Cazuri particulare ale acordului dintre P și S în literatura artistică românească din a doua jumătate a secolului xx



Motto: „Cultura noastră este una a întrupării legii în caz.”
„Eroarea este estele fără să fie el.”



Pe bună dreptate, ”în epoca modelor lingvistice” , Gilbert Durand se întreba dacă nu cumva “în spatele tuturor cauzelor inflației lingvistice se ascund cauze filosofice mult mai profunde” ce reprezintă un adevărat „obstacol epistemologic” pentru a cărui depășire este nevoie de un “postulat al profunzimii” conform căruia „sensul este inerent formelor lingvistice înseși” . Postulatul profunzimii ne permite să așezăm “postulatul deductibilității” (sau criteriul adevărului prin coerență) alături de o psihologie rațională a vidului de bază al conștiinței. Vidul originar (opus umplerii figurative a sensului sau a experienței) garantează linearitatea semnificanților și reducerea rațiunii la o simplă putere de înregistrare sintactică.
Criticând concepția lui Jakobson despre funcția poetică (pe care o califică drept “falsă”), Eugeniu Coșeriu consideră că „esențial pentru înțelegerea limbii nu este mesajul, adică transmiterea unui conținut informativ despre realitate între doi vorbitori, ci însuși faptul de a vorbi, care implică, în mod definitoriu, intersubiectivitatea sau alteritatea.” Vorbirea cu celălalt, cu altul este mult mai importantă decât faptul de a vorbi despre ceva, prezența celuilalt fiind indispensabilă pentru existența unui act verbal: „Această a doua formă de comunicare în care se manifestă dimensiunea pe care o numesc alteritate, reprezintă indubitabil un criteriu definitoriu pentru conceptul de limbă. Nu știm, de fapt, niciodată și nu putem ști în mod obiectiv dacă suntem înțeleși, însă, în momentul în care vorbim, recunoaștem deja celuilalt capacitatea de a vorbi și arătăm prin aceasta că știm că și el este un subiect, că este un altcineva.” Eugeniu Coșeriu va duce mai departe distincția saussuriană dintre langue și parole, considerând norma ca pe un nivel intermediar între acestea: „Norma lingvistică(s.n.,C.A.) cuprinde toate faptele de vorbire fixate din punct de vedere social, reprezentând uzul comun și curent al unei comunități lingvistice, care poate fi considerat model de vorbire. Norma definește, deci, un anumit nivel de abstractizare lingvistică rezultat din studierea uzului efectiv al unui idiom. Norma este rezultatul evoluției istorice, conține tot ceea ce se realizează tradițional și permite să se interpreteze în sens istoric un fapt de limbă în sincronie.” Eugeniu Coșeriu va ajunge astfel să propună celebra sa schemă triadică „sistem / normă / vorbire”, norma fiind înțeleasă ca primul grad de abstractizare și formalizare a actelor de vorbire. El definește norma astfel: „Ceea ce, în realitate, se impune individului, limitându-i libertatea expresivă și comprimând posibilitățile oferite de sistem, în cadrul trasat de către realizările tradiționale, este norma. Norma este, într-adevăr, un sistem de realizări obligatorii, de impuneri sociale și culturale și variază în raport cu comunitatea de vorbitori. În interiorul aceleiași comunități lingvistice naționale și în interiorul aceluiași sistem funcțional se pot verifica norme diferite (limbaj familiar, limbaj popular, limbă literară, limbaj elevat, limbaj vulgar etc.), distincte mai ales în privința vocabularului, însă adesea și în privința formelor gramaticale și a pronunțării.” Prin urmare, „locul normei lingvistice se situează la primul nivel de abstractizare, aceasta fiind dependentă de variațiile sociale (fie propriu–zise argouri, limbaje specializate, fie regionale) și prin aceasta variabilă diacronic. […] Vorbirea se referă totdeauna la anumite circumstanțe, pe când limba este acircumstanțială(atemporală, asubiectivă). Aceste circumstanțe privesc timpul și spațiul vorbirii raportate la un context anumit (verbal ori extraverbal); este ceea ce Coșeriu numește universul discursului.” Sistemul rezultă în urma eliminării a tot ceea ce, la nivelul normei, este simplă tradiție, excluzându-se tot ceea ce este „variantă facultativă” sau „variantă combinatorie”: „Sistemul este un sistem de posibilități, de coordonate care indică drumuri închise și drumuri deschise; ele ar putea fi considerate drept un ansamblu de „impuneri” și, totuși, poate încă și mai bine, drept un ansamblu de libertăți, loc care admite realizări infinite și reclamă doar să nu fie afectate condițiile funcționale ale instrumentului lingvistic.”
În perspectivă pragmatică , pentru a exista schimbul comunicativ, nu este suficient ca doi sau mai mulți locutori să vorbească în mod alternativ, ci trebuie ca ei “să-și vorbească”, adică ambii să fie “angajați” și să recreeze “semne prin intermediul diverselor procedee de validare interlocutivă.” Elementul unificator l-ar putea constitui conceptul de act lingvistic, obiectiv și produs al comunicării umane prin limbaj plecând de la axioma enunțată de Searle conform căreia “a vorbi o limbă înseamnă acte de limbaj guvernate de reguli “ .
Revenind la normă, G. H. von Wright a sesizat polisemantismul termenului în discuție și lipsa de claritate a referentului pe care îl desemnează. Cf. definiția din DEX: „Regulă, dispoziție etc. obligatorie, fixată prin lege sau prin uz”, care presupune stabilirea unor raporturi de echivalență între normă, regulă și dispoziție. Aria de sens comun a acestor termeni este „însă foarte restrânsă, astfel încât este dificil să dăm curs sugestiei introduse prin „etc.”, de a completa seria sinonimică menționată. Cele două trăsături caracteristice semnalate: obligativitatea și codificarea implică, de asemenea, o diversitate de situații, căci coerciția pe care o presupune codificarea explicită (prin lege) este diferită de cea determinată de o codificare implicită (prin uz).”
Tipologia pe care o propune von Wright, analizând diversitatea normelor posibile, include trei grupuri majore: reguli, prescripții și instrucțiuni și trei grupuri minore, situate între grupurile majore, obiceiuri, principii morale și reguli ideale. Regulile și obiceiurile corespund celor două tipuri numite generic reguli de J. R. Searle: regulilor constitutive și, respectiv, regulilor reglementative . Von Wright pune în evidență faptul că obiceiurile seamănă numai în unele privințe cu regulile – care au rolul de a crea o formă de activitate umană -, în alte privințe fiind similare prescripțiilor – comenzi sau permisiuni date de pe o poziție de autoritate. De reguli le apropie însușirea de a configura tipare de comportament specifice unei comunități, iar de prescripții, faptul că exercită o „presiune normativă” asupra membrilor comunității, determinându-i să se conformeze acestor tipare. Autoritatea normativă este „în acest caz comunitatea însăși, iar promulgarea lor este implicită” .
Demersul lui Michel Foucault despre ”arheologia conceptului”, caută ”mai puțin să identifice normele care reglează și determină efectiv discursul și practica decât să obiectiveze forme de experiență care definesc raportul posibil al subiectului cu normele explicite înscrise în coduri ” . Pentru o comunitate de indivizi, legea este norma socială care nu poate fi încălcată fără ca individul să nu fie sancționat. Normele sunt cele care reglează și determină discursul și practicile. După Foucault, normele trebuie concepute ca forme vide care “nu acționează decât atunci când sunt investite și interpretate în anumite contexte istorice determinate” . Norma lingvistică este dată de vorbirea indivizilor și ea devine lege pentru un anumit timp istoric determinat. Normalizarea este cea care impune actanților o conduită anume, prin raportare la ceea ce M. Foucault numește anormalul, abaterea care poate circula între coduri și genuri eterogene. Acest lucru este posibil dacă normele sunt investite de normativitatea subiecților prin assujettissement(“supunere față de lege”). Între norma socială și norma lingvistică nu există identitate, norma socială o determină în mod fundamental pe cea lingvistică.




















Acord ca normă și ca abatere

Se știe de foarte mult timp (din gramaticile tradiționale și moderne) că unitatea sintactică universală, deci „clasică”, numită propoziție, se constituie din unități inferioare ei, numite părți de propoziție , minimul din două asemenea componente indispensabile (de aici, și denumirea lor de principale): subiect și predicat. Firește, această structură minimală poate fi monomembră, cu elipsa fie a S, fie, mai rar, a P, fie poate fi extensibilă prin adaosuri de atribute și complemente de diverse specii.
Logic (și, de fapt, psihologic) vorbind, actul de cugetare care se vrea o intenție comunicativă, deci exteriorizabil prin limbă, pornește de la ceva deja cunoascut (obiect, fenomen, proces etc.), deci de la ceva prezent în mintea vorbitorului despre care interlocutorului trebuie să i se comunice ceva nou (o informație oarecare, având un scop anume). Cunoscutul (de regulă pentru vorbitor, dar, în multe situații comunicative știut și de interlocutori ia înfățișarea de subiect gramatical (nu întotdeauna coincident cu cel logic sau, mai larg vorbind, cu cel psihologic, cu reprezentare, adică), iar informația nouă se întrupează în predicat, care identifică, caracterizează, apreciază, confirmă, neagă etc. S sau îi atribuie acțiuni sau stări văzute dinamic, în desfășurare, adică procesual.
Indiferent de prezența simultană în gândire (mai larg, în conștiință) a entităților în discuție, în comunicarea verbală ele se vor desfășura linear, succesiv, în timp, și indiferent de topica subiectivă (afectivă și impresivă) S va rămâne PPp despre care se spune (se comunică) ceva, iar P ca PPp care aduce o informație nouă (și extrem de variabilă, în funcție de intenția vorbitorului, de situația comunicativă, de relațiile de rol dintre partenerii comunicării interactive, vorbirea fiind nu numai delocutio, „zicerea despre ceva”, ci și – cum subliniază E. Benveniste – allocutio, „zicerea către cineva”, de unde principiul subiectivității în lingvistică, dar și în filosofie).
Fie că admitem importanța egală a celor două PP, fie că susținem însemnătatea logică mai mare a S, fie însemnătatea mai mare din punct de vedere gramatical a P, constatăm că – cel puțin în limbile indoeuropene de tip flexionar (sintetic sau analitic) – P este cel „obligat” să urmeze, strict formal, S, categoriile gramaticale ale cuvintelor prelucrate ca părți de vorbire în morfologie pentru a putea funcționa în sintaxă ca părți de propoziție (uneori, ca „fragmente” de propoziție sau ca propoziție de un anume tip, precum holofraze etc.).
Tocmai această „corespondență”, potrivire formală prin categorii gramaticale impuse P dinspre S (după unii, categoria cazului fiind ca impusă S dinspre P) a fost numit acord formal sau gramatical, ca normă generală în română, generală căci este impusă de chiar sistemul acesteia, pentru a consolida, prin semnele morfologice, îndeosebi raportul de inerență (de interdependență, de implicație) dintre S și P (sau P și S). Deși acordul servește ca marcă și a unor tipuri de raporturi de subordonare, în cazul dat el „cimentează” raportul de inerență [=Ri] ca singurul raport care leagă două unități sintactice, ci creează o unitate sintactică nouă, propoziția ca superioară părților de propoziție.
Deși acordul formal este singurul calificat, admis în limba română literară (standard), din cauza complexității și varietății termenilor care contractează Ri, ca și din cauza expresiilor morfologice prin care se realizează unitățile sintactice numite S și P, româna (ca și alte limbi) cunoaște și abateri de la acest tip fundamental de acord și anume acordul logic (după înțeles) și acordul prin atracție, ambele realizate, câteodată, și la distanță.
În consecință, vom stărui în cele ce urmează, asupra conceptului de “normă”, asupra tipurilor de norme și asupra caracteristicilor acestora, căci norma se leagă de funcționarea limbii ca eveniment și realizare a tuturor destinațiilor ei. Discuția este cu atât mai necesară, cu cât tocmai aceste úzuri, adică realizări în actele de comunicare orală (scrisă), ale limbii, explică de ce sunt posibile, și diacronic și sincronic, manifestări diferite (până la idiolect și, mai ales, idiostil) ale aceluiași sistem și acelorași structuri care îl organizează. Tocmai unele caracteristici ale normei pot explica, printre altele, și de ce P “scapă”, adesea, de sub “tutela” S, care îl obligă să-și semnalizeze “subordonarea” formală prin acord.
Din triada lui Coșeriu, sistem – normă – vorbire, individuală, dezvoltată ca și alte teorii din disocierea dihotomică operată de F. de Saussure între langue și parole (“rebotezată” și drept corelație cod-mesaj, competență-performanță etc.), triadă numită de alții și ca structură (sau chiar sistem ori schemă) – normă-uz (eventual, ca la L. Hjelmslev, text sau proces), norma, drept “câmp existențial” interpus inevitabil între langue și parole, reprezintă ansamblul celor mai stabile, tradiționale realizări ale elementelor sistemului (și structurii lui), selectate și fixate de practica lingvistică socială .
Norma acționează ca un fel de “filtru de control” prin care trec realizările sistemului (și structurii) limbii în infinitele acte de comunicare (orală și scrisă), “filtru” prin acțiunea căruia se decantează în producția lingvistică globală a comunității (dar și în cea individuală) un stoc de realizări acceptate drept corecte de comunitatea dată (sau de o parte a ei), într-o perioadă sau alta, și, ca atare, considerate drept etalon și model de urmat (activitatea comunicativ – verbală fiind, totodată, repetiție de modele anterioare, dar și recreere inovatoare a lor (până la rupere cu tradiția normalizată).
Ne bazăm, în cele ce urmează, atât pe celebra lucrare a lui E. Coșeriu, Sistema, norma y habla (Montevideo, 1952), cuprinsă în volumul Teoria del lenguaje y lingüistica general (Ed. Gredos, Madrid, 1962, p. 11-113), cât și pe Sincronie, diacronie și istorie (trad. rom. a ed. a III-a a lucrării Sincronia, diacronia e historia, inițial, Montevideo, 1958, apoi Madrid, 1973, 1978). În esență, față de actul (concret, strict individual) de vorbire, lingvistul, ca să afle norma (normele) care a(u) ghidat producerea lui, trebuie să facă abstracție de (adică, să neglijeze) tot ce este facultativ și variabil. Al doilea nivel de abstractizare va fi sistemul pentru care contează doar opozițiile funcționale între unități. Bunăoară, dintr-un enunț, “înțesat” afectiv, ca “Vai! ce-aș mai sorbi acum o cafeluță!...”, îndepărtând tot ce e subiectiv și facultativ, se poate reține, ca normă, un model normal, “obiectiv”, sintactic pentru orice vorbitor de română: “Aș bea o cafea.” Acest enunț (similar multor altora) poate fi iarăși abstractizat, adică redus la o rețea de relații, atât pozitive (prin prezența obligatorie a unităților), cât și, mai ales, negative: “S (aici inclus, dar existent și oricând exprimabil, în funcție de așa-zisa perspectivă funcțională a propoziției sau, cum se mai spune, de segmentare actuală a ei) + P + CD (nu strict necesar, verbul tranzitiv a bea putând fi folosit și în mod absolut)”, rezumând: „(S) + P+ (CD), cu relațiile de inerență (vitală) și de subordonare (de asemenea, în principiu necesară).
Se vede că noțiunea de „normă”, fiind mai puțin abstractă, este mai elastică decât cea de sistem, acesta fiind doar o sumă de potențe, virtualități și puteri de expresie, lăsând vorbitorului nenumărate căi în acest sens sau obligându-l să urmeze căi unice prestabilite. Aceasta înseamnă că norma coincide cu sistemul, vorbitorul neavând de ales între mai multe maniere de a se exprima (și comunica). Când sistemul oferă mai multe posibilități de a zice (de a scrie), cea care decide opțiunea este tocmai norma, adică suma realizărilor tradiționalizate. Se mai știe că norma (normele) se constituie istoricește, adică în timp, inegal de la un nivel al limbii la altul, de la o varietate a ei (dialectală, populară, literară) la alta. Din acest motiv, există momente când normele sunt fluctuante, oscilante, „vulnerabile”, coexistând, practic, mai multe variante. În plus, din acest „joc concurent”, rezultă și faptul că ceea ce este normă astăzi a putut fi o veche abatere sau că o normă actuală va deveni în viitor o deviere (de altfel, fiecare vorbitor posedă în idiolectul și idiostilul său norme după care se ghidează în practica lingvistică, dar și o sumă de abateri de la ele). Oricum, aprecierea unui fapt de limbă drept corect sau incorect este mereu relativă, în funcție de punctul de referință ales.
Caracterul selectiv al realizărilor normative în raport cu potențele structurale ale sistemului se manifestă și în coexistența unor norme paralele, adică în realizări aflate în raport de variație liberă (de pildă, în varietățile dialectale ale daco-românei, fără ca structura ei să fie afectată).
Deși norma, concept din plan funcțional, include cele mai stabile realizări acceptate și conștientizate drept corecte și, în consecință, obligatorii, ea nu acoperă întregul ansamblu de realizări existente real ale sistemului. De aceea, ea se cere completată prin conceptul de „uz”, care vizează, mereu, și un număr de realizări ocazionale, non-tradiționale și chiar incorecte, deși unele pot fi relativ stabile (cf., mai jos, construcția „Era odată un moș și o babă...”). Așadar, sistemul (și structura incorporată) + uzul acestuia, cuprinzând, astfel, toate realizările, întrebuințările reale ale limbii, reprezintă granițele generale între care se formează și funcționează norma lingvistică, uzul având o sferă mai largă decât norma. Dincolo de (ne)coincidența normă – uz (pentru unii, prima este suma directivelor pentru realizări, pentru alții, „invarianta uzului”), este important să amintim că norma este, concomitent, și o categorie propriu-zis lingvistică și o categorie social-istorică. Latura obiectivă a ei constă în funcționarea limbii, cea „subiectivă” fiind legată de acceptarea și conștientizarea normei din partea colectivității.
De fapt, norma este un fenomen (și proces) poli-aspectual, printre trăsăturile (cele) mai generale ale ei numărându-se 1. stabilitatea, 2. selectivitatea, 3. comparativitatea, 4. corectitudinea realizării(-lor). Evident, unele din aceste trăsături sunt condiționate și de factori externi și doar în mică măsură de sistem, ca în cazul trăsăturilor 3 și 4, pentru care decisivă este conștientizarea mai mare sau mai redusă (ca în cazul normelor dialectale, populare, ale limbajelor socio-profesionale etc.), de către comunitate.
În ce privește variația realizărilor normative (vs. invarabilitate), E. Coșeriu atribuind normei și putere de regularizare a mijloacelor variabile și iso-funcționale delimitează două tipuri de bază ale variantelor între care norma susține un anume echilibru, și anume între variantele combinatorii și distributive și între diverse mijloace isofuncționale, pe de o parte, și un echilibru extern (social și teritorial) între diverse realizări admise în sistem .
Normele trebuie apreciate și după participarea lor la organizarea structurală a fiecărui nivel al limbii și realizarea acesteia, prilej cu care E. Coșeriu remarcă că proporția între planul sistemic (structural, purtător al diferențierilor funcționale) și cel normativ diferă de la un nivel la altul: la cel fonetic predomină sistemul, la cel semantic și mai ales gramatical – norma .
Momentul axiologic al conștientizării și evaluării normelor drept „corecte” și „adecvate” conține și aspecte estetice de apreciere a faptelor de limbă (ceea ce se vede și în perceperea unor dezacorduri de tipul „Așa vrea mușchii mei.” ș.a.).
Trăsăturile enumerate mai sus se regăsesc cel mai bine în norma literară, cât mai calificată, adică standardizată și caracterizată, în raport cu norma dialectală, îndeosebi prin caracterul ei elaborat (îngrijit) și conștientizat (e drept că o normă regională este obligatorie și ea, dar este mai slab conștientizată și mai puțin elaborată). Tocmai calificarea normelor ei, adică selecția și fixarea lor conștiente, este de cea mai mare importanță pentru limba literară (și națională). Norma limbii „populare” (în primul rând, diversele forme ale vorbirii colorate dialectal) este predominant negativă și slab conștientizată, față de cea literară cu un grad înalt de imperativitate și conștientizare. Aceasta nu este numai relativ stabilă, ci posedă un complex mai diferențiat de mijloace lingvistice, rezultat din structura funcțională diversificată a limbii naționale literare.
Latura selectivă a normei, adică alegerea și dustribuirea diverselor mijloace lingvistice, se prezintă în limba literară ca foarte complexă: norma decide nu numai granițele externe ale limbii literare (separând realizările „corecte” literar, de cele „incorecte”, neliterare), ori își stabilește diferite gravitații în interiorul realizărilor normative. Pot coexista norme de bază alături de cele secundare, normele limbajului scris alături de cele ale limbajului oral. Există, apoi, varietăți teritoriale și funcțional stilistice în chiar cadrul limbii literare. Norma coincide cu uzul colectiv „mediu” sau se află la distanță de el. Selecția normelor poate fi, inițial, spontană, apoi, tot mai riguroasă, pentru a spori constanța, stabilitatea lui; chiar dacă se pleacă de la o bază dialectală ca temei istoric al normelor literare, normele se extind și se generalizează în timp. Pe lângă continuitatea istorică se vorbește și de neuniformitatea proceselor de normalizare, standardizare .
Faptul că P în română scapă de sub „controlul” S se explică, printre altele, și prin aceea că S gramatical nu coincide mereu cu cel logic, că el poate fi plurimembru, cu realizări morfologice diferite, în privința categoriilor gramaticale (de gen, caz și număr) că poate fi exprimat și neexprimat (inclus, subînțeles, nedeterminat) și chiar inexprimabil, toate acestea putând „slăbi” marcarea corectă în plan formal a Ri. Pe de altă parte, și P se prezintă ca o entitate complexă’ din punct de vedere tipologic, structural și funcțional, ca și în expresia lui morfologică. În fine, factorul semantic influențează și el atât subiectul, cât și, mai ales, ca și evident, realizare a Ri.
În multe situații, comentariile vorbitorilor pot oferi un material util pentru cunoașterea specificului relației normă – abatere în graiurile locale, dar valoarea lor nu trebuie absolutizată. Motivația „așa vorbim noi”, „asta-i limba românească” nu poate semnala întotdeauna „o formă lingvistică specifică pentru comunitatea respectivă, ci este un mod automatizat de a indica anchetatorului faptul că subiectul are permanent în vedere cerința autenticității datelor furnizate.” Conceptul de normă poate fi definit în antinonimie cu abatere, „termen impus de gramatica normativă pentru a desemna nerespectarea regulilor unei limbi sau, mai restrictiv, devierile de la normele statornicite” În limba română literară veche , ”abatere” însemna ”inclinație, vocație, aptitudine”(fapt dovedit de un enunț precum Să cerce buni dascăli, să-i învețe legea și alte învățături și meșteșuguri, după abaterea lor ” .) Acest lucru se întâmplă deoarece „orice unitate semnificativă a limbii există numai în perspectiva utilizării ei la construirea părții de propoziție, a propozițiilor și a frazelor” . Din perspectiva normei lingvistice actuale, acordul poate fi definit ab initio drept „procedeul fundamental (de natură morfologică) de realizare a raportului de inerență, singurul care asigură unui lanț de cuvinte calitatea de propoziție (organizată, deci analizabilă): potrivire formală, în anumite categorii gramaticale a P cu cuvântul sau grupul de cuvinte cu funcție de S (...) acordul P – S este bilateral: P obligă S să se realizeze morfologic, prin cazul N (caz direct, al interdependenței sintactice); excepțiile sunt explicabile prin elipsă, prin sintaxa pronumelui relativ etc. În planul expresiei, verbul care realizează predicația sau participă la realizarea predicației “se orientează”(S. Pușcariu) după termenul subiect, prin structura flectivului, în baza legii acordului, pentru dezvoltarea opozițiilor categoriale de persoană-număr-gen.
Pentru ilustrarea demersului nostru privind unele cazuri particulare ale acordului dintre P și S în limba română, am ales câteva dintre abaterile de la normă dorite sau nedorite, cele mai multe dintre ele constituindu-se ca licențe poetice cu efecte artistice spectaculoase. Este vorba despre ceea ce gramatica normativă a numit acordul după înțeles, acordul prin atracție și acordul „la distanță”.


I. Acordul după înțeles (ad sensum)

Dacă în organizarea gramaticală, prin acord se înțelege prezența unor corespondențe formale care leagă diferitele cuvinte, exprimând raporturile existente între ele în cadrul unui enunț, și care se conformează unor reguli, în limba română se poate vorbi, utilizând termenul cu un sens mai larg, și despre un „acord” (și „dezacord”) semantic . Acesta poate fi considerat un prim caz de abatere de la normă (în sens coșerian) reprezentând „primul tip de acord nongramatical” sau ad sensum, întrucât S nu mai repetă categoriile gramaticale ale P, ci pe cele de conținut.
În literatura de specialitate, este numit și „acord logic” sau „semantic”fiind întâlnit în majoritatea limbilor analitice: în latină, franceză, engleză, ori în rusă . În cadrul acestui acord, posibilitățile de combinare a cuvintelor în cadrul comunicării sunt limitate nu numai de particularitățile lor gramaticale (deci de anumite restricții gramaticale), dar și de anumite particularități ale conținutului lor lexical ori care impun anumite restricții semantice . Acordul ad sensum duce de cele mai multe ori la contradicția dintre formă și conținut .
Acordul după înțeles constă în faptul că verbul predicat sau din structura predicatului (împreună cu numele predicativ) își orientează forma de număr și de persoană în funcție de înțelesul colectiv al substantivului subiect:
„Și a intrat nebăgat de seamă până la prispa unde guițau de foame o ciotcă de prunci.”
“Jumătate dintre ai mei fuseseră evacuați” .
Compatibilitatea semantică a termenilor reprezintă un raport variind între compatibilitate perfectă și incompatibilitate, granița dintre aceste două extreme putând fi infinit nuanțată. Complexitatea determinării compatibilităților semantice derivă nu numai din varietatea extrem de mare a unităților lexicale, din jocul complicat dintre nivelul adecvării între planul referențial și cel lingvistic și nivelul adecvării „intralingvistice”, dar și din anumite particularități ale unităților lexicale ca atare .
Un acord după înțeles poate avea loc și când S este plurimembru:
„Luptătorul singuratic și încăpățânat împotriva lui Roosevelt și Churchill, decolonizatorul, reformatorul și democratul care s-a înclinat fără șovăială în fața puterii populare sfârșește prin a da impresia că el n-a creat nimic.”
Contradicția dintre formă și conținut, “rezolvată” prin acordul după înțeles, constă în faptul că S, deși este plurimembru, nu exprimă o pluralitate reală de conținut, întrucât toți constituenții săi se referă la unul și același obiect din realitate.
Atunci când determinantul la plural este subînțeles, însă continuă să funcționeze ca S al propoziției, se poate ajunge la construcții precum:
„O samă se cățăraseră și pe zidul de împrejmuire al mânăstirii, ca să vadă trecând alaiul.”
„Pentru că pretutindeni era numai cenușă
Peste care se rostogoleau o groază de zaruri.”
„Majoritatea au găsit repede procedeele, mijloacele, tehnica prozelor lui Geo Bogza.”
Rar, P se acordă după înțeles cu un S exprimat printr-un substantiv cu sens colectiv, care nu are o determinare la plural (nici măcar subînțeleasă), mai ales când S este despărțit de P printr-un grup de cuvinte :
„Îl jeliră ai săi, îl jeliră boierii, îl jeliră și poporul.”
Se mai poate construi cu P la plural la persoana I sau a II-a, deși nu are determinant la plural, S exprimat prin pronumele negativ niciunul, atunci când este echivalent ca sens cu toți:
„Niciunul nu dormeam.” (se subînțelege că „toți eram treji”).
Când S este un nume propriu de oraș, singular ca înțeles, dar plural ca formă, P poate fi uneori la singular :
„Cucuieții e hăt înainte, în vale.”
Aspectul său cel mai frecvent se produce atunci când subiectul gramatical al propoziției este exprimat printr-un substantiv colectiv (majoritate, mulțime, grămadă, grup, echipă), urmat de un determinant la plural. Deși S are formă de singular, P se pune la plural:
“O mulțime de-ai noștri au pierit”
Între S și P, se realizează exclusiv o potrivire logică sau semantică. În alte cazuri, cu toate că substantivul colectiv e urmat de un atribut substantival la plural, P se pune la singular:
“Stolul de lăcuste a nimicit întregul Egipt” .
Când S este exprimat print-un substantiv cu sens colectiv, dar care nu are o determinare la plural (exprimată sau subînțeleasă), folosirea P la plural este indiscutabil greșită: „Lumea au comentat în fel și chip. Lumea m-au acuzat de lipsă de simțire și de umanitate față de Eminescu.”
Acordurile logice sau după înțeles pot fi considerate, de multe ori greșite, dar și de mai multe ori ele sunt tolerabile ori chiar recomandabile. Într-un context precum “Părul ei sunt valuri crețe / Spumă albă-i pieptul ei”-explicația licenței poetice coșbuciene ar putea fi următoarea: în primul vers (care formează o propoziție principală) S este părul și cu acesta ar fi trebuit să se acorde verbul copulativ a fi. Dacă acordul s-a făcut cu numele predicativ (valuri), aceasta se datorește faptului că substantivul se află în imediata vecinătate a verbului copulativ.
O greșeală de acord oferă și enunțul:
„Grosul forțelor acestui corp de armată... au fost împinse înapoi.” -în care acordul nu se face cu substantivul „grosul”, S gramatical al propoziției, ci cu determinantul său „forțelor”, care se află la plural și care, în plan logic, reprezintă, de fapt, elementul avut în vedere de P.
Acordul P cu S în calitatea de determinant se face și când acesta este subînțeles:
Tinerii n-au cunoscut mizeria, încă. Majoritatea, însă, au auzit despre ea din spusele bătrânilor.
Accentul cade pe ideea de pluralitate, de colectivitate formată din indivizi. Din această cauză, acordul logic este mai adecvat, mai natural și, în consecință, recomandabil . Numeralele fracționare propriu-zise (jumătate, sfert, doime, treime, pătrime etc.) reclamă și ele un P la plural, când exprimă o pluralitate explicitată de un atribut exprimat sau subînțeles:
O treime dintre călători au coborât.
Acordul predicatului cu un S exprimat printr-un substantiv toponimic pluralia tantum (București, Iași, Ploiești, Galați, Oltenești), care este resimțit ca o unitate, poate fi făcut și la plural (după formă) și la singular, după înțeles:
„Iașii de acum treisprezece ani rămân numai în sufletul nostru...
...Îți aduci aminte, prietine, că am cunoscut un Iași care nu știa decât dreptul său intim la viață și plăcere?”
Un fenomen sintactic ce caracterizează dialectul muntenesc sau oltenesc mai cu seamă, este lipsa acordului dintre S și auxiliar la persoana a III-a plural a perfectului compus:
„Și către noi: Muică, e și anii!”
„Așa e unii, fără noroc,
Nu place dom’le la dame deloc.
Oricum o drege, oricum o face,
Nu place dom’le la dame și pace.”
Această situație poate ilustra conceptul de „omonimie sintactică” reprezentată de părțile de propoziție, de propozițiile sau de frazele „multiinterpretabile sintactic, atât din punct de vedere al emițătorului de mesaj lingvistic, cât și din perspectiva receptorului acestuia” :
„Checuri cu stafide doarme în vitrine.”
„Mușteriii merge, coada înaintează.”
„Vânzătoarea scoate un oftat adânc,
Pe la mese pruncii cremele-și mănânc.”
„Coamele îi trece dincolo de șale.”
„Ia mai lăsați-l încolo de ziar, că n-o ști ei mai bine decât noi.”
„Care are râd, se crecuie cu băieții- ce le pasă?”
„Iară sufletul meu
în judecată le-au strigat
pe câteșipatru cămilele.”
„alte ordini, care
conține al lucrurilor tainic chip,
cel fără de ruine și mișcare.”
„Tot ce vezi în jur nu-s decât bile și cercuri.”
„Reînvia demult apuse zile,
Străine chipuri și imagini.”
„A venit primăvara, speranțele din iarnă s-au dus,
Acum se duce speranțele de primăvară.”
„Așa era vremurile, ce puteam face?”
„Nouă, acestorlalți, ne rămâne în orice caz mângâierile gândirii lucide.”
În limbajul poetic se întâlnesc și astfel de formule aparținând limbajului matematic:
„Noi știm că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară nu știm cât face.
Știm că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu știm cât face.
(...)dar un munte împărțit la o capră
nu știm cât face.
(...)Ah, dar o plapumă
înmulțită cu un iepure
face o roșcovană, desigur.
(...)un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou
face un astragal.”
În acest sens, un caz aparte îl reprezintă acordul P cu S din formulele (cu numerale cardinale) consacrate operațiilor aritmetice . Acordul P se face diferit, după cum acesta este verbal, exprimat prin verbul a face sau nominal, alcătuit din verbul copulativ a fi și numele predicativ egal. Dacă în poziția de P apare verbul a face, corect este ca acesta să fie întrebuințat la plural: unu plus unu fac doi, doi ori doi fac patru, doi minus doi fac zero . Dacă predicatul este nominal, verbul copulativ a fi va fi întrebuințat la singular: unu plus unu este egal cu doi, doi ori doi este egal cu patru, doi minus doi este egal cu zero.
În opinia Mioarei Avram , în asemenea propoziții, subiectul este reprezentat de întreaga sintagmă care indică operația aritmetică, respectiv unu plus unu, cinci minus trei, doi ori doi, patru împărțit la doi, - întrucât avem de-a face cu un subiect dezvoltat.
C. Dimitriu este de părere că numeralele cardinale ce exprimă numere abstracte apar de obicei în cazul nominativ, când pot fi considerate ca avînd funcția sintactică de subiect, și în cazul acuzativ cu prepoziție, când pot fi considerate ca având funcția sintactică de complement/ circumstanțial, în propoziții de felul șase (=nominativ, subiect) fără doi (=acuzativ, complement) fac patru. Cât privește cazul și funcția lui patru (precum și tuturor cardinalelor aflate în această situație) din propoziții similare, acesta poate fi considerat sau un nominativ nume predicativ (dacă acordăm verbului fac valoare copulativă, considerându-l echivalent al lui înseamnă), sau un acuzativ circumstanțial cantitativ (dacă acordăm lui fac funcție predicativă, considerând că are sensul de rezultă). Operația de scădere se poate face, însă, și cu un alt fel de propoziție - șase minus doi fac patru-,când patru poate fi considerat de asemenea un nume predicativ în nominativ sau, poate mai bine, un circumstanțial cantitativ. Exprimând caracteristica numerică a entităților, numeralele cardinale apar de obicei în cazurile nominativ și acuzativ, îndeplinind funcțiile sintactice ale cazurilor respective. Revenind la exemplul stănescian, constatăm că abaterea de la normă constă în faptul că S multiplu (“un inorog ori o pară”) este intenționat acordat la singular (”face”), credem, cu scopul obținerii unui efect poetic mai intens.













II. Acordul prin atracție

Reprezintă un alt caz de abatere de la normă, respectiv un acord nongramatical, caracterizat prin faptul că P nu se orientează după S, ci numai după unul dintre componenții unui S multiplu. Atracția are loc în primul rând datorită apropierii. Cu cât distanța dintre S și P crește, cu atât probabilitatea unui acord prin atracție este mai mare, mai ales la vorbitorii care, dintr-un motiv sau altul, își supun exprimarea unui control gramatical mai puțin riguros . Prin urmare, când un cuvânt nu se acordă cu termenul pe care îl lămurește ori la care se referă, ci cu altul care se află mai aproape de el, ori se impune mai mult atenției vorbitorului, avem de a face cu acord prin atracție. Acest tip de acord este considerat de majoritatea lingviștilor o „greșeală de acord” , care apare în vorbirea populară și familiară. Vorbitorul înțelege acordarea diverselor elemente din componența predicatului nu cu partea de vorbire -subiect, ci cu partea de vorbire mai apropiată de predicat.
Este acordul care constă în faptul că verbul- predicat se acordă numai cu primul termen al S multiplu, care este postpus sau cu determinantul atributiv al pronumelui S :
„Viitura cleioasă, mâlul etern,
Aduce buturugi din infern.”
P aduce se acordă numai cu un singur termen al S multiplu, deși norma recomandă acordul la plural cu determinantul, acordul se realizează mai degrabă așa cum consideră vorbitorul.
Într-un context precum „Trece marțea, vinerea” , se pare că rapor- tul sintactic nu s-a constituit încă într-o normă, deoarece componentele sintagmei subiect + determinant la plural sunt simțite mai mult sau mai puțin libere de diferiți vorbitori, și chiar de același vorbitor în situații diferite .
În cazuri asemănătoare, cum ar fi „Sau e amiază înaltă – și soare – și casele sunt cu ferestre baroce.” - unii autori manifestă predilecție pentru acordul la plural, alții pentru cel la singular în cazuri asemănătoare (în exemplul ales, pentru singular).
La fel de complex este acordul P cu S exprimat prin pronume nehotărâte și negative: „Nici unul dintre noi nu eram înzestrați, după el, cu forța de a avea vreodată cu adevărat dreptate.” Deși norma recomandă că predicatul trebuie să stea la plural, el poate sta și la singular, și în acest caz având de-a face cu inovații cu implicații stilistice, care nu se încadrează in normă.
Dacă verbul copulativ este exprimat prin pronume personal de persoana I sau a II-a, el se acordă cu numele predicativ, indiferent de numărul și persoana S :
„Și cel care putea intra eram eu.”
La fel se poate întâmpla și la nivelul frazei:
„N-am cer. Ce e mai departe de mine
Sunt eu, negrul și înlăuntrul.”
Sau putem avea un acord “suspendat”(ca în “eu sunt el”, în această situație, din anumite motive et.c.): „Dacă dumnealui vrea s-o afle (dumnealui eram eu), dacă vrea s-o afle, atuncea pot să spun că și eu o știu de la un uncheș al meu, pe care îl cheamă Ignat Barbălată.”
Pronumele relativ-interogative cine și ce au în permanență valoare de singular masculin, de aceea P care intră cu ele în relație de acord trebuie să se afle la persoana a III-a singular masculin. Cu dezacorduri ne întâlnim și în următoarele situații:
Cine are de pierdut: patronii sau salariații?
Uneori anaforicul preia (parțial sau total) valoarea referențială sau sensul contextual al antecedentului:
„Și în sarafanul femeii care erai.” Potrivit GALR2, concordanța anaforicelor poate fi considerată o formă de acord :
„Pentru mine, care nu înțeleg nimic.”
În ultima perioadă, în limba română se manifestă tendința de a realiza concordanța anaforică mai degrabă după criterii formale decât semantice: „Pentru mine, care în această seară voi patina din memorie/ pe gheața nehotărâtă a unei stări de spirit.”
„Avion străin la orizont, jos! Sus! Drepți! Pe loc repaos, de voie! Programul fiind încheiat, Filip îi făcu semn lui Mielu, care ședeau ei toți trei pe o bancă, să-i scoată cizmele.”
În propozițiile cu S multiplu, așezat după P și format din mai mulți termeni la singular, în raport de coordonare copulativă, P se poate pune la singular, acordându-se prin atracție, numai cu S așezat imediat lângă el:
„Gheața sticlea, și pe luciul ei tremura lumina lunii și focul stelelor.”
Când componenții S multiplu denumesc noțiuni foarte apropiate, dar nu identice, se aplică procedeul stilistic de insistență numit „juxtapunere sinonimică” :
„Se face ghiveci, mâncare de prune cu carne, când e de
dulce, carne, fasole, cartofi, friptură.”
Din nevoia de expresivitate, în unele situații întâlnim frecvent și fenomenul de elipsă : „Inima și gândul meu se teme /
Când apar în toamnă crizanteme.”
„Rămâne o tărâță, o pleavă ca de grâu, un praf gălbui.”
„Nu sunt teribile, în descrierea serviciului de ecarisaj, tocmai simetria, sistemul, aspectul de uzină a morții care ne amintește de Auschwitz sau de Buckenwald?” -în acest caz întâlnim mai curând amalgamarea și ambiguitatea sintactică generate de dorința autorului de a obține efectul retoric scontat în lumina unui tragic adevăr.
Atunci când avem un nume predicativ sau un participiu pasiv, norma acordului este mai puțin fermă, oscilând între formă și înțeles: „Libertate, egalitate, fraternitate este o simplă lozincă, iar revoluția franceză a fost o catastrofă; libertate, egalitate fraternitate sau moarte este însă cu totul și cu totul altceva.” În acest caz, probabil, cele trei substitute sunt gândite ca o formulă unică “frageologizată”, S multiplu acordându-se la singular cu predicatul nominal (aflat, firește, la singular) .
Dacă elementele componente ale S multiplu se comportă ca un bloc semantic, ca un compus, P se va acorda la singular :
„În martie 1939, C. îi spune lui M.B.: va fi război; praf și pulbere se va alege din imperiul britanic.”
„Cum mai este posibil să existe gimnosofiștii pe care i-a aflat Alexandru Macedon și armatele lui acum două mii și trei sute de ani, când a atins câmpia Indului și a pătruns în cetățile ei?”
„Mă atrage modul de gândire succint, comprimat, privirea limpede și rapidă.”
Dacă unul dintre constituenții S multiplu, ambii fiind la singular, este reliefat prin locuțiuni adverbiale, sintactic incidente de tipul mai ales, mai cu seamă, în special, mai întâi, în primul rând, îndeosebi, i se dă prioritate, favorizând acordul la singular al P :
„Venea cu Vitoria Lipan nu numai crâșmarul, ci și județul satului ș-un străjer.”
Ca regulă generală a acordului prin atracție, se poate spune că verbul-predicat se acordă numai cu primul termen al S multiplu sau cu determinantul atributiv al pronumelui-subiect. „Este o filosofie și o artă de caracter inițiatic.”
Însă, dacă S este la alt număr decât numele predicativ, verbul copulativ ar trebui să se acorde în număr cu S. Numai că acordul se face cu numele predicativ care exercită o puternică influență:
Opt milioane de lei este o sumă frumușică.
Când verbul copulativ este mai aproape de numele predicativ decât de S, acordul prin atracție cu numele predicativ este mai ușor de justificat: „Hainele, fața, mâinile lui, totul era alb de făină.”
Predicatul se poate acorda cu complementul direct sau indirect, cu un atribut sau chiar cu un complement circumstanțial:
Mai rar se aud de bărbați care-s fermecători.
„Mă atrage modul de gândire succint, comprimat, privirea limpede și rapidă.”
Câteva acorduri prin atracție pot fi considerate corecte și, deci, acceptabile în limba literară :
„Era odată un moșneag și o babă.” (Ion Creangă)
Incongruență există și în ceea ce privește „schimbarea categoriei morfologice” a unor cuvinte :
„Bacovia este un creator autentic, a cărui marcă de originalitate este dificilă de surprins, nu înseamnă că lipsește.” -numele predicativ provenit din adverb impunea acordul la masculin, însă prin conversiune , acordul s-a realizat la femininul corespunzător adjectivului:
„Tragedia- sună aceste rânduri nici ușoare de tradus, nici limpezi- este imitația unei acțiuni alese și întregi.”
O situație similară avem în cazul lui „se cobor”, „se joc”, în loc de „se coboară”, se joacă”, -în care modificarea formală s-a produs sub influența lui „eu tac”- „ei tac” sau „eu pricep” – „ei pricep”, unde persoana I singular și a III-a plural sunt identice din punct de vedere formal: ”Vin urșii unde se joc horele”
Imitarea construcțiilor străine generează, de regulă, dezacorduri:
S-a observat cazuri de amnezie. (În acest caz, s-a plecat de la formularea franceză „on a observe des cas d’amnesie”).
Greșelile constau în neacordarea P exprimat printr-un verb pasiv reflexiv cu S:
Pentru o cameră, se va plăti o sută optzeci de dolari pe lună.
Eram convins că nu mi se va spune decât lucrurile cele mai bune.
O altă abatere se înregistrează în cazul acordului verbului P sau din structura P cu S exprimat prin pronume relativ. Relativul S impune verbului P sau din structura P persoana a III-a fără să vizeze din punct de vedere pragmatic locutorul sau interlocutorul :
„Orice cuvânt este un sfârșit,
Orice cuvânt din orice limbă este un strigăt
de moarte
al unei specii, din nesfârșitele specii
care au murit fără să se mai nască.”



III.Acordul “la distanță”

Potrivit unor specialiști, în limba română s-ar întâlni și un al patrulea tip de acord numit acordul la distanță . Acesta există într-un context în care există o formă flexionară a pronumelui personal de persoana I sau persoana a II-a singular plus unul din pronumele relative care, ce, câți, cel ce, ăl de plus un verb- predicat sau din structura predicatului la persoana I sau a II-a singular sau plural, adică la aceeași persoană cu a formei de pronume personal care precede pronumele relativ: Eu, care cânt, mă bucur de viață. Voi, care cântați, vă bucurați de viață.
În cadrul acordului la distanță accentul se pune pe pronumele relative (care, ce, cîți, cel ce, ăl de), interogative ori nehotărîte în contexte ca “noi, care căutăm adevărul, ne îndoim că” ; “nu se mai știe care i-ati dat ajutor”
Acordul „la distanță” constă în aceea că verbul P sau din structura P își orientează forma nu după „forma” pronumelui relativ S, ci după conținutul acestuia, conținut indicat de termenul substituit (adică de antecedent): ”Þinem și vite care putem” -pronumele relativ-subiect poate introduce o propoziție subiectivă ce desemnează pe unul dintre interactanți. Din punctul de vedere al circulației lor, structurile în care se produce acordul la distanță se clasifică în: „structuri generalizate în limba română”; „structuri specifice variantei populare și familiare ale limbii” . Prima subclasă este reprezentată de:
-enunțuri în care pronumele relativ cu funcție de S într-o propoziție atributivă are ca antecedent un cuvânt / o perifrază ce trimite la locutor sau la interlocutor:
„Prieteni, care stați lângă mine,
Încălziți-vă lutul cu vin.”
„Tată, carele ești și vei fi,
Nu ne despoia, nu ne sărăci.”
-enunțuri interogative parțiale cu pronume interogativ în poziția de S, în care forma de persoană a verbului – P sau din structura P este determinată de situația de comunicare:
„-Care ești, mă?
-Eu, nene Tudore, Geantă.”
„Care știți cum mi-am cărat eu grâul aici?”
O variantă a acordului la distanță constă în aceea că verbul P sau din structura P dintr-o propoziție atributivă își orientează forma de persoană și de număr după S propoziției regente și nu după propriul S, exprimat prin pronumele relativ care:
„Eu, continuă ea, cu o veselie extraordinară pe chip, deși am cultură, sunt o analfabetă care râd de el că nu poate dormi fiindcă nu găsește aici la noi în oraș două cărți despre care se face vâlvă în Franța.”
„Suntem singurul popor din lume care avem granița nu cu Dumnezeu, cum spunea cineva, ci cu diavolul.”
„Eu sunt cea care am căzut
De pe inima și-a ta și-a ta.”
„Muzică tu, cu gheară,
care-mi târăști trupul pe deasupra
cuvintelor
asemenea mielului păscând iarbă și
smuls de vultur.”
„să ne aducem aminte
de floarea care am fost înaintea cuvântului.”
„Și tu, care fără
scule de scris
fără dălți
fără foc,
doar cu mâinile goale,
pui la cale un cântec de-a dreptul pe umbra de nor.”
Potrivit opiniei acestor specialiști, acest tip de acord reprezintă o nouă normă a limbii române.Astfel, contexte precum noi, care căutăm adevărul, ne îndoim că..., conțin anacoluturi generalizate, fiind necesară reconstituirea contextelor inițiale, în care se presupune că pronumele personal de persoana I plural se va fi repetat, astfel incât relativul imediat următor avea valoare de adjectiv pronominal: “noi, care noi căutăm adevărul, ne îndoim că... ” După unii cercetători, în acest caz avem de-a face cu o apoziție, în vreme ce potrivit opiniei lui C.Dimitriu, ”acest context inițial era corect gramatical, în sensul că apărea acordul gramatical între numele-subiect de persoana I plural și verbul-predicat tot de persoana I plural, numai că s-a sărit peste ce era în plus, astfel încît fostul atribut exprimat printr-un adjectiv pronominal relativ (ori pronume, potrivit altor păreri) devine subiect exprimat printr-un pronume relativ, verbul–predicat continuînd să se acorde cu pronumele personal de persoana I plural, care, însă, nu mai este în apropiere, în aceeasi propoziție, ci la distanță, în propoziția regentă aflată înainte.
Lipsa subiectului poate provoca confuzie între acesta și alt constituent al enunțului (acordul se face cu S inclus „noi” ):„Toată lumea am contribuit la construirea socialismului.” (echivalentul construcției „Cu toții suntem vinovați.”). Sensul fiind colectiv(o mulțime de entități), acordul se realizează la plural.
Confuzia poate fi cauzată și de elipsa predicatului:„Cuvintele, în ele însele, din ele, în ele însele, -/am spus-o: îmi place să mă repet, voluptatea/irepresibilă a gesturilor inventate de mine/și repetate de mine.”
Acest gen de construcții favorizează fenomenul de “discontinuitate distribuțională” , prin întreruperea relației de interdependență (anacolut), prin modificarea de către locutor a proiectului sintactico-semantic după actualizarea unui nominativ subiect sau a unei subiective (nominativus pendens):
„Ca vata din ospicii
o ceață,
felinare,
și umbra ta, Bacovia,
sub streșini
se prelinge
un geamăt,
golul mare.” -
-Metafora descriptivă întărește sentimentul “golului” lăsat de trecerea meteorică a unui mare poet al tragismului și solitudinii.
„Eu sunt cel care nu se poate fără de el.
Eu sunt cel care nu s-a putut fără de el.”
S multiplu poate apărea în contexte apoziționale, în care repetiția și enumerarea pot crea efecte stilistice de mare sugestie și amplitudine:
„Dinții, foarte tinerii dinți
abia ieșiți dintr-o lună de zahăr
neprihăniții, singuraticii dinți-
capul tău negru luminat de-aceste
ființe integre.
Alteori avem de-a face cu adevărate încercări de “perioadă“(retoric-exclamativă, constatativ -dezamăgită):
„Parfumuri moi și albe din maldăre de lână
Și-n toate, unsuroasă, aroma grea de ceapă.”
Sentimentul melancolic al trecerii ireversibile a timpului din miraculoasa copilărie sugerat de vocativ aproape că nici nu poate fi redat în cuvinte:
„O, vremea, când eram copii
Tutungerii, tutungerii,
Cărți de-aventuri, nuci cu magiun,
Ce să vă spun, cum să vă spun?(“vremea ” substituie locuțiunea temporală “pe / în vremea aceea” când eul poetic dă impresia că au apărut primele ispite “de fum” ale maturității și aventurii ).
În unele cazuri, din context, se subânțelege că S multiplu (“iubiri”, „sutiene”, ”plânsul”) se acordă cu predicatul neexprimat:
Iubiri ascunse în ghiozdan,
Sutiene mici, cu miros rar,
Decolorate an de an,
Plânsul adânc dintr-o vacanță
În frâna unui tren marfar...”
În ultimul timp devine tot mai frecventă o anumită particularitate de exprimare aparținând imperfecțiunilor de limbaj. Este vorba de omisiunea unor cuvinte cu valoare determinativă din unele structuri de frază:
„Romancierul îl continuă pe acest plan al operei sale pe Caragiale, poate scriitorul de cea mai severă ținută clasică din literatura noastră. Cu dimensiune în plus, necesară eroilor de roman, G. Călinescu creează personaje caragialești.”
N. Mihăescu consideră că „din acest context lipsește un element lexical, a cărui prezență este absolut obligatorie, construcția citată trebuind să aibă următorul aspect: „Cu o dimensiune în plus...”.” Elidarea articolului ar putea constitui o cauză pentru un posibil viitor dezacord .
Dimpotrivă, repetarea elementului determinativ înaintea celui de-al doilea substantiv nu numai că nu trebuie socotită ca o lipsă de varietate lexicală, dar trebuie considerată ca obligatorie atât din punctul de vedere al corectitudinii gramaticale, cât și sub raport strict stilistic, ea având darul să accentueze o anumită idee :
„Socot eu, cinstite comise, că nu se mai găsește alt han ca acesta cât ai umbla drumurile pământului. Așa ziduri ca de cetate, așa zăbrele, așa vin, în alt loc nu se poate, nici așa dulceață, așa voie bună și asemenea ochi negri.”
Acordul poate avea un rol important în distingerea S de numele predicativ . Într-un context în care echivalența semantică( a S și a Cd ) și libertatea de topică provoacă dificultăți, ori în care numele predicativ este angajat într-o relație partitivă, forma de gen a acestuia este corespunzătoare adjunctului din construcția partitivă, și nu subiectului:
„Acolo era conacul; am fost fericit și fermecat când l-am văzut, căci nu era decât una dintre clădirile mele din București, nu se știe cum ajunsă aici.”
Există cazuri în care acordul P cu S nu se realizează în categoria cazului, S aflându-se în cazul D (după cum se poate afla și în G ori în Ac), aflat sub influența sintaxei populare:
„Becisnic sufletul meu,
De câte ori n-am vrut eu
Dă din pieptul meu să-l rump
Și să-l dau la cui mi-e scump.”
O situație care proliferează în ultima vreme și care ilustrează „plenar” conceptul de dezacord constituie folosirea pronumelui de întărire „însuși” . Însu – variază în funcție de gen și număr (însu-, însă-, înși-, înse-) și dativul pronumelui reflexiv, variabil în funcție de număr și persoană (deci cu formele –mi, -ți, -și, -ne, -vă, -și). Formele rezultate din combinația diverselor variații ale celor două componente alcătuiesc o paradigmă foarte bogată și neobișnuită. Folosirea acestui pronume pune mari probleme, el impunând acordul în gen, număr și persoană, altfel, cu excepția licențelor poetice, se poate ajunge la formulări greșite:
„Mișcarea naște timp
și aceasta
și acesta
și acelea
și aceea
sunt însăși magnetismul.”
Un caz aparte îl constituie un dezacord forțat, obținut ca o licență poetică absolută, de către marele inventator al cuvintelor care a fost Nichita Stănescu, contrazicând orice așteptări:
„Unde ne zbori, în care înțelesuri,
în ce puțin de trup măreț de zeu,
în ce înaltă, nedistinctă de vorbire
din care absentează tu și eu.”
Acest dezacord nu-l putem încadra nici la dezacordul prin atracție și nici la cel după înțeles, ci, mai curând, îl putem circumscrie conceptului impersonalului „se” (das Man ), prin care subiectul multiplu „tu și eu” devine concept filosofic și lingvistic: prin procedeul de descompunere se realizează individualizarea și personalizarea lui “noi” (lat. „nos”) în “eu” și „tu”.
Ambiguitatea apare și într-o construcție cu S +Ccsociativ(sau, mai degrabă, cu A pe lângă un regent):
„O scârbă de viață cu febre și come
lâncezește în mine din nu știu ce veac.”
Tot o abatere de la normă o constituie și așezarea virgulei între propoziția subiectivă și P (după cum pot exista și situații în care se folosește punctul, probabil, în ideea realizării efectului stilistic al izolării voite, a unor subordonate; din punct de vedere formal, în ultimă instanță atât SB cât și PR, evident, tot subordonate rămân ):
„Cine poate să-nvingă
Pe alții, e tare.”
„Cel care stă, nu este.
Cel care mișcă, are trecut.
Cel care arde, luminează.
Cel care s-a stins, este orb.”
O altă tendință ce se manifestă de mai multă vreme privește verbul a trebui, care la indicativ prezent și la imperfect este unipersonal, deci ar fi corect să se folosească numai la persoana a III-a: „trebuie să plec”, „trebuia să vii mai repede”. După ce a fost creată mai întâi o formă de conjunctiv, să trebuiască (devenită corectă, între timp), au apărut și variantele eu trebuiesc, tu trebuiești, noi trebuim . Verbele unipersonale ca formă (care au numai persoana a III-a singular) au ca subiect nu o persoană, ci un fapt (în sensul că acest “fapt” este cel comunicat în conținutul unei subordonate subiective) . A trebui este verb de modalitate la diateza activă care exprimă, în limba română, ideea de necesitate și ea poate însemna: a. necesitatea unei acțiuni, b. necesitatea unui obiect, c. obligația de a face sau suferi o acțiune necesară. În general, el este considerat „unipersonal prin formă și impersonal prin întrebuințare”. Problema care se ridică este dacă verbul a trebui rămâne tot unipersonal și impersonal, chiar și atunci când se acordă în persoană și număr cu un subiect personal . Răspunsul este discutabil, dacă considerăm tot unipersonal și impersonal un verb care se acordă cu un S personal. Această imposibilitate apare evidentă atunci când S este la plural (Ei trebuiau să fie mai prudenți.)
În anumite cazuri, în special atunci când sunt precedate de S (personal) al regimului lor verbal, formele unipersonale ale verbului a trebui dau impresia de dezacord atât în ce privește numărul, cât și în ce privește persoana și, de aceea, sunt evitate . Astfel, se spune: ”O dată puși pe drum, copiii trebuiau să dea din mâini să-și câștige dreptul la existență”
În general, cu excepția licențelor poetice, în literatura contemporană nu se face acordul verbului a trebui cu S (ori se folosește forma de conjunctiv, să trebuiască ș. a.):
„Nu trebuie înțelese sentimentele, -
ele trebuie să fie trăite.
Nu trebuie înțeleși porcii, -
ei trebuie să fie mâncați.
Nu trebuie înțelese florile, -
ele trebuie să fie mirosite.
(putem întâlni adevărate transformări virtuale, locutorul, în mod voit, după ce afirmă un lucru, se pune “voluntar ” în umbră)
Nu trebuie să fie înțeleasă pasărea, -
(...)nu trebuie mai ales să înțelegem
trebuie mai ales să fim;
dar mai ales trebuie să fi fost.”
În mod paradoxal, necesitatea voită poate avea drept rezultat o acțiune “victimizantă” caracterizată prin interdicție . ”Trebuie” poate fi sinonim cu o expresie verbală impersonală, precum „e necesar”, relația cu un S gramatical ca PP se suspendă, ea se poate realiza (ori actualiza) la nivel de frază (de exemplu printr-o subordonată subiectivă). Prin urmare, din punctul de vedere al statutului morfologic (a trebui, unipersonal și impersonal sau/și personalizat) și mai ales sintactic, dilema se menține: avem sau admitem Pvcompus ?- în contexte de tipul “Eu trebuie să plec”- cu trebuie folosit ca verb semiauxiliar de modalitate și, deci , cu un singur P, sau- îl declarăm ca verb predicativ, cu un S propozițional? în exemple precum “Trebuie/să plec eu [eventual: eu să plec sau ca eu să plec ]”, caz în care problema acordului nu s-ar mai putea pune. În acest sens, de remarcat este și situația lui “era” din componența imperfectului ireal cu valoare de condițional: acesta tinde să se personalizeze, generând, de fapt, dezacorduri: în loc de “era să mă înec/să te îneci/să se înece/să ne înecăm/să vă înecați/să se înece” apar construcții cu eram/erai/era etc. Explicația cea mai largă și mai plauzibilă o constituie, nevoia, imperioasă, a acordului formal (gramatical), singurul acceptat ca normă calificată în limba română literară modernă și contemporană.


Concluzii

În lucrarea de față, am încercat să prezentăm câteva exemple, privind acordul dintre S și P în limba română, prin ilustrarea unor cazuri particulare întâlnite în literatura română postbelică. Acestea vizează mai cu seamă excepțiile de la norma lingvistică consacrată, și anume ceea ce literatura de specialitate a numit acord după înțeles, acord prin atracție și acord „la distanță”. Deși textele selectate aparțin unor mari scriitori români, de multe ori constatăm că dezacordurile creează impresia violentării limbii, așa cum se întâmplă în exemplele alese din opera autorului Necuvintelor, Nichita Stănescu. Abaterile de la normă sunt o constantă îndeosebi a poeziei, având un scop bine precizat, acela de a surprinde și de a contraria, prin elaborarea unei noi sintaxe poetice. La fel se întâmplă și în cazul punctuației, care este în mare parte abolită, virgula apărând inedit: între S și P. În alte cazuri, abaterile de la regula acordului din opera autorilor optzeciști denotă inventivitate și frondă lingvistică. Opera lui Marin Sorescu ilustrează superbe cazuri de „omonimie” și „sinonimie” gramaticală, prin apelul la graiul oltenesc. Dintre aceste greșeli de limbaj, „tentația” în care se alunecă cel mai ușor o reprezintă acordul prin atracție al P cu S multiplu, în care locutorul „uită” mai multe S de acordat cu P. Rezultă o confuzie care poate fi combătută prin cultivarea atentă a limbii, cu excepția celor care s-au impus ca normă, deci foste abateri cvasi-generalizate datorită tolerabilității lor. În schimb, multe abateri rămân o sursă continuă de „ambiguități”, de unde, la percepție (lectură etc), tensiune de dezambiguizare. Cel mai potrivit procedeu în acest sens rămâne, deocamdată, tot contextul (contextualizarea).




Bibliografie. Sigle

Anghelescu, Dificultăți =Anghelescu, Temelie, N., Popescu, Gh., Adrian, Dificultăți ale analizei gramaticale, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976 ;
AFR = Avram, Andrei, (coord.) Antologie fonetică a limbii române, București, 1988;
Avram, GPT = Avram, Mioara, Gramatica pentru toți, Editura Academiei, București, 1986;
DȘL = Bidu-Vrânceanu, Angela, Călărașu, Cristina, Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Mancaș, Mihaela, Pană-Dindelegan, Gabriela, Dicționar de științe ale limbii, Editura Nemira, București, 2005;
DLRLV = Costinescu, Mariana, Georgescu, Magdalena, Zgraun, Florentina, Dicționarul limbii române literare vechi (1640-1780). Termeni regionali, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987;
De Mauro, Introd. = De Mauro, Tullio, Une introduction a la sémantique, Payot, Paris, 1995;
Dimitriu, Compendiu = Dimitriu, Corneliu, Compendiu de gramatică românească modernă clasică, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2004;
Dimitriu, Tratat.I, = Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a Limbii Române. Morfologia, Editura Institutul European, Iași, 1999;
Dimitriu, Tratat.II, = Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a Limbii Române. Sintaxa, Editura Institutul European, Iași, 2002;
Durand, Figuri = Durand,Gilbert, Figuri mitice și chipuri ale operei, Editura Nemira, București, 1997;
GA1, 2 = ***, Gramatica limbii române, vol. I-II, ediția a II-a, Editura Academiei, București, 1966;
GALR1, 2 = ***, Gramatica limbii române, vol. I, Cuvântul, vol. II, Enunțul, Editura Academiei Române, București, 2005;
Gruiță, Acordul = Gruiță, G., Acordul în limba română, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981;
Gruiță, Gram. norm.= Gruiță, G.,Gramatica normativă, Editura Dacia,Cluj-Napoca, 1994;
Guțu – Romalo, Corectitudine = Guțu – Romalo, Valeria, Corectitudine și greșeală, Editura Științifică, București, 1972;
Hoarță, Sinon. = Hoarță, Lăzărescu, Luminița, Sinonimia și omonimia gramaticală în limba română, Editura Cermi, Iași, 1999;
Hristea, Sinteze = Hristea, Theodor (coord.), Sinteze de limba română, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981;
Ionescu – Ruxăndoiu, Convers. = Ionescu – Ruxăndoiu, Liliana, Conversația. Structuri și strategii. Sugestii pentru o pragmatică a românei vorbite, Editura All, București, 1999;
Iordan, Gram. greș. = Iordan, Iorgu, Limba română actuală. O gramatică a”greșelilor”, Ed. a II-a, București, 1948;
Iordan, LRC = Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978;
Irimia, Morfo – sint. = Irimia, Dumitru, Morfo-sintaxa verbului românesc, Editura UAIC, Iași, 1997;
Kerbrat, Convers. = Kerbrat – Orecchioni, Catherine, La Conversation, Paris, Armand Colin, 1996;
Legrand, Archéol. = Legrand, Stéphane, Une archéologie du concept de Norme dans l’œuvre de Michel Foucault, Université de Lille III, 2003;
Lobiuc, Teoria = Lobiuc, Ioan, Teoria limbii române pentru practica examenelor, Editura Spiru Haret, Iași, 1996;
Manu, Pragmalingv. = Manu, Magda, Margareta, Elemente de pragmalingvistică a românei vorbite regional, Editura Dual Tech, București, 2003;
Merlan, Sintaxa = Merlan, Aurelia, Sintaxa limbii române, Editura UAIC, Iași, 2001;
Mihăescu, Carte = Mihăescu, N., Carte despre limba românească, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972;
Munteanu, Introducere = Munteanu, Eugen, Introducere în lingvistică, Editura Polirom, Iași, 2005;
Pușcariu, LR = Pușcariu, Sextil, Limba română, vol. I, București, 1940;
Searle, Actes = Searle, J.R., Les actes de langage, Paris, 1969;
Șerban, Sintaxa = Șerban, V., Sintaxa limbii române, Editura Facla, Timișoara, 1970;
Zugun, Cuvântul = Zugun, Petru, Cuvântul, Editura UAIC, Iași, 2003.



Izvoare. Sigle

Blaga, Poezii = Blaga, Lucian, Poezii, Editura Eminescu, București, 1988;
Călinescu, Viața = Călinescu, G., Viața lui Mihai Eminescu, Ediția a III-a revăzută, Fundația pentru literatură și artă, București, 1938;
Cărtărescu, Travesti = Cărtărescu, Mircea, Travesti, Editura Humanitas, București, 2005;
Ivasiuc, Păsările =Ivasiuc, Alexandru, Păsările, Editura Minerva, București, 1977;
Manolescu, Literatura, I, II, II = Manolescu, Nicolae, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, vol. 1,2,3, Editura AULA, Brașov, 2001;
Mihăescu, Norme = Mihăescu, N., Norme, abateri și inovații înlimba română contemporană, Ed. Albatros, București, 1992;
Mușina, Antologia = Mușina, Alexandru, Antologia poeziei generației 80, ediția a II-a, Editura Aula, Brașov, 2002;
Noica, Modelul = Noica, Constantin, Modelul cultural european, Editura Humanitas, București, 1993;
Preda, Întâlnirea = Preda, Marin, Întâlnirea din pământuri. Desfășurarea, Editura pentru Literatură, București, 1966 ;
Preda, Cel mai = Preda, Marin, Cel mai iubit dintre pământeni, ediția a III-a, vol. I, Editura Cartea Românească, București, 1987;
Sadoveanu, Opere, 1-10 = Sadoveanu, Mihail, Opere,vol. 1-10, Editura pentru literatură, 1952-1960;
Sorescu, Lilieci = Sorescu, Marin, La lilieci, Cartea a V-a și aVI-a, Fundația „Marin Sorescu”, 1998;
Stancu, Desculț = Stancu, Zaharia, Desculț, Editura de Stat, București, 1949;
Stănescu, Epica = Stănescu, Nichita, Epica magna, Editura Junimea, Iași, 1978;
Stănescu, Poezii = Stănescu, Nichita, Poezii, Editura Minerva, București, 1987;
Stănescu, Fiziol. = Stănescu, Nichita, Fiziologia poeziei, Editura Eminescu, București, 1990;
Stănescu ș.a., Antimetafiz. = Stănescu, Nichita, Dumitrescu, Titu, Aurelian, Antimetafizica, Editura Cartea Românească, București, 1985;
Steinhardt, Jurnalul = Steinhardt, Nicolae, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003;
Tarangul, Prin ochiul... =Tarangul, Marin, Prin ochiul lui Nichita, Editura Cartea Românească, București, 1996;
Voiculescu, Integrala = Voiculescu, Vasile, Integrala prozei, Editura Anastasia, București, 1998.


Abrevieri

S = subiect;
P = predicat;
D = dativ;
N = nominativ;
G = genitiv;
V= vocativ;
Subord. = Subordonat (-ă);
PP = parte de propoziție;
PPp = parte de propoziție principală;
PPs = parte de propoziție secundară;
PV = predicat verbal;
PN = predicat nominal;
PVc = predicat verbal compus;
Semiaux. = Semiauxiliar;
Semiaux. mod. = semiauxiliar de modalitate;
Semiaux. asp. = semiauxiliar de aspect;
V cop. = Verb copulativ;
Npr = nume predicativ;
C = complement;
CD = complement direct;
CI = complement indirect;
CA = complement de agent;
C circ. = complement circumstanțial;
Ri = raport de inerență;
Rs = raport de subordonare;
Rc = raport de coordonare;
Ra = raport apozitiv.