Ce ne facem atunci când se suprapun straniu mai multe coincidențe? Scriem o chestie fenomenală, ieșită din comun, subiectivă, neconcludentă din punct de vedere științific, însă vie și deschizătoare de interminabile conversații.

Ieri, pe un topic fotbalistic, cineva, mult mai tânăr decât mine, conform declarației sale, a corelat o anumită atitudine a sa de o formă de tristețe și nemulțumire, izvorândă din Revoluția din 1989. În primă fază am rămas perplex. Eram acuzați că revoluția ”noastră” prin care am îndepărtat comunismul nu a adus nimic bun, ba dimpotrivă, mai mult haos și decădere pe toate planurile. Că nu există în prezent o pelagră mai mare ca democrația! Că sub alte auspicii, toți cei care susținem continuitatea la o anumită echipă de fotbal din campionatul intern suntem depășiți, profitând din belșug de această democrație prost înțeleasă. Nu exista în tot acest comentariu nimic pictural, amuzant, cu background cultural și, cu atât mai puțin, lipsea orice formă de documentare. Era strigătul agramat și bolovănos al unui tânăr, nemulțumit de absența și omiterea sa din orice forum decizional care ar fi putut cu un simplu pumn în masă reseta ordinea democratică a lucrurilor, căreia ne-am supus, cu toții. Aș fi înțeles nemulțumirea nuanțată, dătătoare de soluții, în legătură cu unele abuzuri ce se fac la umbra democrației, dar să contești, în contextul acestor ani, o mișcare socială căreia România i s-a alăturat printre ultimele, mi se pare și acum, când scriu aceste rânduri de un radicalism ieșit din comun. Nu știu cum o fi fost pe vremea manifestului DADA, adică m-am documentat destul, însă îmi lipsesc informațiile trăite, dar ceva îmi spune că în prezent nu mai vorbim deloc de neomarxism, ci de o renaștere comunistoidă radicală.

Spre seară mi-a fost dat să mi se confirme temerea în ceea ce privește avântul revoluționar al unor elemente tinere. Petiție Declic, jos cu Zholdak, jos cu Repan (Hans), jos cu toți moșii și babele din teatru, recunoașterea tineretului ca factor de progres și... Mă opresc aici pentru că ar fi nedrept să joc mai departe cartea obiectivului. Ca formator de opinie, uneori oficial în standby, dar doar uneori, nu pot să îmi ocultez experiența și vechimea și baza de date și cultura până la urmă care, știu asta, e verificată, mă ajută să fac față tuturor acestor mlădițe tinere, purtătoare de noi seve și energii care ar putea ridica cultura noastră națională pe înalte culmi de artă și civilizație. Nu de puține ori mi-a fost dat să dialoghez cu astfel de exponenți din teatru sau muzica nouă și m-am simțit prost când toate trimiterile mele la opere sau artiști similari se loveau de un zid al neștiinței. Am asistat la prelegeri ținute de astfel de tineri artiști care recitau sau pur și simplu citeau de pe foi rezumate din wikipedia. Le-ar fi fost imposibil să coreleze o anumită personalitate națională sau fenomen local cu un corespondent din altă cultură sau cu oglindirea într-un ciclu evenimențial internațional. Dincolo de experiența mea personală este de constatat însă și o anumită reticentă a tinerilor artiști de a lucra cu nume consacrate și nu mă refer neapărat la actori români de box-office din alte vremuri și alte tendințe sociale, ci la efectiv orice exponent al vechii școli naționale de actorie. Când în producțiile acestora apar ”titani” ai scenei românești, nu de puține ori acestora li se oferă spre interpretare personaje bufe, surprinse în plin proces de degradare. Până de curând însă, toți regizorii români contemporani de succes, care, e drept, din perspectiva petiției Declic nu mai au 30-40 ani și-au bazat creațiile pe nume consacrate, și nu doar că nu s-au văitat vreodată de colaborarea cu aceștia, mai mult, i-au lăudat și i-au purtat oriunde în lume se lăsa cu câte un premiu. Vorbesc aici de Puiu, Porumboiu, Mungiu, Netzer, Nemescu, Mitulescu, Muntean sau Popescu Jr. în film, sau de Ducu Darie, Tompa, Șerban, Hausvater, Măniuțiu, Banu, Mugur sau Purcărete. Ce tineri erau oamenii ăștia în 90! Noua generație însă este compusă din vârfuri de lance acestora, care consideră desuet și decadent să îți tragi sevele din orice nu poartă marca lor, sau a unor nume din afară care, prin dinamismul vestic își justifică conlocuirea cu valorile clasice sau moderne, însă, pentru clivajul nostru cultural local pe care îl presupun se revendică drept sursă primară. Toată această mișcare Declic a dus atât la renegarea lui Zholdak și a lui Hans/Repan (discutabile nominalizări, cu pro și contra care mă poziționează chiar la mijloc), dar și la autosesizarea regizorului Silviu Purcărete, care a solicitat să fie retras din cursa pentru un premiu UNITER în favoarea unui regizor/regizoare din tânăra generație. Aici sunt siderat, șocat și oripilat. L-am văzut pe Purcărete, i-am studiat opera (din teatru, dar și din film – Palilula forever!!!), am asistat la montări ale lui Purcărete în străinătate, am vazut managerii străini de teatru dându-se peste cap pentru a-l avea pe regizorul român în propria stagiune, încât numai ideea excluderii sale din rândul merituoșilor UNITER mi se pare de noaptea minții.

Am asistat tot deunăzi la mistificări ale unor lucrări, pe criterii de political-corectness. Se inventa misoginism acolo unde nici vorbă să existe, se lapidau autori clasici și îndrăzneți pentru a face loc unei nișe de gen. Pot compara în două vorbe cu ceea ce făcuseră optzeciștii noștri, iar diferența de aici este comună cu cea din teatru. Cărtărescu și compania construiau mult, edificii planetare pe o bază de cultură, exploatând repere consacrate și recunoscute, câtă vreme cei de azi rad tot și inventează roata.

Este minunat că avem o nouă generație de actori și regizori, fie ei de teatru sau de film, sunt convins că în foarte scurt timp vor cuceri trofee, chiar dacă mai înainte la festivaluri de nișă, până când vor atinge, pe merit, clasicismul, dar nu încurajez presiunile momentului de a-ți face pârtie, profitând mai devreme sau mai târziu de demisia sau de retragerea altora. Pentru că atunci, desigur, primul loc e al lor, dar erau cât pe ce să îl piardă, în lipsă de competitor. Și, cu regret, deplâng plecarea mult prea timpurie din viață a lui Caramitru, fără de care astăzi se întâmplă ce se întâmplă.

La București urmează câteva zile ploioase.