere, după cîte se pare, sufletele, ci le strunesc prin mijlocirea preoților lor atît de autoritari. Dar, pe plan de principii, asemenea doctrine seamănă mai degrabă cu o intimidare decît cu o mîntuire a omului.
Un scriitor rus, Berdiaev, schița într-un rînd procesul de adîncire în sine a omului pe plan moral, proces pe care l-am urmărit ceva mai sus pe plan de cunoaștere.1 Pentru concepția medievală, spune autorul, concepție care e în strînsă legătură cu cea antică, pentru Dante și Sfîntul Toma, omul e o parte organică a lumii obiective, o treaptă a unei ierarhii universale. Ordinea e impusă omului din afară. Iadul și cerul îi sînt date, nu se găsesc în adîncimile spiritului omenesc. Cu Renașterea — continuă autorul citat — începe umanismul; infinitul se deschide omului care, de teamă, se refugiază în sine și descoperă aci, cu Shakespeare de pildă, domeniul psihicului. Dar psihicul nu e stratul cel mai adînc al existenței omenești. Cu Dostoievski abia, spune autorul, se descoperă spiritualul, față de care cerul și iadul nu mai sînt o ordine obiectivă, impusă, ci una lăuntrică. Într-o asemenea rînduială spirituală, Cristos nu mai e nici el o lege exterioară, un simplu curent de viață exterioară.
Nu ar trebui să fie semnificativă pentru om îndoita sa victorie asupra cerului? Despre cerul speculației astronomice, cu bolta și albastrul său cu tot, am văzut că devine azi o simplă chestiune matematică. Cerul moral, cerul făgăduinței creștine, se dovedește acum un simplu îndemn lăuntric la desăvîrșire. În amîndouă cazurile, el a încetat de a copleși, pentru a spori încrederea în ins, prin răspunderea pe care i-o deșteaptă. Cîte lucruri nu spune Platon, descriindu-le, atît despre cerul fizic cît, mai ales, despre cel moral! Erau mituri, nici vorbă, așa cum sînt mituri și istorisirile Bibliei. Numai că anticul credea cu adevărat în miturile lui Platon, pe cînd creștinul n-ar trebui decît să trăiască miturile Bisericii. E o distanță între perspectiva antică și cea de adoptat astăzi; o distanță de la cer la om. A vorbi despre cerul omului modern nu înseamnă decît a-l încărca pe acesta de răspunderi. Cerul antic era, în cugetul omului, un adevărat blestem atîrnînd deasupra capetelor noastre; pe cel de azi l-am putea socoti o simplă poruncă de luptă.
Dar luptă joasă, pe măsura noastră de astă dată. Nimic nu ne mai poate ispiti să fim altceva decît oameni. Nici voința de putere pe plan cosmic, nici cea de istoricitate, nici cea de dominare a maselor nu sînt idealuri omenești. Ele au aruncat în umbră omul, sub cuvînt că îl exaltă. La fel făcea Nietzsche — s-a spus, cu adîncime — atunci cînd vroia să atingă supraomul: nu izbutea decît să ucidă omul. În noi înșine sînt destule puteri, iar materia vieții noastre e îndeajuns de prețioasă spre a nu ne mai gîndi la lucruri care nu sînt pe măsura noastră.
De aceea strădania insului cu adevărat creator de astăzi este, în cele mai multe cazuri, de a-și regăsi propria sa măsură.
Pentru viața morală, mai ales, revenirea la conținutul propriu-zis al vieții sufletești e de toată însemnătatea. Materia vieții noastre, materie atîta timp batjocorită sau pur și simplu nesocotită, își recîștigă dreptul la viitor. Dar nu la viitorul lucrului ce durează, ci la cel al lucrului care tinde să se desăvîrșească.
În sensul acesta eroic încă, dar omenesc, nu știm decît despre un ins al zilei de azi că ar avea viitor: creștinul. Poate îi atribuim prea mult, ori poate îl simplificăm prea mult; dar nu în el însuși vroim a-l privi, ci doar ca purtător al acelor cîteva trăsături care sînt omenești, în primul rînd. Nu vom înțelege niciodată cum a putut fi numită morala creștinului una de sclavi. Dimpotrivă, totul se dovedește sclavie dincolo de granițele creștinismului; iar acesta singur pare a face pe oameni liberi. Soluțiile care s-au adus pînă astăzi în afara creștinătății izvorăsc toate din deznădejde, așa cum izvora supraomul. Nu știm dacă se vor găsi soluții mai fericite pe viitor. S-ar putea chiar ca societatea viitoare să nu fie creștină, mai creștină decît cea de azi. Nu e totuși mai puțin adevărat faptul că omul și-a găsit prin creștinism o împlinire. Că, într-un anumit sens, creștinul singur este, pînă acum, portretul omului.

A pictat cineva un asemenea tip de creștin?
Ochii lui văd și nu văd. Sau nu: văd, parcă, de două ori. Privesc, dar se și oglindesc, ca și cum lumina lor s-ar scurge în afară și s-ar răsfrînge înăuntru, în același timp. Ochii lui văd, ca ai tuturora, ordinea naturii; dar privirea lor deosebește, totdeodată, ordinea creaturii. Lumea ca lume a omului contemplă ei.
Creștinul este în grup și se retrage din grup. Ce ar putea da trup ritmului acestuia necurmat care-l însuflețește? Nimeni, de fapt, nu se leapădă mai puțin decît el de oameni. Dar nu pe oameni, ci pe om îl va căuta el în mijlocul lor. Și de aceea, cînd nu-l va mai întîlni acolo unde nădăjduia în prima clipă să-l afle, se va întoarce cu hotărîre către sine.
E umilit, dar nu se rușinează de sine. Dacă și-a disprețuit trupul, e pentru că acesta a năzuit să-i covîrșească ființa. Acum trupul este ceva și ființa creștinului altceva. Centrul ei de greutate, principiul ei de echilibru nu țin de ordinea văzutului.
O mînă a creștinului, cea stîngă, e la piept. Vrea să desfacă și să arate — sau numai osîndește? Se osîndește pe sine. Iar tot ce a pierdut prin desprindere de ceilalți recîștigă acum, prin suferință, împreună cu ei. Comunitatea sa cu lumea îi e dată dinăuntru, căci înăuntru găsește el păcatul, ca un destin în sînul căruia s-au zămislit laolaltă toate.
Dar destinul trebuie dus mai departe. Destinul nu curmă o viață: abia o începe. Și mîna dreaptă a creștinului schițează acest început, îl schițează cu un gest care seamănă, culege, dăruie, luptă — gest de braț pe jumătate întins, cu mîna deschisă, cu degetele răsfirate.
Și cine ar putea spune că gestul acesta nu înseamnă început și pentru altceva? Degetele se pot aduna, mîna se poate închide, iar fruntea creștinului este oricînd îndeajuns de senină spre a primi semnul crucii. Căci el, care nu sfîrșește niciodată, care nu se desăvîrșește niciodată, trebuie să fie necontenit gata spre a se dărui pe sine prin moarte. Gata prin voință, prin orientare a vieții.
De aceea și îngăduie fața sa de agonic o frunte atît de liniștită. El e singurul care nu va avea niciodată simțămîntul că și-a pierdut timpul. Oricare puternic al pămîntului, oricare învingător al istoriei ar simți, privindu-și viața de la depărtare de un veac, că și-a pierdut-o. Creștinul singur n-ar simți aceasta. Întors pe pămînt, nici atunci n-ar găsi ceva mai bun de făcut.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!