O carte „grea”. Dar cu atât mai interesantă.
Mitul, asemeni vieții, este un mecanism bazat pe alegeri multiple. O alegere greșită poate fi fatală așa cum s-a dovedit a fi pentru adepții unor sisteme de idei care au fost prigoniți și, în final, exterminați.
Toate miturile au încercat să dea răspuns întrebării: cine a creat această lume? Alternativa pare simplă: un singur principiu (Binele sau Răul) sau două principii (Binele și Răul). Dar urmările acestei alegeri sunt complexe: „Ori Răul derivă din Bine și atunci Binele nu e chiar așa de bun și Răul nu e chiar așa de rău, ori Răul și Binele sunt despărțite, Răul fiind într-adevăr rău, iar Binele într-adevăr bun.” Una din opțiunile posibile reprezintă Adevărul și pentru el s-au dat nenumărate bătălii.
Religia a exercitat dintotdeauna o anumită fascinație asupra minții omului iar „unde malum?” (unde este răul, deci) a fost una din întrebările ce-și căutau răspunsuri. Pentru a le găsi, oamenii nu au exclus aprioric niciuna din ipotezele posibile (dualiștii, de exemplu, au păstrat relații și cu Binele și cu Răul, considerând că acestea fie derivă unul din altul, fie există independent unul de altul) ori au canonizat paradoxuri nerezolvate (așa cum au făcut creștinii care au îngăduit trupului fizic al lui Cristos să meargă la cer).
„Dintr-un sâmbure, Gnoza se preface într-un arbore care începe să se ramifice; unele ramuri rămân virtuale, altele cresc efectiv. Modelul generativ al sistemelor gnostice este de fapt un arbore, Arborele Gnozei.” Autorul susține că, odată gustând din acest Arbore al Cunoașterii, omul e nevoit să recunoască legătura care există între credințele și teoriile umane și jocurile oamenilor (în special jocul de șah). Aceeași capacitate de a pune la încercare posibilitățile de calcul ale minții, același proces computațional.
Fabula Tărâmului Plat – Platlanda – născocită de un exeget al lui Shakespeare (folosită și de Einstein pentru a ilustra faptul că nu putem înțelege lumea dinăuntru în afară) este amintită și de Ioan Petru Culianu pentru a evidenția că ideile sunt sisteme care pot fi examinate drept „obiecte ideale”.
Presupunem, așadar, existența unei lumi bidimensionale. Fiind bidimensionali, locuitorii acestei lumi ignoră existența celei de-a treia dimensiuni astfel că, fenomene banale într-o existență tridimensională nu sunt înțelese de locuitorii din Platlanda. Dacă Platlanda este suprafața unei farfurii cu supă iar locuitorii săi sunt steluțele de grăsime formate pe această suprafață, aceștia – în lumea bidimendională – se vor percepe unii pe alții doar ca pe niște simple linii. La fel va fi percepută și lingura care traversează această suprafață și care produce o tulburare de neînțeles pentru acești locuitori cărora le lipsește dimensiunea „sus-jos” reprezentând adâncimea, având doar dimensiunile „dreapta-stânga” și „înainte-înapoi” corespunzătoare înălțimii și lățimii. Ei s-ar îngrozi de apariția unui fenomen ciudat pe care nu și-l vor putea explica. Își vor închipui cea de-a treia dimensiune ca fiind o simplă ficțiune.
Aceleași probleme le întâmpinăm și noi, locuitorii acestei lumi, nereușind să înțelegem ce probleme există într-un „continuum spațio-temporal”. Și aceasta cu atât mai mult în situația în care obiectele căutărilor noastre nu sunt tangibile.
Autorul susține că „ideile alcătuiesc sisteme care pot fi examinate drept obiecte ideale. Aceste obiecte ideale străbat suprafața numită timp a istoriei, așa cum lingura străbate Suplanda, adică într-o succesiune aparent imprevizibilă de evenimente temporale.”
Privită din această perspectivă, religia (văzută ca o combinație de obiecte ideale) este asemănătoare filozofiei și chiar științei care își construiesc și ele „obiecte ideale”.
Ioan Petru Culianu îl poartă pe cititor prin lumea idelor dualismului, prin miturile gnostice (al Înțelepciunii căzute și cel al Demiurgului ignorant), apoi îi dezvăluie noțiuni ale maniheismului, paulicianismului, marcionismului și bogomilismului precum și miturile catharilor. Fiecare dintre acestea (cu înțelepciunile și neajunsurile evidențiate) vor dezvălui cititorului Tărâmul Începuturilor cu poveștile paralele care își împrumută personaje pe care le transformă din eroi pozitivi în îngeri căzuți. Un joc despre Iubire și despre Ură într-un război ce are ca miză cucerirea Împărăției acestei Lumi.
Autorul demonstrează că sistemele de gândire pornesc de la un număr redus apoi se înmulțesc continuu prin „întovărășire binară”, evidențiind astfel că activitatea minții noastre este repetitivă, iar filozofiile noastre pleacă de la niște reguli simple și produc rezultate previzibile. Ceea ce gândește cineva gândesc în mod necesar și alții, dacă nu chiar majoritatea celorlalți.
Ioan Petru Culianu este conștient că descrierea religiei ca un joc al minții îi poate șoca pe unii. Atrage însă atenția asupra faptului că „din perspectivă sistemică, nu există contradicție între religie și știință (care sunt, în egală măsură, jocuri ale minții) și, mai mult chiar, n-ar trebui să existe nici între religii vreo contradicție, deoarece, acolo unde dispunem de date suficient de complexe, se poate demonstra că religiile corespund înre ele nu numai ca mod de operare (care este modul de operare al minții omenești), ci și în privința teritoriilor pe care le explorează. Și chiar atunci când religiile nu se suprapun, ele pot fi totuși considerate ca dezvoltarea morfodinamică a unor anumite reguli fundamentale, perfect inteligibile și uneori chiar raționale.”