Am să-ți scriu ca și cum trăiești, în mine n-ai murit încă...! Iubesc ca și tine anemonele și-am vrut să știi asta! Chipul tău mă urmărește dintr-o fotografie după "Autoportret"- aici pe masa mea! Ești tulburat de durere, ai ochii triști, așa cum stai tu și te uiți la mine, cu penelul ținut la piept ca pe o armă parca vrei să aperi toate durerile lumii! Cata discreție în suferința ta, cata bunătate ai în ochi, eu cred până azi ca toate florile se nasc de fapt pentru tine... Știu cat suferi și cum boala sapa în tine de câteva decenii..., N-am încetat o clipă să te iubesc așa cum tu n-ai încetat să iubești viața! Cine spunea ca anemona însăși e floarea consolării și al compătimirii!? Floarea asta samana mult "efemer"(în grecește anemona înseamnă "vânt")
Octavian Paler scria f. Frumos"Anemonele trăiesc intre reîntoarcerea lui Adonis și viitoarea lui plecare. Flacăra petalelor și semințele negre vorbesc despre pasiunea renăscuta și despre iminenta ei singurătate. Ce poate fi mai grăitor pentru cineva care știe ca prețul vieții este moartea!... semințele negre și reci par un soare defunct, un grăunte de noapte, de spaima, de fatalitate, o boală neagră a focului, o amenințare care roade ca un verme negru în fructul vieții"
Ca orice artist, numai tu știi cât de important e rolul pe care joci, lucid, calm, acceptat, parca ai făcut un pact cu destinul! Crud și brutal, el ți-a dat o sănătate șubredă dar și așa nici măcar nu ți-a trecut prin cap să - ți urăști viața! Dimpotrivă, penelul tău a dizolvat răutatea lumii... Amorțit și la propriu și la figurat, țintuit într-un fotoliu de infirm, amenințat de nebunie nu erai cuprins decât de spaima ca forța creației poate pieri! Tu ai pus în vârful penelului izbânda în fata vietii-tu ești un învingător!
Cere o amânare morții, Luchiane, avem de-nvatat de la tine, îți poți pierde vederea, poți trăi fără picioare, poți trăi boli cumplite dar să nu abdici niciodată -, mai ales în fata frumosului! Frumosul tău e veșnic, sufletele stau în muțenie ore-n sir în fața unui tablou pictat de tine...
Nu suferința da talentul dar operele mari ale tuturor vremurilor s-au născut sub talpa suferințelor dezastruoase! (uite, singura nedreptate a vieții!)
Te iubesc Luchian și pentru faptul că tu ai dat suferinței valoare, întemnițat de o viață grea, tu ai acceptat-o ca pe o cruce de dus, senin și plin de bunătate...
De ce trebuie să fim torturați de grele încercări pentru ca strigătul nostru interior să se materializeze în ceva...?
"Intre semințele negre și flacăra din petale"sta întregul nostru destin! Am învățat de la tine să fiu o ființă vesela și pozitivă, să apreciez lucrurile mărunte pentru ca ele compun marile fericiri, să mă bucur când trec pe sub un pâlc de sălcii și să respir viața... În vase de lut așez florile de camp, pentru tine și macii-si mă gândesc la tine ca la un "poet suav al florilor"
Ma-ncapatanez să nu te las să mori și pentru asta dau exemplul tău oamenilor pe care-i întâlnesc și - i implor să nu spună nici măcar în gluma ca viața ar fi grea!