poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 11754 .



Experimentalism, autenticitate, tipologii portretistice la prozatorii interbelici (III)
eseu [ ]
Caracterizare generală a romanului interbelic

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2009-09-10  |     | 



Un întreg tablou dinamic din proza românească, foarte bine reprezentat, îl constituie dimensiunea psihologică în romanul interbelic. Este unul supus marilor discuții în lumea criticii.
Perioada afirmării și impunerii romanului modern, cea dintre anii 1919-1940 nu poate fi comparată decât cu o altă perioadă prielnică speciei principale a epicului literar. Aceasta se va deschide decisiv noilor perspective, structurării romanești abia între anii 1970-1980, când alți mari prozatori abordează specia fără niciun fel de complex prealabil. Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu și Mircea Eliade pot fi considerați capetele de afiș, careul de ași, bineînțeles, după preferințele publicului interbelic, pentru că asupra lui se adresează evoluția calitativ superioară a romanului, identificându-i-se din start latura psihologică. Modernismul în proză presupune din start renunțarea la artificialele și rudimentarele portrete actanțiale. Noile portrete literare ajung să se suprapună trăsăturilor comportamentale, specifice oamenilor din primele patru decenii ale secolului al XX-lea. La urma urmei, Ion al lui Rebreanu nu este un simplu țăran, adică nu dă dovadă nici de primitivitate, nici c-ar fi dominat exclusiv de instinct agresiv, ci are inteligență, își alege felul în care vrea să moară, mai cumplit decât a trăit, muncit de patimi – exact ca în diegeza altui roman, Adam și Eva, cel după care cunoaștem mai bine modelizarea din Ion, Ciuleandra, Crăișorul, Jar dar și pe aceea din romanul polițist Amândoi. Vom dovedi în capitolul consacrat romanului psihologic al lui Liviu Rebreanu contrariul celor afirmate despre personajele acestui mare prozator, că n-ar mai avea prea multă consistență, atunci când se reprezintă mediul citatin, nu cel rural.
Tinerii din Maitrey, Huliganii, Întoarcerea din Rai și Dubla existență a lui Spiridon V. Vădastra (sau Apocalips, ultimul publicat, în 2000) – romanele psihologice ale lui Mircea Eiade – au aceleși porniri juvenile ca Ion al Glanetașului, dacă ar fi să ne referim la Pavel Anicet, cel care iubește tot două femei. Acest personaj pentru care se folosește tehnica autoscopică, ca la Adouls Huxley, se va sinucide în finalul primului roman, Întoarcerea din Rai din trilogia romanescă cu același titlu a generației Criterion, ultimul volum al ei fiind Ștefania – realizat parțial, în două-trei capitole de început. În schimb protagonistul-narator din romanul-jurnal Șantier, aproape se identifică cu autorul, Mircea Eliade, chiar în situația-limită finală; nu poate decide între două relații erotice, părăsind India.
Dimensiunea sau latura psihologică aproape că absenta din romanele pe care le publicaseră scriitorii români din secolul al XIX-lea. Dridri, Călătorie în Africa sau Istoria unui galbân de Vasile Alecsandri sunt un fel de povestiri romanțate; mult mai reprezentativă este nuvela sa Balta Albă, egală ca realizare epică cu Pseudokinegetikos de Al. Odobescu ori O alergare de cai de Costache Negruzzi. Alte romane, de aventură, de tipul celor haiducești sau amoroase, apărute în foileton prin ziare și reviste în tot secolul al XIX-lea au întârziat dezvoltarea normală a speciei ample narative, nuvela fiind considerată centrală în proza românească până în primele decenii ale secolului al XX-lea. Schimbând viziunea propusă de romanul tradițional, aproape clasicistă, prea puțin realistă – din cărțile lui Dimitrie Bolintineanu (Manoil și Elena), Nicolae Filimon (Ciocoii vechi și noi), Duiliu Zamfirescu (ciclul Comăneștenilor, cu primele două romane reprezentative, Viața la țară și Tănase Scatiu) –, autorii interbelici de romane aleg spre investigație alte zone caracterologice, mai depărtate de conștientul sau latura văzută a motivației unor acțiuni umane.
Intervalul de timp al apariției marilor romane, epoca interbelică, a fost suficient de lungă și prielnică acumulării unui întreg fond psihologic, din care s-au născut în romane caracterele actanțiale și nume renumite de personaje. O singură excepție, o devansare paradigmatică, prilejuită de Ioan Slavici, confirmă regula modernizării intebelice a genului romanesc, ea fiind bineînțeles romanul Mara (care se publică în volum târziu, în anul 1910), cu titlul reliefându-l pe primul personaj memorabil al acestei specii literare. Nici numele de Dinu Păturică dat de Filimon, nici Tănase Scatiu inventat de Zamfirescu, nici măcar protagoniștii romanului neterminat Geniu pustiu al lui Eminescu, nu putuseră face măcar o infimă concurență numelor din starea civilă. Prototipurile umane întâlnite în carne și oase de către scriitori interbelici transpar tot mai mult din pagini. Ioan Slavici a reușit, după cum arată și monograful operei sale, Magdalena Popescu, excepționalul salt de ordin portretistic, accentuând dimensiunea psihologică a eroinei din Mara. Mult mai puțin convingătoare sunt portretele fiicei Persida sau al ginerelui ei Națl Hubăr.
Despre intențiile narative și portretistice ale Honoré de Balzac s-a spus că eroii săi, luați din toate categoriile sociale, tindeau să facă deja concurență stării civile. Nu ne mai interesează amploarea neopozitivistă a naturalismului epic, reprezentat în romanele cu temă social-psihologică, ale lui Mihail Sadoveanu, precum Crâșma lui moș Precu, Venea o moară pe Siret și Locul unde nu s-a întâmplat nimic, și prea puțin romanul Arhanglelii de Ion Agârbiceanu sau Europolis de Jean Bart. Totuși, tradiționalismul decadent, decelabil la analiză îndeosebi din Velerim și veler Doamne de Victor Ion Popa, a atins o altă performanță. Un tragic, de proveniență antică, este banalizat, prin procedeul demitizării. De la romanul tradițional, alimentat de spiritul secolului al XIX-lea, nu se trece brusc spre cel modern, fapt care ține de ambiguizarea structurală – întreținută și în Baltagul (1930) sau Răscoala (1933), cele mai reprezentative opere care fac tranziția spre modernitatea epică. Romanul fluviu sau epopee, despre mișcările țărănești din primăvară până-n toamna anului 1907, publicat de L. Rebreanu, are două planuri narative: unul al lumii citadine, aristocratice, a arendașilor, iar altul al lumii sărace, atât de la țară cât și din București, cu fresca ghettourilor în care e nevoit să stea eroul principal, Titu Herdealea. Despre pendularea acestuia între cele două planuri, criticul Ov. S. Crohmălniceanu afirmă: “În fond Răscoala e romanul evenimentelor care au însângerat istoria țării, dar și al unei crize în formația morală a lui Titu. Adolescentul cu visuri romantice, agitat de ideea națională ia contact cu tragedia socială a neamului. În câteva gesturi generoase, dar ineficace, se consumă și capacitățile dăruite acestui intelectual, care în finalul romanului iese din marea experiență a vieții lui resemnat, redus la numitorul comun, dispus să-și înceapă existența ștearsă și poltronă, descrisă mai târziu în Gorila ”. Era de așteptat ca literatura română, destul de tânără, să fi recuperat în prealabil o vârstă a epopeei – după cum Nicolae Manolescu arată despre romanul de tip “doric” în Arca lui Noe.
Odată cu romancierii Garabet Ibrăileanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu și Mircea Eliade se produce o adevărată cotitură în proza noastră, o schimbare de ansamblu a tehnicilor narative. Ceilalți romancieri mai novatori decât ei, însă impuși mai greu în atenția publicului, Gib. I. Mihăescu, Anton Holban, Mihail Sebastian și Max Blecher continuă demersul modelizant sau proiectul lor de a se înscrie, după teoria sincronismului dezvoltată de criticul Eugen Lovinescu, într-o matrice a modernismului universal. Nuvelistul Gib. Mihăescu, încă din anul 1919, dăduse tonul prozei psihologice, prin publicarea celebrelor sale volume La « Grandiflora » și Vedenia. Cele două nuvele, care dau titlul acestor două volume ale debutului său editorial, au cele mai multe elemente autobiografice, pentru că și viața autorului își derula un farmec al ratării în provincie, iar agonia, boala necunoscută de care a murit era o iubire platonică, ținută în secret. Personajele masculine ale romanelor sale, având comportamente axate pe aventura bizară sau fatală a iubirii, sunt de fapt proiecții sau măști ai sinelui auctorial, în aceleași contexte social-istorice pe care le-a parcurs din anii studenției până la maturitate. Brațul andromedei (1930), Rusoaica (1933), baudelairianul Femeia de ciocolată (1933), Zilele și nopțile unui student întârziat (1934) și Donna Alba (1935) au ca principală structură narativă o tendință descrierii patimii trupești și a imaginarului psihotic. În literatura sa analitică și stranie se creează în permanență o atmosferă nesănătoasă a derutei, a spaimei, a geloziei, a cinismului și suportabilității erotice, duse până la agresiune sadică sau, respectiv, masochism. Andrei Lazăr, locotenentul Ragaiac, Mihnea Băiatu (care are un tiz, urmând și el Dreptul la București), Mihai Aspru ajung să facă acte necontrolate, dar și să fie bântuiți dostoievskian de acestea, cel mai grav dintre ele fiind iubirea interzisă, de obicei adulterină sau față de o femeie de altă condiție, vârstă sau chiar etnie. Citind capitolul consacrat lui Gib. Mihăescu în volumul de eseuri critice Labirint (1970) de către criticul Nicolae Balotă, avem ocazia să surprindem exact interpetarea în grilă psihanalitică a agravării obsesiilor și devierilor comportamentale, pe care eroii lui Gib. Mihăescu ajung să le suporte drept consecințe ale unor acte (ratate): “De la îngrijorare prin teamă, la panică, Gib Mihăescu s-a folosit de întreaga gamă a anxietății în construirea universului său imaginar. Ceea ce provoacă anxietatea personajelor sale sunt fantasmele, nu realitatea, reprezentările imaginare ale unei situații conflictuale inconștiente.”; “Iubirea, căsnicia, prietenia sunt, pentru aceste personaje, surse de criză. Dar ele nu se refugiază de pe tărâmul realității cotidiene pe acela al închipuirii, doar pentru a scăpa de răspundere, de greul luptei, ci sunt absorbite de acest tărâm al imaginarului, invadate de propria lor închipuire ca de o forță incoercibilă.”; “Eroii lui Gib Mihăescu simt o apetență spre imaginar (de unde complacerea lor în cele închipuite de ei) și o oroare de cele închipuite, de halucinațiile, obsesiile, delirul lor. Ambivalență amintind acea baudelairiană dublă apetență: extaz al vieții, oroare a vieții. Dedublarea, tensiunea conflictuală este cea care provoacă anxietatea” .
Un alt critic, Liviu Leonte, caută să depisteze și să elimine “prejudecățile” noastre, pe lângă judecățile criticii față de elementul psihologic exacerbat în primele două romane ale lui Camil Petrescu: “Stendhalian sau proustian? Dilema criticii după apariția Ultimei nopți..., a traversat, reluată periodic, deceniile, punându-se, în aceiași termeni, până în imediata apropiere. Cel dintâi care menționează numele lui Stendhal pentru « luciditatea și preciziunea analizei » este Perpessicius, iar Ion Vinea, subliniind « forța sthendaliană » a investigației, este impresionat de explorarea « până la ultima limită a geloziei de către romancierul care nu cădea « în exagerarea maladivă a lui Proust ». De unde a apărut, totuși, ideea ciudată de a pune pe cei doi mari scriitori francezi ca termeni ai unei alternative pentru o posibilă influență asupra lui Camil Petrescu sau pentru afinități mai mult sau mai puțin elective? Principalii « vinovați » par a fi G. Călinescu și Eugen Ionescu, deși acesta din urmă, convins de zdrobitoarea tutelă a creatorului lui Swann, nu a sugerat, nici măcar prin negație, opțiunea Stendhal” . Călinescu admira anticalofilismul lui Camil, similar aceluia inaugurat epic în Amintirile egotiste ale lui Stendhal. De fapt criticului îi repugnă orice mimetism, îndeosebi în ipostazele epicii românești, a proustianismului, aflat atunci la modă în literatura europeană interbelică. Necesar era ca să nu se cadă în subiectivitate, iar stăpânirea “experienței” este lăudată în 1933 de către G. Călinescu, bineînțeles când o va întâlni bine dezvoltată (și în metatextul romanului Patul lui Procust – cu care începe perspectiva lui Fred Vasilescu, a Emiliei și a lui George Demetru Ladima). Constatarea pe care o face Liviu Leonte, pentru a desființa scoriile criticului G. Călinescu, este aceea că “moftul” stilului anticalofil, al teoreticianului Camil Petrescu, este contrazis de către personajele sale, care se apucă să scrie foarte îngrijit și controlat, dând dovadă de luciditate și nu de psihedelism. Într-adevăr, însă cu o singură excepție – am spune noi – aceea a lui George Demetru Ladima. Doamna T., Emilia, Fred Vasilescu, în schimb, nu șovăie, au o evoluție rectilinie, chiar când se simt părăsiți, abandonați. Sau luciditatea durerii lor, pe o scară afectivă diferită, are păcatul de-a fi prea mult stendhalizată, cu scopul evitării unor scandalizări a conștiinței lor, sau oprobiul public.
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) reprezintă cel mai reușit roman erotic până la acea dată, din literatura română. Fiind și al doilea roman cu tentă pamfletară despre război, după valoroasa frescă rebreniană Pădurea spânzuraților, această programatică scriere este și aceea care i-a marcat pe mulți tineri intelectuali. Prin deconspirarea de către Camil Petrescu a absurdității conflagrațiilor mondiale, sau a jertfelor plătite pentru construirea unei societăți postbelice democratice și-au schimbat radical viziunea toți tinerii anilor treizeci; s-a generat scepticism politic pentru promoția literară a lui Emil Botta, apoi pentru generația patruzecistă, cea a lui Marin Preda, a “Albatrosului” bucureștean, a “Cercului literar” de la Sibiu și a Școlii de la Târgoviște. Ratarea, pauperitatea, inegalitatea, compromisul politic și moral, falsul intelectual, impostura sau incultura și neprofesionalismul sunt dezvăluite ca defecte aflate într-o continuă multiplicare în viața majorității indivizilor. Apostol Bologa al lui Rebreanu mai întâlnea oameni loiali printre străini, pe când Ștefan Gheorgidiu dă numai de “oamenii fără însușiri” portretizați caricatural de către Robert Musil, de soiul unchiului Nae, al lui Tănase Vasilescu Lumânărarul, sau cu vraiștea obsesivă, maniacală de idei a celor mai mari generali, precum și a căpitanilor ca Dimiu și Corabu.
Revenind la discuția stârnită despre romanul Patul lui Procust putem să ne oprim și asupra altor intervenții ale criticilor interbelici, care îl surprindeau pe Liviu Leonte, de exemplu la opinia autorului volumului Nu, Eugen Ionescu, care atinge în polemica sa dusă și cu autorul Ultimei nopți... niște ganglioni inflamați – presupusele deficiențe camilpetresciene, în a întemeia mai verosimil dimensiunea psihologică a unei acțiuni: “Exegeza la Patul lui Procust insistă asupra proustianismului, parțial și nesemnificativ pentru G. Călinescu, total și acaparator pentru Eugen Ionescu, care își continuă diatriba începută împotriva primului roman: « Influența lui Proust este atât de covârșitoare, încât originalitatea Patului lui Procust constă aproape numai în deficiențe, în aplicarea greșită sau neizbutită a metodei proustiene. »” . Căutând să dezlege această dilemă, dacă romanele lui Camil sunt mai proustiene decât stendhaliene, L. Leonte pune în discuție și opiniile lui Perpessicius (care tinde să creadă că în Patul lui Procust ar fi vorba de “psihologie în spațiu” à la Proust, nu de una “plană” à la Stendhal ) și pe cele ale lui Tudor Vianu. În Arta prozatorilor români, acesta accentuează ideea “relativismului modern” , conferit de multiplicitatea perspectivelor din roman. Împletirea de voci, pluralitatea de impresii rezolvă ecuația, după Tudor Vianu fiind vorba tot de proustianism, sau mai degrabă despre o tehnică perspectivistică și sceptică, a celui care scria Teze și antiteze iar mai apoi Doctrina substanței din anumite considerații bergsoniene, dar plecând decisiv de la Edmund Husserl și fenomenologie pentru a-și teoretiza, apoi spre a-și transpune literar, ideile originale. Liviu Leonte, acceptă ca peremtorie această opinie critică, cvasigenerală în epoca interbelică, pe baza “anchetei” începute de Fred Vasilescu pentru a elucida motivele sinuciderii lui Ladima.
Dimensiunea psihologică ar fi fost un proustianism remaniat din mers de către Camil Petrescu, însă destinul nemilos al lui Fred Vasilescu (un fel de personaj-reflector, sau de alter-ego al autorului) ne face să ne gândim la o identificare morbidă a acestui dandy bucureștean cu gânditorul marginalizat, prietenul său George Demetru Ladima. Vom prezenta în capitolul dedicat iubirii și dramei dintre Fred Vasilescu și doamna T. episodul autocunoașterii lor prin dovezi și risc, întrerupt odată cu despărțirea de viață a eroului, care avea pasiunea pilotajului hiperlucid deasupra lumii contingente. Anunțăm că acest personaj central din Patul lui Proust este în mod special construit de către Camil Petrescu pentru a avea un rol contrariant de central, de-a respinge prin act reflex metoda proustiană (metodă după care, aparent, ar fi construit și el). Ceea ce ne va ajuta foarte mult la edificarea asupra antiproustianismului din Patul lui Procust sunt mărturisirile din jurnalul lui Camil Petrescu și prezentarea iconică a femeii – propusă de către criticul Sorin Alexandrescu în ultima vreme, ca punct de plecare problematizant spre un Camil mult mai modern, sau mai aproape de viziunea picturală a unui Theodor Pallady sau a lui Prospér Merimée din Aprés-midi d’un faun.
Și criticul Liviu Leonte ajunge, de fapt, la aceeași concluzie cu a noastră, conform căreia metoda pluriperspectivistică, mult lăudată în critica românească n-ar fi decât o falsă problemă, sau o scadență ultimă a proustianismului de care fusese impregnat celălalt erou major al epicii lui Camil Petrescu, Ștefan Gheorghidiu, nu și Ella, soția sa. Confruntarea versiunilor sau a părerii multora despre sinuciderea lui Ladima îl determină pe Fred Vasilescu să se convingă despre noblețea caracterului său. Și când constată aceasta, eroul urăște lumea care l-a împins spre acest act de frondă, aproape avangardistă. Adiacent, autorul va forța, într-un fel, dispariția dorită ca om de către Fred Vasilescu, în pariul său de-a cuceri lumea prin excursia aviatică deasupra Africii, tocmai pentru a dovedi forța de “suflete tari”, antiproustianismul său.
Mărturia oferită de criticul Ov. S. Crohmălniceanu, în Amintiri deghizate, care anticipează pentru noi și punerea sub semnul proustianismului numai a primului roman scris de Camil Petrescu este următoarea: “Camil a fost foarte darnic cu noi cât a fost vorba să ne împărtășească experiențele sale de combatant în primul război mondial. N-a suflat însă nicio vorbă că la 26 iunie 1917 căzuse prizonier și fusese deținut în lagărul Sofronyèk din Ungaria, până când au luat sfârșit ostilitățile. Orgoliul l-a făcut să treacă sub tăcere acest amănunt, deși, cum a arătat Alexandru George, trebuise să cedeze unui adversar militar mai mult decât onorabil, viitorului mareșal Rommel, pe atunci doar căpitan și cuceritor al cotei Ungureanu.
N-a voit să se știe că fusese căsătorit înainte de război, ca Ștefan Gheorgidiu, și divorțase în împrejurări nelămurite. Cella Serghi mi-a povestit privitor la această primă experiență maritală a lui Camil un fapt tulburător: socotea incredibil gestul Ellei care în Ultima noapte... cerea soțului să treacă pe numele ei bunurile comune, ca să se aleagă măcar cu atâta dacă va rămâne văduvă. Ce femeie, având o minimă delicatețe sufletească, poate trăda o asemenea trivialitate în comportare? – argumenta prietena romancierului. Acesta i-a replicat, alb la față, că faptul era perfect autentic și i se întâmplase chiar lui. Ironia soartei a produs, decenii mai târziu, repetiția raționamentului nemilos, silind-o de astă dată pe Cella însăși să fie martoră directă a scenei. Cea de a doua soție a lui Camil, mult mai tânără ca el, obișnuia să o ia drept confidentă. Într-o zi, plângându-se de starea sănătății lui, a lăsat să-i scape cuvintele: « Măcar de-ar pune casa pe numele meu! »” .

Dacă am căuta mai atent, cu metodă hermeneutică, nu numai psihanalitică, și în romanele Hortensiei Papadat-Bengescu acel primum movens care asigură modernitatea lor, am afla că aceasta nu este nici tipul exclusivist citadin, nici verismul portretistic pentru Sia, prințul Maxențiu, Coca-Aimée, ori gemenii Hallipa, ci ironia dublată de indiscreție. Personajele-reflector, Mini și Nory Baldovin se comportă precum niște detectivi, cu metoda lui Sherlock Holmes; pregătirea investigației lor este pentru ce poate fi mai obscur și abject, spre a elucida rapid răul social, acționând familial și individual. Prejudecățile de castă ale protipendadei bucureștene din Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns și Rădăcini servesc prozatoarei pentru demistificare psihologică sau amuzament personal dialogal, numai la gândul că toate rădăcinile sunt amare, îndeosebi în cazul Adei Mazu și a “despletitei” Coca-Aimée, protagoniste în primele două volume citate. Camuflarea dimensiunii sarcastice pe care o înregistra introspecția feminității din Feciorele despetite, primul volum acuzat de prea multă subiectiviate auctorială, spre deosebire de întreg ciclul “Halippa”, ne atrage atenția asupra etalării mai clare în ultimele volume a obiectivității și dimensiunii psihologice. Prima constantă a narativității Hortensiei Papadat-Bengescu este autobiografică, din nuvele, schițe și Arabescul amintirii – opere la fel de valoroase, în originalitatea datului comportamental fenomenologic, precum opera sa de maturitate, amintind de Galsworthy și a sa Forsyte Saga.
Nu am inclus în discuție romanele Cartea nunții și Enigma Otiliei din creația interbelică a lui G. Călinescu pentru că ne-au împiedicat lipsa de spațiu, dar și acel evaziv, prea ludic sau critic sondaj interior. Ar fi fost mult prea necesare introspecțiile vieții protagoniștilor Felix Sima și Otilia Mărculescu, chiar dacă ei ratează șansa de-a deveni un cuplu celebru. Romancierul oferă prea mult fresca societății, a familiei micilor burghezi, a unor conflicte între generații, a unor complexante animozități pentru a avea timpul să inoveze asupra construcției pe dinăuntru a portretelor juvenile, ale celor doi protagoniști. Prea unilateral se insistă eficient numai asupra faptului cum apare pe scenă Stănică Rațiu, cu singura și tipica sa pornire, cea de arivist, performând adevărate sclipiri de limbaj periferic, obraznic, machiavelic. Ca un pion al angrenajului social, care se crede din start o piesă mai mare, el ar fi singurul actant liber, apt să dinamizeze precipitarea acțiunii. Dacă n-ar fi fost inventat ca personaj, Enigma Otiliei se transforma fie într-un roman de tipul Sufletelor moarte de Gogol, fie, și nu prin absurd, într-o idilă mult mai consistentă, existențialistă între Felix și Otilia. Mijloacele de finețe, care lipsesc de la început în romanul debutului epic al criticului-prozator, Cartea nunții, care ar fi condus la neuitarea dimensiunii psihologice a perechii îndrăgostite în tren, Jim Marinescu și Vera, nu sunt suplinite, cum ne-am fi așteptat după experiența în plus a romancierului, dată unui public mult mai exigent cu latura erotică în Enigma Otiliei din 1938. Leonida Papadopol rămâne cel mai realist personaj îndrăgostit din roman, pentru că are multe din bonomia, tabieturile și ciudățeniile autorului, mai puțin temperamentul oscilant, care l-au făcut pe Călinescu să accepte atâtea compromisuri în fața regimului comunist, încă din toamna anului 1946. Acest latifundiar, cu viață de bucureștean, Leonida, este un fel de pretins creator amator, de proiectant-designer nu numai a amenajării interioare a vilei sale și a conacului din Bărăgan, ci și al evoluției ca piese colecționate sau cai de rasă a personajelor Felix Sima și Otilia, fiind copiat, diabolic, de-un proxenet Stănică Rațiu care îl strecoară pe protagonistul medicinist în budoarul Georgetei, amanta prin care accede social. Nefiind un autentic Bildungsroman, din cauză că lipsește, pentru Felix Sima în special, fermentul cunoașterii interioare, prin sondarea heideggeriană a limitelor existențe (a “Dasein”-ului), Enigma Otiliei, produs destul de modest al prozei interbelice, nu prezintă interes din punctul de vedere al dimensiunii psihologice, prin lipsa particularizării actanțiale a temei erotice din titlul ales nefericit.
Constatările și noile aprecieri asupra epicii interbelice, din ultimele decenii, ne fac să luăm în discuție, ca termeni de comparație, multe alte romane psihologice scrise de prozatorii români, gustate sau nu de publicul dintre cele două războaie mondiale.
Dintre romanele social-politice amintim În preajma revoluției de Constantin Stere și Întunecare de Camil Petrescu. Dintre romanele erotice, despre tinerii intelectuali, foarte importante sunt Zilele și nopțile unui student întârziat, Donna Alba, sau Rusoaica lui Gib Mihăescu. Un roman-capodoperă, o frescă a unui București mai aproape de Levant și Orient decât de balcanism este Craii de Curtea Veche al lui Mateiu Caragiale. Sub pecetea tainei – dacă ar fi fost finalizată și nu ar semăna în dimensiuni cu nuvela Remember – ar fi devenit cu siguranță opera epică de mari dimensiuni, romanul-frescă de referință al literaturii noastre interbelice. După considerațiile principalului său exeget, care l-a și publicat, Barbu Cioculescu, nu-i lipsea nici structura narativă, nici gradarea tensiunii și nici latura psihologică (tipologia unor personaje semănând cu cele ale lui James Joice, Thomas Mann, Franz Kafka). Numai în Amintiri din copilărie sau Soacra cu trei nurori de Ion Creangă, cu o jumătate de secol mai înainte, se reușiseră performanțe atât de substanțiale sub raportul narativității, creării de atmosferă, relaționării exacte între personaje sau în descrierile memorabile ale locuințelor, orașului, mahalalei, naturii înconjurătoare. Și G. Călinescu ni-l reda pe hâtrul humuleștean ca pe un tip de răzvrătit citadin, mergând la teatru și împușcând ciori pe cupole, ca să-i sperie pe prelații Mitropoliei Moldovei, care l-au și răspopit. Însă, pentru Mateiu Caragiale, al doilea mare răzvrătit mucalit, care se formase în Berlin, redescoperirea României se face sub semnul grotescului și al tonului șugubăț: “La Arnoteni, în casă, se întâmpla să fie zile fără pâine, fără ceartă însă nu, și, să se fi mărginit numai la atâta, nu ar fi fost nimic, dar fetele se încăierau și se păruiau în lege, aruncau una într-alta cu ce le venea la îndemână, se zgârâiau, se mușcau, își rupeau ce aveau pe ele și apoi tăbărau pe mama lor amândouă, o snopeau în bătăi. La țipetele ei săreau vecinii sau trecătorii s-o scape. Dar Maiorică?... Maiorică, « pârciul » – așa-l porecliseră ele – nu se băga, sta departe, numai dacă vedea că se îngroașă gluma da fuga afară și glasul lui fonfănit chema « mpoliția ». Timp de un an cât Arnotenii stătuseră la dânsa cu chirie – cu chirie vorba venea – Masinca nu avusese nevoie să mai meargă la teatru și adesea nu știuse ce trebuise, să râză ori să plângă?! A! fetele erau ceva nemaipomenit, ceva de spaimă.” Ion Creangă a scris Amintirile din perspectiva unui citadin, a unui ieșean care trăise și-n copilăria sau adolescența sa mai mult prin mediul urban, în Tg. Neamț, Fălticeni, pentru ca de la majorat să fie adoptat de “dulcele târg al Ieșilor”. La maturitatea târzie, vizitând Humuleștii care deveniseră aproape, prin extindere demografică, un cartier periferic al orașului Tg. Neamț (Vânători), Ion Creangă nu face altceva decât să își esențializeze trăirile. Ne întrebăm și acum dacă romanul său este nu doar memorialistic, ci și primul roman-jurnal important al literaturii române. Suntem de părere că primii săi importanți monografi, Jean Boutière și G. Călinescu au făcut eforturi foarte însemnate de a pune sub semnul congruenței laturile psihologice ale romanului-jurnal Amintiri din copilărie cu întregul perimetru psiho-social al vieții sale, de-un spectacol aproape baroc, care îi face tragicomicul aproape contemporan cu cel trăit de către Eugen Ionescu și Emil Cioran. Veselul și mehenghiul Creangă pare un frate mai mare al lui Ionel Teodoreanu și al prozatorului Mircea Cărtărescu. Acestui mare nuvelist și romancier optzecist nu i-a reproșat nimeni că ar fi simplu memorialist, deși autenticitatea scrisului său provine din amintiri. Trăirile eroilor-copii și adolescenți ai lui Cărtărescu, antrenați în aventuri fantastice – de tipul celor din nuvelele programatice pentru toată proza sa, R.E.M. și Dănuț scrie un roman – sunt rememorări ale autorului, din visele și fantasmele începuturilor.
Latura psihedelică a romanului interbelic este reprezentată și ea de câteva romane de referință. Este vorba de Inimi cicatrizate, Aventuri într-o curte interioară de Max Blecher, Adolescenții de la Brașov de Pericle Martinescu și Trântorul de Dan Botta. Sustragerea de către instanța narativ-auctorială a unor felii de real, dintr-un puzzle haotic, este urmată, concomitent, de reconstituirea fragmentară a vieții prin scris. Detașarea se produce și în pofida folosirii discursului la persoana întâi. Impresia imediată, a unui suspans deja vu, deja vecu, provine din articularea pe alocuri eseistică, dar cu sondările imaginare, subconștiente și inconștiente ale realității. Fenomenologia începe să fie depășită în aceste volume, ca de altfel și în câteva romane ale lui Mircea Eliade – Gaudeamus (cartea studenției sale), Lumina ce se stinge, Șarpele, Dubla existență a lui Spiridon V. Vădastra (Apocalips) – ori în Accidentul sau Orașul cu salcâmi de Mihail Sebastian .
Latura psihologică a conflictului dintre generații apare bine redată în Cartea nunții de G. Călinescu – caracterizând în principal cuplul nou format, pe Jim și Vera, nu și pe membrii vechii “case cu molii”. Ea este destul de bine surprinsă și în Enigma Otiliei – care s-ar fi intitulat mai potrivit “Părinții Otiliei”, titlul ales inițial, dar din păcate abandonat. La fel de convulsive sunt și aventurile în șir, trăite în țară, pe mare și-n străinătate, în ultimele părți din La Medeleni de Ionel Teodoreanu, de către Olguța, Monica și Dănuț, deja la vârsta primelor iubiri, a desprinderii de sub tutela unor “doamna Deleanu” sau “herr Direktor”. Statutul de orfan și de înfiere, pe care l-a avut însuși G. Călinescu, l-a făcut să-și cenzureze prea mult propriile trăiri de scriitor, atribuindu-le în proporții neconcludente unor personaje principale ca Jim din Cartea nunții sau Felix Sima și Otilia Mărculescu din Enigma Otiliei. Pentru a nu i se reproșa că poate fi recunoscută mama sa adoptivă în vreun roman, pe Jim Marinescu îl plasează conflictual față de mătuși, unchi, simplu trecător prin “casa cu molii”, pe când Otiliei și lui Felix li-l dă drept tutore pe Costache Girgiuveanu, iar ca ocrotitor pe Leonida Pascalopol, un dușman ascuns și cam pervers al relației lor. Sub raport valoric, erotismul din Enigma Otiliei dispare aproape cu desăvârșire față de cel al Cărții nunții, fiind cam de aceeași factură, mult edulcorată, a lui Ionel Teodoreanu din La Medeleni. Felix și Otilia nu trec mai departe de relațiile aproape fraterne dintre Dănuț și Monica, sau Olguța și prințul Vania.

În concluzie, la romancierii interbelici există diferențe semnificative în privința imaginii căpătate de personajele și de traseul diegetic al “omului psihologic” sau al “experienței” – după terminologia critică a lui Eugen Simion, din articolul său intitulat “Omul literaturii” (1988):
“Camil Petrescu respinge imaginea omului psihologiei tradiționale, propunând o sincronizare a romanului cu științele umaninistice moderne. Proces dublu: o schimbare radicală a structurilor epice și o modificare a viziunii asupra omului (ca ființă socială și univers interior). Eliade și prozatorii « experimentaliști » (teoreticieni ai experienței și autenticității) aduc în literatură psihologia « tinerei generații », cu alte vorbe: un om care suferă, în esență, de un triplu complex: metafizic, social și erotic. Romanul descoperă universul sexualității și de aici înainte, omul literaturii va fi definit mereu și în funcție de această dimensiune. [...] Rebreanu și ceilalți realiști sociali continuă și nuanțează imaginea omului ca ființă socială, cu o psihologie elementară, dominată de « glasuri » devastatoare; Hortensia Papadat-Bengescu și, în genere, proustienii propun imaginea unui om al relațiilor și al cauzalităților obscure, fixat în complexitatea vieții moderne; tinerii utilizează ficțiunea jurnalului intim și tind să facă din el un roman al interiorității ființei; omul este, în această perspectivă, o ființă anxioasă, e omul experienței și omul care vrea să transforme aventura sa existențială într-un fapt de conștiință.”


NOTE

Este vorba de Marin Preda, Nicolae Breban, Eugen Barbu, D.R. Popescu, Ștefan Bănulescu, Alexandru Ivasiuc, Radu Petrescu, Dumitru Þepeneag, Sorin Titel și Constantin Þoiu, pe care cititorii și criticii i-au remarcat imediat, acordându-le cele mai însemnate merite.

Ov. S. Crohmălniceanu, Liviu Rebreanu, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1954, p. 120 ;


N. Balotă, Labirint, Editura Eminescu, București, 1970, pp. 105-106;

Leonte, L., cap. “Camil Petrescu și (pre)judecățile criticii”, din Scriitori, cărți, reviste, Editura Cronica, Iași, 1998, p. 152;

Ibidem, p. 153;

Ibidem, p. 154;

Ibidem, p. 155;

Ov. S. Crohmălniceanu, cap. “Camil Petrescu sub zodiac febrilității nepotolite”, din Amintiri deghizate, Editura Nemira, București, 1994, p. 9;

M. Caragiale, Craii de Curtea-Veche, Editura Cartea Nouă, Craiova, 1991, p. 76;

v. Mihail Sebastian, De două mii de ani, cu prefața semnată de Nae Ionescu ;

E. Simion, art. “Omul literaturii (despre experimentaliștii din anii ’30”), “Amfiteatru”, an. XXII, nr. 5, (269), mai 1988, p. 67;

I. Popa, art. “Rebreanu și Nietzsche”, “Luceafărul”,

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!