„Acțiunea” psihologică lexicalizată printr-o serie de verbe psihologice se răsfrânge în mod fundamental, chiar exclusiv asupra unui experimentator [+personal]. Atunci când obiectul direct experimentator prezintă trăsătura [+animat], dar [–personal], enunțurile respective sunt de regulă circumscrise ariei discursive non-referențiale, de ficțiune (v., în acest sens, puținele contexte consemnate de noi în unele opere beletristice sau în enunțuri publicitare: [rom.] „Un câine pur și simplu consternat (video)…”; [sp.] „Si la expulsión de Snowball les produjo una gran impresión, este anuncio consternó a los animales”, Contextele similare par a fi relativ mai bine reprezentate în cazul vb. ‘a mira’, un verb care, conceptual, exprimă o emoție mai puțin complexă comparativ cu vb. ‘a consterna’. În această ordine de idei, dacă enunțuri precum Vestea / Reacția omului a consternat câinele sau Câinele s-a consternat la gestul stăpânului sunt receptate drept bizare, atunci, substituindu-l pe a consterna cu a mira, rezultă enunțuri cu un oarecare grad de acceptabilitate (cf. Vestea / Reacția omului a mirat câinele / a provocat mirare câinelui, Câinele s-a mirat de gestul stăpânului). Și într-un caz și în celălalt însă, vb. a părea constituie, după toate probabilitățile,... subtextul fiecăruia dintre enunțurile menționate (cf. Se pare că vestea / reacția omului a consternat câinele, Se pare că gestul stăpânului a mirat / provocat mirarea câinelui...). Altfel spus, starea de consternare / mirare este atribuită unui experimentator [+animat, –personal] de către om, vine mai exact din partea unui experimentator uman („martor”) care manifestă tendința (antropomorfizatoare) de a vedea / percepe reacțiile, stările unei vietăți prin prisma propriei sensibilități. De asemenea, remarcăm faptul că, în ambele cazuri, evocarea stării de mirare / consternare pare a fi mai puțin nefirească / hilară în tipar... adjectival, prin comparație cu actualizarea acelorași stări în limitele unui tipar verbal (cf., de pildă, Pisica mirată / Animalul mirat / consternat întorcea capul când într-o parte, când în cealaltă vs. a) Reacția bărbatului a mirat-o pe pisică / a mirat pisica; b) Pisica se miră când vede că...) . Și, totuși, o anumită polisemie a verbului psihologic (a mira), poate legitima inclusiv un experimentator [+animat, –personal], în condițiile în care unele contexte sunt susceptibile de a ilustra semantica fundamental „afectivă” (a se citi „în relație cu afectul”, ca stare psihologică primară, elementară) a vb. a mira, în timp ce altele relevă dimensiunea prin excelență „emoțională” (a se citi „în relație cu emoția”, ca experimentare psihologică superioară, mai complexă, prin comparație cu afectul) a aceluiași verb. În această ordine de idei, un rol important în realizarea disocierilor îi revine (naturii) stimulusului. Astfel, o anumită veste, o carte foarte prost scrisă, un atentat terorist, chiar moartea cuiva poate mira / uimi / surprinde (plăcut, neplăcut) pe un subiect uman, nu și pe unul animal (cf., de pildă, *Măcelul de la Paris a mirat [ = a surprins neplăcut] câinele). În consecință am putea admite o restricție contextuală mult mai mare în cazul experimentatorului non-personal, și acest aspect reprezentând un argument în favoarea faptului că experimentatorul tipic al stării respective este prin excelență omul! Observația este cu atât mai valabilă în cazul unor verbe psihologice, inclusiv de mirare, care evocă stări mai complexe (cf. a consterna „a provoca cuiva uimire, nedumerire amestecată cu mâhnire și cu indignare”). Stimulusul pentru experimentatorul [+animat, –personal] este unul puternic... vizual sau, mai exact spus, impactul vizual (imaginile foarte vii, puternice, mișcările bruște, „tablourile” stridente, acompaniate eventual de zgomot etc.) este fundamental pentru declanșarea unei stări (în cazul de față, mirarea) la un subiect / obiect experimentator animal. În astfel de situații, stimulusul nu impune... activarea unei emoții... intelectuale, nici morale și nici măcar profund afective, ci mai degrabă a unei trăiri / experimentări instinctuale sau, în orice caz, aflate la limita dintre afect și instinct (ceea ce se vede, se aude, se simte fizic vorbind).

BIBLIOGRAFIE

Bresnan, Joan, 2001, Lexical-Functional Syntax, Blackwell, Malden-Oxford.
Chomsky, Naomi, 1981, Lectures on Government and Binding, Foris Publications, Dordrecht/ Cinnaminson.
Coșeriu, Eugeniu, 2001, L’homme et son langage, Virginia, Éditions Peeters, Louvain-Paris-Sterling.
Jackendoff, Ray, 1983, Semantics and cognition, Cambridge, Mass.: MIT Press.
Lakoff, George, 1987, Women, Fire and Dangerous Things, Chicago, University of Chicago Press.
Langacker, Roland W., 1987, Foundations of cognitive grammar, I: Theoretical prerequisites, Stanford, University Press.
Manea, Dana, 2001, Structura semantico-stilistică a verbului românesc. Verbele psihologice, București, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București.
Mathieu, Yvette Yannik, 1995, « Verbes psychologiques et interprétation sémantique », în Langue française no 105 : Grammaire des sentiments, Paris, Larousse, p. 98-106.
Mathieu, Yvette Yannik, 1996–1997, « Un classement sémantique des verbes psychologiques », în Cahier du CIEL, LADL & LLI, Université Paris 7, p. 115–133.
Teleoacă, Dana-Luminița, 2014, Verbele psihologice în limba română: repere ale unei descrieri sintactico-semantico-pragmatice din perspectiva gramaticii cognitive (conferință, Academia Română, 20 noiembrie 2014).
Teleoacă, Dana-Luminița, « Les verbes psychologiques en roumain : quelques repères pour une description syntactico-sémantico-pragmatique dans la perspective de la grammaire cognitive (I). Aspects théoriques » (lucrare în manuscris) [Les verbes psychologiques].
Teleoacă, Dana-Luminița, Verbele psihologice de mirare. O abordare sintactico-semantico-pragmatică din perspectiva gramaticii cognitive în context romanic (română, franceză și spaniolă) [lucrare în curs de elaborare] (Verbele de mirare).