Cum nu sunt un vajnic cititor de „romane de dragoste”, am convingerea că atunci când spun că mie Aurul pisicii, romanul de dragoste al Ioanei Pârvulescu apărut recent la Editura Humanitas, mi-a plăcut voi arunca în neant întregul concept ce stă la baza clasificării literaturii după gen, prin urmare „mission complition”. Lucrul acesta mă disperă în egală măsură la muzică, așa că, mai devreme sau mai târziu trebuia să își facă simțită prezența și brațul lung al dreptății, ce încântare și câtă responsabilitate pe umerii mei, de a spune tăios: arta trebuie definită numai prin patina autorului și nu printr-o coincidență de evenimente sau de gânduri.

Ca să revin la subiect, și făcând eforturi mari să nu las să se strecoare spoilere, cel mai recent roman al Ioanei Pârvulescu este pe de o parte o marquez-iană confesiune unilaterală de dragoste, cu întregul ei arsenal de renunțări, dezamăgiri, închipuiri, false certitudini (devoalate spre final), iar pe de altă parte o obsesie anunțată, care te va pătrunde dincolo de narațiunea cursivă și deosebit de facilă, profitând de golurile și de reținerile gestului. Pentru că dacă un roman de aventuri reprezintă apologia voluntarului și a acțiunii, Aurul pisicii aduce o ofrandă refuzului, preamărind neputința și insuportabilele legi ale fizicii. Ca și Moni, devenim dintr-o dată mici de tot. Sper că nu ați înțeles mare lucru, pentru că orice indiciu în plus v-aș oferi ar aduce un enorm deserviciu unei situații livrești care, deși poate fi identificată printr-unul din locurile comune ale literaturii sud-americane, reușește totuși să fie mai mult decât atât printr-un open world invaziv care vă va cuceri de îndată ce ați ajuns la ultimul sfert al cărții.

Se scrie și se spune în subțirica noastră presă de specialitate că dincolo de Monica și Sebastian, triunghiul conjugal ar fi întregit de Timp/Kronos (în dublu rol), aș completa eu: „un personaj viu și nemilos, aproape desprins din The Best Offer, filmul lui Giuseppe Tornatore”, în realitate însă fiind mai degrabă vorba despre o epidemie (coincidență sau nu cu covidul prezent și el în carte), ale cărui mutații le sunt prezentate în premieră cititorilor. Așadar știm totul despre turritopsis dohrnii, mai puțin despre calvarul prin care trece acesta. Iar Ioana Pârvulescu ne oferă, salutar, câteva jaloane, lăsându-ne mai departe să ne imaginăm singuri, să suferim alături de Monica și să suferim alături de Monica, eventual să mai suferim încă o dată alături de Monica... Nu vă faceți griji, Moni nu suferă nici pe sfert cât suferă Gregor Samsa în Metamorfoza lui Kafka. Niciun copil sau animal nu a avut de suferit pe timpul filmarilor! Pentru că, oricât de temerar mi se pare demersul Ioanei Pârvulescu, știm cu toții cât putem fi de empatici atunci când vine vorba de copii sau de animale mici și ar fi mare păcat să citim plini de prejudecată o astfel de mică nestemată „de dragoste”.

„-Turritopsis dohrniie o mică ființă cuceritoare, de o frumusețe care-ți taie răsuflarea, cu un fel de aură de antene frumoase și subțiri, niciodată încâlcite... Nu ca tine, care ești mereu ciufulită, a adăugat glumind, aranjându-mi părul după urechi. Nu-s mai mari de un centimetru, dar au o proprietate unică, din câte se știe: sunt în stare, după ce ajung la maturitate sexuală , să se întoarcă în timp și să redevină polipi. Dac ă ar fi posibil și la oameni, o femeie ar putea deveni din nou, după ce a născut, embrion, să zicem. Așa că, biologic vorbind, meduzițele astea sunt nemuritoare, se pot întoarce la faza de formare, de infinit de multe ori. Când sunt supuse stresului de mediu sau unei agresiuni fizice, când sunt flămânde, rănite, când sunt bătrâne și bolnave, pot regresa până la stadiul de polip. Se face prin ceva ce la nivel celular ține de transdiferențiere, dar nu vreau să te plictisesc.Important e că turritopsis dohrniio iau de la capăt de infinit de multe ori, teoretic cel puțin.

- Și practic?

- Practic mor din toate cauzele din care mor făpturile marine, de obicei mâncate.

- Dar n-au încercat să țină câteva într-un mediu artificial și să vadă cât rezistă?

- Presupun! Eu știu doar că sunt de mare interes pentru cercetători și pentru studiile de geriatrie, dar n-am citit prea mult pe temă. O să mă ocup de asta când o să îmbătrânesc eu, a râs Sebastian, fiindcă tu n-ai cum: ești veșnic tânără atâta timp cât ești cu mine.”

În încheiere, vă invit încă o dată să citiți Aurul pisicii și să repetați după Monica în cor: SĂ FIM COPII PENTRU ÎNC-O ZI ESTE O INTOXICARE FANTEZISTĂ!!! Și uitați definitiv de Benjamin Button și de Undeva, cândva, pentru că metoda Ioanei Pârvulescu de a te păcăli pe tine însuți, convins fiind că dejoci mersul lumii tocmai v-a golit hardul intern.

„Deși devenisem copil, nu primeam nimic în plus, ci dimpotrivă, cum se întâmplă, probabil, la bătrânețe, mi se lua rând pe rând câte o bucurie. ”