poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2631 .



Iulia ELIZE - ”Miei albi sau Ulițele cele vechi ale cerului” - Un ”Însemn” romanesc, pe tema etosului popular
articol [ Carte ]
Editura ”PIM”, Iași, 2020

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [poema ]

2020-09-11  |     | 



”Miei albi sau Ulițele cele vechi ale cerului” - CARTE, ROMAN

437 de pagini, alb-negru, Format: B5

Publicat la Editura "PIM", Iași
Anul apariției Cărții – 2020;

ISBN: 978-606-13-5753-6

MIEI ALBI sau ULIȚELE CELE VECHI ALE CERULUI
White lambs or The old path of the sky (Trad.)
LUMEA CEA BUNĂ A CERBILOR
The good path of all stags (Trad.)

(CARTE CU DOUĂ PĂRȚI, IDILĂ, ROMAN MITIC)

------------------------------------------------------

„Miei albi sau Ulițele cele vechi ale cerului”, roman inspirat, doar tangențial, din vechea baladă românească Miorița, este de fapt al cincilea roman semnat de autoare, construit întru a exploata o veche baladă populară, mit explorat, de pildă, baladesc, și de Vasile Alecsandri, adică numai prin vers de baladă și prin culegere, această temă universală apărând, în carte, aici, numai ca un fir de plecare, dar și ca motto, într-o consecutivitate mai mult simbolică.

”Miei albi sau Ulițele cele vechi ale cerului” este, de fapt, un roman din două părți. Fiind construit pe două secvențe majore, de imagine țărănească, sau din două romane mai mici, prima parte justificându-se cu deplinătate prin titlu, iar a doua, ”Lumea cea bună a cerbilor”, aflată, cât se poate de firesc, consecutiv, preluându-se, de fapt, unele elemente de introducere, refrene, pentru, așadar, consecutivitatea acțiunii. Autoarea mărturisește, ca expunere publică, cu privire la proiectele de autoare, că ideea de a exploata unele filoane de legendă i-a părut ca o aspirație, de a trece, prin țintă de roman, atât în trecut, dar și în viitorul care poate fi și epic, de structură romanescă, un fel de încercare de străluminare potențială a firului de baladă, în timpul ei lent, și cu intenția către o depășire a limitărilor certe care țin de structurile de prezent, prin valorificarea inepuizabilului baladesc, care nu trădează niciodată în lupta cu vremea și cu vremurile, pentru ca nimic să nu se poată pierde.

Cum să vă spun, când am început ”Povestea Mioriței” m-am gândit să ies afară din timp și să valorific potențialul străvechiului. Să nu-l las să se piardă, să nu se epuizeze, prin neexplorare, ci să îl valorific..., mărturisește Autoarea - ”Și, totodată, să pătrund în el, în ethos, să îl pătrund, prin firul care era, deja, într-un fel, acolo. Să îl privesc, să mă uit către punctul cel mai vechi și să nu îl pierd; să nu îl las, din mâini, niciodată, până la ultimul punct de roman.” Acestea sunt, desigur, cuvintele autoarei.

Apoi, mitul mioarei, Miorița, care m-a afectat, într-un mod foarte personal, pentru că, fiind mică, am condus cu un baston de lemn, oile mătușii, trăind un anumit sentiment neuitat. Care a rămas înlăuntrul meu, pe care nu l-am putut lăsa, din cauza senzației vechi, pe care și acum o pot cumva descifra, dacă este să o descos, cum ar arăta ea, în mine însămi. Și cum să nu se continue, cumva, această realitate, și acest demers, cu privire la sat, la lumea satului, apărut, așadar, în cel mai firesc mod, cum să nu rămân, eu, fidelă, în cel mai cinstit fel, românismului și autenticității de istorie sătească, găsită și în mit, într-un fabulos pe care am îndrăznit în a-l aborda, și în arhetipal, cum să nu ”vreu” aceasta, ca fiică, prin sine, a spațiului transilvănean, după părinții mei într-adevăr ca fii de țărani, decât continuând, cu acest roman, și apoi cu un roman de poveste mitică, conceput ca parte secundă, nu și secundară, un miniroman - și anume prin... LUMEA CEA BUNĂ A CERBILOR... , dacă într-atât am fost atrasă de mit, dar și de țărănime.

„Mă apucasem, în anul 2019”, să reiau să scriu la romanul baladesc și idilic ”Miei albi sau Ulițele cele vechi ale cerului” și nu m-am gândit că povestea, din carte, se va fi continuat înspre o a doua temă de carte, și anume spre Mitul Cerbului. Vorbim despre ”LUMEA CEA BUNĂ A CERBILOR”, ca parte secundă. Ideea cu pricina mi-a venit, așadar, pe parcursul lucrului la ”Miei albi sau Ulițele cele vechi ale cerului”, anume de la prima parte a cărții. Există, așadar, o continuare, în cel mai natural mod, și firesc, născându-se, ea, și cât se poate de cursiv, în consecutivitatea la timpul ei celui mai firesc și mai natural. Prima idee cu privire la ”Mitul cerbului”, mi-a venit intrând în contact cu una din colindele românești: ”Stai fârtat, nu mă ucide, că io nu-s ce par a fire/ că nu-s fiara fiarelor/Că-s Ionu, sânt Ionu/ Nănașul lui Dumnezău.” Romanul de față este, tematic, de inspirație pur românească și baladescă. Adică, din tăuțul, din lumina cea veche, și din curgerea fără de vârstă a luminii de vechime, care nu încetează să inspire. Acțiunea romanului este fictivă și imaginată, pentru că de la baladă, aici, ca punct de pornire, urmează povestea de tip pastoral (adică idila) și actul de creație de factură pur imaginativă și de roman.

Am găsit, din nou, pofta de a scrie, despre sat, la fel cum am pățit si în cadrul Baladelor (cuprinse în cartea ”Suspinele cele mai vechi, pe care le-am auzit”), de această dată, urmărind MITUL CERBULUI, un avatar foarte vechi, pur românesc, întâlnit, foarte adesea, în colindele românești și în mitologia foarte veche de origine pur românească. De asemenea, am ținut să abordez și tema luparilor, așa am numit eu, un subiect foarte controversat, extrem de abundent și prezent în subconștientul popular, de sute de ani, ori, parcă, de când lumea, dar și în realitatea poveștilor sătești, în fantezia nepieritoare a babelor satului, în istorisirile lor parcă imaginate de sătence, dar pe deplin cunoscute, ca subiect semi-real de iscare de vorbe.

Sunt, desigur, babe, în sat, și sunt lavițele babelor. Sunt urechi de ascultat basmul și snoavele, mai ale invențiile terifiante, de care nu ezităm să ne temem, mai ales la nivel subconștient. Sunt bătrânele. Care nu obosesc niciodată să povestească, așa după cum am făcut-o și eu, parcă, văzându-le, pe o laviță, și boscorodind te miri ce. Apoi, sunt sătenii, care aud babele, și care încep să creadă și să le fie frică.

Romanul conține cuvinte și expresii vechi și alte forme arhaice și regionalisme, folosite cu sensul de a reda parfumul specific, cu o notă personal particularizată, dar clară, evidentă, în ceea ce privește tradiționalul religios, chiar și cu o nuanță para sau non religioasă, dar de inducere, foarte evidentă și în romanul de față, unde se urmează de fapt același traiect, după mit. Cu particularități de zonă și de vechime, de trecutul zonei populare, conservată în ani în zona țărănească specifică. Acțiunea romanului este mult idealizată, autoarea referindu-ne la niște prototipuri sătești de simbol românesc, însă și de specificitate, nuanțe care, probabil, la vremea respectivă, existaseră, în Ardeal sau în zona de Nord a țării, însă totuși puțin idealizate, cu unele nuanțe potențatoare ca de la loc ideal, simbolic, de specificitate conservată și conservatoare, dar încă și mai mult. În românismul autohton și simbolic de sorginte românească. Unele substantive proprii țin, însă, exclusiv de roman.




------------------------------------------------

Fragmente semnificative (din ROMAN):

(spicuiri...)


Pesemne că viața este mereu despre viață, iar bătrânețile numai despre bătrânețe, totuși, să fie, despre soarta bătrânului, sau despre aceea a tânărului, mai mult. Poate tânărului nu i se dă, iar bătrânul numai se odihnește, până i se dă, de fapt, bătrânului ceea ce i-a lipsit toată viața. Pe o prispă, doi bătrâni stau și cugetă îndelung, la cât de pustie le-a fost toată viața, până atunci. E un fel de roată întoarsă, e un dar și o compensare, venite târziu. Că nu au avut niciodată copii, de-ai lor. Că nu li s-a dat, de la viață, chiar nimic. Pe lângă ei, să treacă chiar Dumnezeu, cât se poate de fericit, apoi - că se luminase, de acum de ziuă, iar pe pământ, în luna aceea de vară, oamenii nu au făcut chiar atât de multe păcate. Un voinic, trecând pe acolo, a luat, la repezeală, urma Cerbului. Pe căpătâi, Cerbul avea un diamant roșu, care, de fapt, lucea ca o stea.
— Stai fârtate, și nu mă omorî! Că nu-s fiara fiarelor, si nici fiară a pădurilor, că-s un prinț al Ioanilor!
În zadar, spusese toate acelea, pentru că Prințul (n.a. vânător) nu a înțeles foarte bine ce îi spunea Cerbul cu pricina.

***

— Ai terminat, deja, cu lemnele acelea, măi, Iacobe?
— Nu! Mai am încă, de aranjat, câteva... Pe astăzi, însă eu nu mai fac, meștere, nimic. Că-s obosit și sătul!
— Rămâne, atunci, pe mâine...
— Da... O să mă scol, mâine, încă și mai devreme, pădurar Scripete!
— Că tu, Iacobe, întotdeauna, cauți să isprăvești totul, parcă, așa după cum trebuie! Poate ar trebui să te relaxezi, Iacob, mai mult. Să cobori către sate, poate îți găsești o femeie... Că toți lucrătorii de la lemne, chiar și cel mai sălbatic pădurar, să aibă, Iacobe, pe cineva... Un suflet, cineva, acolo, un pic de atenție...
— Nu mai e prilej pentru mine, meștere! Nici pentru dragoste, nici pentru nimic! Eu de cincisprezece ani, nu am cunoscut decât munca. Iar, de femeie, nu m-am apropiat! Pe asta să o știți, că e, de fapt, exact cum v-am spus, pădurar Scripete!
— O știu, că mi-ai spus, meștere, cum stau, de fapt, lucrurile. Însă, nu e prea bine, măi, Iacobe! Nu e bine, deloc! Că toți pădurarii... Când vine o vreme, și vor să se mai relaxeze, să mai uite din greutatea meseriei, au unde coborî. Au, măcar un suflet, care să le poarte de grijă, în cătunele sau în sătucurile care se află mai jos de munte! Măcar un suflet bun, Iacobe! Măcar atât!
— Lasă-mă, acum, pădurar Scripete! Că lumea nu mai e de mine!
— Măcar soră-ta, să fi trecut...
— Denisia?
— Parcă așa o chema, pe sora ta...
— O las în pace, că nu îs, meștere, de ea! Că îi stric bucuriile, cu amăreala aceasta a mea!
— Of, Iacobe!
— Nu m-ar putea ajuta nimeni!
— Măcar, zic eu, de sora ta... Poate ar fi bine, pentru sufletul tău, pădurar Iacob, să mai cobori de la pădure, și, de pildă, să tragi o fugă, dragul meu, până la Micești. Zic și eu...
— Este mult prea târziu pentru mine, meștere!
— Nu e târziu, Iacob. Cum să fie?
— Este!
— Pentru nimenea nu e târziu. Nici pentru dumneata, nici pentru nimeni. Eu așa spun Că sunt mai trecut, prin viață, decât dumneata. Odată ce apare bătrânețea, odată ce ți se întăresc oasele, Iacobe, abia atunci înveți să apreciezi ce ai pierdut. Numai după ce ți se îngroașe și ți se întăresc oasele, ține bine minte. Numai atunci, începi să te simți, și tu, bătrân, când ai osul gros. Abia atunci, Iacobe, pricepi ce mult ar însemna să te lupți cu tinerețea ta. Ca să rămâi tânăr! Dar tu nu pricepi. Că tu încă ai tinerețe în tine, tu nu înțelegi, Iacobe, iar tinerețea ta începe desigur, la nepăsarea ta, să te părăsească... Acum pricepi?
— Numai puțin, să pricep, din toate ce îmi spui, meștere. Mie, de fapt, știi... Nu mai îmi pasă!
— Hai, du-te! Că termin eu, Iacobe, tot. Că nu mai e, de aici, foarte mult...
— Mă duc, atunci. Mulțumesc, maestre Scripete!
— Că mi-e milă de tine, Iacobe...
— ??
— Că, acum șapte sau opt ani, când ai venit, dumneata, neștiutor și fragil, la pădurea din Vlăsie, ca să rămâi pe la noi, și în acești codri, ca lucrător cu pădurea și cu lemnul, și atunci mi-a fost, Iacobe, mie, milă... Pentru că am auzit despre Emilian Păun... Iar sora ta, să o mai aduci pe la noi! Că eu, de pildă, am mai văzut-o, pe aici, în două dăți...
— De fapt, a fost de trei ori, Denisia, aici, la cabana mea din pădurile Vlăsiei. Mi le aduc aminte pe toate trei dățile. Că e, o iubesc pe Denisia, deși trece pe aici foarte rar. Mai mult decât pe mine, îl iubea, Denisia, de fapt, pe Emilian. Iar Emilian era cel mai dulce frate... Ea și cu Emilian, se hârjoneau toată ziua! Așa era...
— L-a iubit mult pe fratele vostru, Emilian...
— Da... Toată lumea l-a adorat pe Emil. Pentru că era un bărbat plăcut!
— Hai, du-te, Iacob. Că isprăvesc, eu, aici!
— Mulțumesc, meștere Scripete! Că eu mă duc! Nu mai pot, de obosit, ce sunt...
— Mâine putem merge să căutăm ciuperci, numai să ne isprăvim norma de lemne!
— Mergem, da! Cum să nu, meștere? Că ne ducem. Toată săptămâna să fi plouat, deci trebuie că găsim niște bureți de pământ...
— Trebuie să fie, da!
— Cred că vom găsi o grămadă! Numai să putem merge, Meștere Scripete, și să ne mai putem relaxa. Că am stat, pe lângă lemn, foarte mult...
— Da...
— Mă duc, așadar, la cabană... Câteodată, îmi pare, cabana asta, ca un rai! Nu știu de ce! Parcă în cabana asta... se întâmplă, câteodată câte ceva neînțeles... Că mama avea o vorbă, că unele lucruri sunt, câteodată, neînțelese. Că rămân așa, fără niciun înțeles... Tot de la mama ne-au rămas vorbele acestea. Că ne povestea, dânsa, când eram foarte mici, eu și cu Emil. Pe atunci, Denisia nu era, încă, născută. Eram doi frați, și doi băieți mititei, pe lângă părinți... Meștere, eu mă cam duc...
— Da, Iacobe... Înțeleg... Deși nu prea pricep sensul vorbelor dumitale. O cabană e doar o cabană, în fond. Nu se întâmplă mai nimic, vreodată, într-o pădure... Poate, câteodată, mai trec unele animale sălbatice. De uneori, ne tragem după ele, dacă avem, cumva, pușca la îndemână...
— Mai bun e lemnul, decât vânătoarea, meștere Scripete!
— Cu asta nu pot fi de acord. Că de pildă, cine nu ar vrea să prindă un fazan foarte frumos... E mai bine decât să cauți ciuperci, câteodată! Dar tu ești prea sensibil, Iacobe, să înțelegi lucrul acesta! Că e bine să găsești un animal bun, și să frigi după el ceva bun!
— Am vânat și eu, pe când eram foarte mic, împreună cu tata, un fazan! M-a dus cu el, pur și simplu. Dar cel mai mult, îmi plăcea să pescuiesc...
— Ai fost de mic, la vânătoare?
— Un pic. Doar l-am însoțit pe tata, care, uneori, mai și vâna. Am fost doar o singură dată. Era un fazan foarte frumos. Părea ca un fel de curcan mai mic, adică foarte colorat și aprig. Câinele l-a simțit si l-a agățat imediat. Dar vânătoarea nu prea e de mine. Prefer pescuitul, sau o altă ocupație montană. De pildă, să culegem ciuperci. De când a pățit Emil, ce a pățit, eu nu mă mai ating de niciun animal, ca să îl vânez.
— Dacă vrei, Iacobe, atunci nu ieșim...
— Da...
— Da, pe mâine! Că, pe cabană, sunt stele, deja! Adică s-a întunecat! (Partenerul de discuție a început să se hlizească, cu căpătâiul în sus.)
— Sunt destule stele!
— Sunt stele pe cabană, Iacobe?
— Sunt, câteva. Două sute, trei sute. Stau direct pe cabana mea! Două sute de stele! Ba mai multe, de atât!
— Două sute?
— Chiar atâtea, meștere! (Acum, a zâmbit Iacob. Peste pădure se lăsase înserarea. Dar poate celălalt mai avea încă de lucru, parcă pe orbecăite. Trebuia ca, de acum, să fie, însă, mai atent. Că ar fi lucrat în orbecăială. Pe cer nu erau încă stele, nu se întunecase pesemne atât de mult, ba chiar era înnorat. După ce, toată săptămâna, care a trecut, plouase. Parcă ploile cad mai adesea la munte, și chiar așa și este... Prin codri, plouă întruna.)
— E ceva în tufișul acela, Iacobe!
— Unde?
— În tufiș.
— Cred că e o vulpe, a ieșit spre cabană, ca să caute de-ale gurii... Știai că în podul cabanei, Iacobe, s-au aciuat veverițe? Cred că sunt vreo trei patru. Câteodată, foarte de dimineață, le mai aud cum mișună. Le-am și văzut, de câteva ori, ieșind, pe sus...
— Numai șerpi să nu fie, meștere...
— Șerpii nu stau, Iacobe, atât de sus. Cum, nu știi asta? În magazia din pod sunt doar veverițe! Vreo patru sau cinci, cred... Adică o familie mare! Un regat!
— Regatul veverițelor e ”scorbura” noastră! Adică podul! Că stau veverițele în pod!
— Da, Iacobe. De fapt, sunt foarte simpatice...
— Trebuie să le văd, și eu, într-o zi. Dar numai dacă am cumva chef de ele... Numai să nu fie șerpi, cumva, prin pod...
— Întotdeuna ai fost tu obsedat de șerpi, Iacobe... Nu știu, de fapt, ce ai tu cu șerpii de apă, că sunt cât se poate de inofensivi. Doar se târăsc, pe sub frunze. Că apoi, dacă de șerpi ti-e frică, nu știu ce te faci dacă ne vine din nou mistrețul, sau dacă te ieu, cumva, Iacobe, cu mine, la vânătoare...
— Nu sunt o fustă, meștere Scripete, să îmi fie mie frică. Dar de șerpi, mi-a fost urât, de când mă știu. Probabil șerpii au ceva malefic în ei, de mi-i urât! De fapt, șerpii sunt... cum să spun? Sunt ce e mai urât de la un animal, adică mi-e mie urât de ei... Sunt pădurar, maestre, aceasta da. Și am văzut, până la ora aceasta, zeci de animale, de la cerbi, un urs, vulpi, câte vrei, și până la fazan sau la bursuc iepure buhe câte vrei mistreți și arici. Sau dropii. Sau alte animale, pe care nu le mai menționez, că-s multe și nu le mai țiu minte, pe toate, pe aici, prin sălbăticii. Dar de șerpi mi-a fost întotdeauna urât. Să nu văd, Doamne ferește, șerpi!
— Ei, lasă, Iacobe... Uite, pe veverițele care și-au făcut culcuș, în pod de cabană, le-ai cam uitat...
— Pădurea aceasta... Silvana noastră, ne va fi și huma, și înțelesul. Aici mor toți bărbații cu brațul tare. Dacă sunt pădureni adevărați, aici își petrec, pesemne ultimele lor clipe. Înconjurați de pădure, și de copaci, din toate părțile. Numai stelele să fie deasupra. Adică, de ce nu, câte o stea, două...
— Da... Așa sunt oamenii pădurii, Iacobe! Sunt pe jumătate țicniți, dacă aleg să își petreacă ultimele zile, sub cerul liber... De fapt, Iacobe, eu, de pildă, aici aș vrea să mor. Înconjurat numai de stele și de pădure, așa cum spuneai, foarte bine, tu... Că ești ca un poet, Iacob!
— Sunt?
— Ești! Cum să nu? Păi, nu avem, oare, stele pe cabană?
— Avem, cum să nu, maestre Scripete!
— Cred că cineva vine, de pe cărăruie, încoace... Acum, nu sunt vulpile, că se aud pași uniformi, ca și cum ar avea, pe aici, așa aud, o metrică de picior de om... Cine să fie? Că deja s-a întunecat, ca la naiba, Iacobe!
— Poate nu e nicio vulpe, acolo...
— Stai așa! Că mă duc să văd! E prea seară, mi-e să nu fie niște hoți... Mă duc să ieu pușca, din casă, foarte repede! Că nu prea e de glumă! ...Dar cred că e o vulpe, totuși!
— Du-te, maestre, și vezi... Poate e doar un pas de urs. Că eu tot stau, dacă ursul vrea, cumva, să mă omoare, cum omul l-a omorât pe Emilian Păun, acum doisprezece ani...
— Mai taci, Iacobe!*
— Că nu i-au prins pe criminali, nici până acum, în zi de azi, meștere! E, de fapt, urs, sau ce e? Că hoții, ce să fure? (Puțin, Iacob își adusese aminte de fapt, de ce pățise Emilian, la stâna Colțescu, iar acum a intrat într-un fel de vrie. Că celălalt pădurar auzise pași, venind înspre cabana lor, și s-a mai întunecat, de fapt.)
— ...
— E urs, Meștere? Sau ce e? Că acum, se aude foarte clar, sunt pași ușori... Prea ușori pentru un urs. Și chiar că sunt cadențați ciudat. E vulpe sau ceva...
— Nu, Iacobe, nu e vulpe. Știi ce e? CERB!
— STAȚI, NU TRAGEȚI! CĂ-S COPIL!
— E un copil, Iacobe... Vai de zilele mele... Nu cred să aibă mai mult de doisprezece ani... Dar eu, am tras, pentru că m-am speriat! Am crezut că e un cerb, ceva!
— Un copil? Ești nebun, pădurarule?
— Da, Iacobe. Un copil. Cred că l-am rănit, sper să nu! Dar am crezut că e o sălbătăciune, din cauza aceasta, am tras... E doar un copil... Să-l purtăm până mai înăuntru, că nu l-am rănit, doar l-am zgâriat, câte un pic. Haidem, că rezolvăm, noi, cumva. Să-l ducem, amu, în cabană! Că nu cred că l-am rănit... S-a speriat și a căzut spre un arțar sau arin...
— Ești nebun, omule? Cum ai tras, fără să vezi cine e acolo, pe cărăruie?
— Am fost sigur, când am văzut, că era cerb. Pășea prea ușor, să fie om. Atunci, am ochit. Pur și simplu am ochit.
— Să mergem după el, să vedem, ca să salvăm!, a zis speriat Iacob. (Iacob Păun era speriat. Ce a făcut, de fapt, Nea Scripete?)
— Cred că numai l-am rănit... Nu e rău. L-am zgâriat, un pic și atât, trebuie să îl ducem, amu, la cabană... De fapt, s-a zgâriat de oareceva arin, de la sperietură, a căzut săracul...
***

Că, de fapt, de ce s-ar fi condamnat, săraca Bogdana, atât pe ea, cât și pe măruntul ei fiu Codruț, la o sărăcie lucie? Nu aveam să înțeleg, niciodată, adevăratul motiv. Anume, pentru ce m-ar fi părăsit, tocmai pe mine, adică bărbatul-său. Cum aș fi putut, de fapt, să o pricep, pe Bogdana, dacă nu am putut-o găsi, la timp, și să o întreb, atunci, pe femeie, că ”Bogdana Mihai, că de ce nu mă iubești. Că, ce am făcut eu, draga mea. Ce s-a întâmplat, de fapt, de ce nu mă mai iubești, Bogdana mea”, poate i-aș fi dat femeii o despărțenie. Poate că i-aș fi dat muierii, dar poate că nu. Că Bogdana a făcut, de fapt, o greșeală, părăsindu-și bătătura, după Emilian Păun, și starea noastră din munte, așa după cum s-a și dovedit. Că femeia a fost bătută de soartă, apoi. Că nu a avut noroc, în viața ei. Că de fapt, a pățit mult, și pe nedrept. Dar s-a dus. Iar asta e trist, că m-a părăsit. Că, de fapt, Bogdana Mihai Clițău, nu m-a iubit, probabil, pe mine, ci, poate, toată dragostea noastră să fi fost o simplă și o reală minciună. Dar de fapt, ea nu a vrut să mă părăsească. Că plecând, a greșit mult. Numai că a greșit. Dar Codruț! Care nu a fost, niciodată, în nici cel mai nedorit coșmar, de-al meu, băietul de drept după Emilian Păun, păstorul de oi cel mereu sărac! Ci al ciobanului Rizeanu!
Codruț Păun se sculase, deja, din pat. Cât era, încă, de necopt, la minte, Codruț s-a lăsat, acum, cuprins de emoție. ”Că unchiul Iacob era foarte drăguț, de fapt.” Unchiul era... cumva, drăguț. De fapt. Ar mai fi rămas, sărăcuțul, de fapt, pe lângă unchiul. Și pe la pădure. Că era foarte frumos, pesemne nu te puteai plictisi. Dar, mai ales, nu îl mai mințeau oamenii, cum a pățit, de fapt, pe când era foarte mic... La pădure, era frumos, pentru că soarele strălucea deasupra copacilor, iar, în pădure, mirosea numai a ghinde și a jir de stejar. Și erau de fapt mulți arini, mai târziu, se vor coace murele și afinele, poate chiar și măceșe, dacă cumva erau și măceși, în zona aceea..., își spunea flăcăiașul. Iar unchiul... era, de fapt, blând și foarte drăguț, de era bine să rămâi, cu el! Că, la pădure... Aici nu îl mai certa, parcă, prea mult, nimeni, nici Ioana, nici nimeni! Că unchiul era atât de drăguț, că îl lăsase să doarmă în patul lui de pădurar!” Acum, Codruț încă mai zăbovea în patul unchiului său. În cealaltă cameră, a cabanei celor doi pădurari, Nea Scripete abia ce s-a trezit. (...)
— Că se scoală și Iacob... Văd că dă să se scoale, amu, ia...
— Da...
— Dar tu... Cum ai urcat, de unul singur, până la noi? Că, apoi, cum de te-a lăsat, cine te-a mânat, să vii tocmai singur?
— Trebuia să se întoarcă, pe afară se întunecase, iar dânsul trebuia ca nu cumva să îl prindă întunericul, prin pădure... Dar, de la depărtare, mi-a arătat, deja, unde era cabana. Că știa, omul acela, că nu am cum să nu ajung... Mi-a spus, doar, să fiu foarte atent la câini, și la animale, să merg repede, că s-o întuneca... iar el nu mai poate sta. Și să mă țin de marcaje...
— De sămnele de pe copaci... Așa ți-a zis...
— Da, domnule Scripete!
— În pod, avem veverițe. Dar, în general, trebuie să ne ferim, ca nu cumva să mai vie animale nepoftite... Dacă te-a dus de ai văzut, de departe, unde era cabana, și dacă nu era, deja, întuneric, nu a fost prea rău... Că trebuia să se întoarcă, să nu îl prindă bezna! Că de te rătăcești, pe beznă, Codruț, în pădure... Nici nu mai ieși, din ea, până a doua zi!
— I-a fost teamă, omului, să nu se rătăcească, în beznă, dacă vine, de tot, cu mine!
— Exact așa!
— Că se scoală unchiul...
— Se trezește, Codruțe, Iacob... Că mă omora, dacă nu aveam, cumva, grijă de tine, sau dacă pățeai, Doamne ferește, ceva! Și îl înțeleg! ...Iacobe, nu te scoli?
— Ba da, mă scol. Că am dormit prea mult, iară, Meștere Scripete!
— Scoală, că flăcăiașul e, deja, sus! Că s-a trezit, Iacobe, înaintea ta!
— Da, nea Scripete! Că mă scol!
— Haidem!
— Să-l mai lăsați, domnule Scripete, încă un pic, pe unchiul...
— Vezi, Codruțe, că pe masă, ți-am pus de mâncare! Că Iacob, doarme, amu`, ca fecioarele!
— Trezește-te, unchiule, că așa a spus, nea Scripete! (Iacob a început să râdă, de pe saltea. S-a ridicat, imediat, însă, pe două picioare. Se trezise, de fapt, foarte fericit. Nu a mai pățit aceasta, nici măcar în o zi, din ultimii ani de zile... În care nu mai știa, nu mai putea bănui, cum era să și râdă... Dar, acum, era fericit. Surâdea, cu tot chipul, de ai fi zis că ar fi dat, deunăzi, peste o fată frumoasă... Când, de fapt, nu prea fusese, el, cu femeile...
— Da, mă trezesc, măi! Că m-am trezit, deja!
— Ce râzi așa, Iacobe?
— Nici eu nu știu prea bine, Nea Scripete! V-ați trezit, deja, de mult? Sau de când stați?
— De vreo trei sferturi de oră, deja... Că e, demult, ziuă...
— Te-ai trezit de mult, Codruț?
— Că s-a trezit de mult, înaintea ta, Iacobe! Că ai un flăcăieș vrednic!
— Unchiule, tata Rizeanu mă bătea de fapt cu biciul... Eu nu mai pot râmânea!

— Ești bine, Codruțe?
— Da, unchiule, acum sunt foarte bine. Sunt foarte bine, de fapt, unchiule. Că tată Rizeanu îmi spunea că mama e o urâtă!
— Vrei să rămâi, pe lângă unchiul, și pe lângă Denisia Păun, copilule? (Iacob era foarte emoționat.) Nu am știut, de fapt, cum s-a comportat Rizeanu...
— Da, unchiule...
— Lasă, că lucrurile se vor mai așeza... Că Emilian, sau Bogdana, nu au meritat nimic din toate acestea! Că te-au iubit mult!
— M-a durut foarte mult, că m-a mințit, cu privire la mama. Că mama nu a fost urâtă, sau rea, față de mine. Că numai Petre, ciobanul, s-a mai îndurat!
— ...
— Toți spuneau că Petre ar fi mințit, de fapt. Și să nu îl cred, pe Petre, că e tont. Dar eu, de fapt, știu că Petre l-a iubit mult pe tata Emilian, și pe Bogdana. Și că nu m-a mințit, Pentru, atunci când mi-a spus că părinții mei m-au iubit, de fapt, foarte mult. Și că s-au adorat, între ei, adică, că, Emilian a iubit-o foarte mult pe mama Bogdana Mihai...
— Ai avut doi părinți foarte frumoși, Codruțe! Eu doar atâta pot să îți spun. Că ei doi s-au iubit foarte mult, de fapt, și că toată lumea îi invidia pentru aceasta!
— Da, Iacobe!
— O să îți arăt niște fotografii, dacă vrei! Sunt ele, mai vechi, dar o să vezi cât de frumoși au fost mami cu tati... Că familia, i-am iubit, și eu, și Denisia, foarte mult!
— Da, unchiule... Vreau mult...
— Haide, uite pozele. Sunt cam vechi, dar așa o să îți vezi mama și tatăl... Că te-au iubit mult, fiecare...
— Că eu, de fapt, unchiule Iacob, nu mai vreau să mă întorc, înapoi, la tata Rizeanu!
— O să vedem ce putem face. Cu ce mai avem, pe aici. Că să fie totul bine, și o să ne ocupăm temeinic. Și cu multă înțelepciune. Că nu renunț să nu te țin, Codruțe, cu brațele, și să îți fie poate, din nou, cum nu vrei. Că unchiul nu te mai lasă... Că tu ești copilul fratelui meu. Noi, o să plecăm, o vreme, de aici, de la pădure, Nea Scripete! Că pe Codruț l-au cam afectat toate! Să vedem, ce și cum...
— Regret, Iacobe! Nici nu poți ști cât îmi pare de rău!
***

Acum, ce putem povesti, de pildă, despre Bogdana Mihai Clițău. Fusese luată, pesemne, prea repede, din satul ei, a stat, de fapt, până la șaisprezece ani, pe lângă doi bătrâni, care îi fuseseră, până când fata crescuse, atât mamă, cât și tată.
Apoi, în satul acela moldovean, a venit un cioban bogat și cam urâțel, care avea oile, însă, în Ardeal, tocmai în Munții Apuseni, și care a remarcat frumusețea tinerei fete, îi apăruse drept în drum, când negocia arendarea unei oi. Era Bogdana Mihai Clițău prea tânără, atunci, dar dacă ar mai fi stat bărbatul până Bogdana ar mai fi crescut, i-o ar fi luat-o probabil altul. Își dete repede seama, că ori ar fi fost prompt, ori ar fi pierdut o nevastă foarte frumoasă... S-a năpustit, aproape, după fată, până a aflat că o crescuseră bunicii ei, cam săraci și cam înaintați în vârstă, de altfel.
— Mi-o dați pe fată, sau nu mi-o dați? Că am oi multe, sus, la munte, și căși au, părinții mei, care mi-or reveni, după ce ai mei nu or mai hi... Dar mai mult, am un braț muncitor, care nu va obosi niciodată! ...Stau, de fapt, sus, în stână, în Valea Frumoasei, cu oile...
— Ți-o dăm, ficior, că noi vrem! Dar ai grijă de ie? Spune-ne!, a zis atunci bătrâna, fără să contenească să îl privească pe tânărul pețitor drept în ochi.
— Am, cum să nu am? Că doar Bogdana îi frumoasă! Merită, de fapt, totul!
— Să o iei atunci, și să faceți, amândoi, nuntă mare, că noi suntem bătrâni, și nu prea putem ajuta... Ce să facem și noi...
— Cum nu? Facem nuntă! Că dacă mi-o dați pe fată, eu doar aceasta speram!
— Facem, facem! Că fata vrea, că e a noastră! Cum să nu?
— Dacă ieu fata! Că o ieu, cum să nu? (S-ar fi înțeles ei, cumva...)
Și acestea fiind zise, și da!, aproape la fel ca într-o poveste, Ciobanul i-a pus un inel de aur alb Bogdanei, pe deget, și apoi, după nuntă, și după ce au stat, o vreme, în casa bătrânilor, a luat-o de fapt cu el, sus, la Stână, ca să îi fie nevastă, acolo unde se păstoresc turmele de oi, adică undeva în niște munți mănoși, numiți Apuseni și Cindrel. La început, fetei i-a fost mai greu, să se obișnuiască la stână, pe lângă mama lui Văsălie, adică Ioana Stăvete Rizeanu, care, la patruzeci de ani, părea adevărata femeie a stânei, apucând, parcă, în mâna ei vrednică, toată treaba, care ar fi trebuit, acolo, făcută. De fapt, bărbatul Ioanei nu mai era. Văsălie fusese crescut de Iona, de Veta, bătrâna, dar și de soțul ei, Florică Rizeanu. Ba, uneori, mai venea și mama Ioanei, pe la stână, adică Veta Rizeanu, iar, atunci, sărmana Bogdana își cam pierdea de tot statutul de femeie și de nevastă a celui mai avut păstor din zona stânelor. Ceea ce, la început, nu ar fi deranjat-o pe Bogdana, defel, pentru că era foarte tânără. Ca, mai apoi, vădit să o supere. Nu mai suporta să fie mâna a doua sau a treia, în stână, dar și în spațiul locativ, și ca celelalte femei să o supere... Dar aspectul acesta, semnificativ pentru ea, nu l-a știut decât Bogdana Mihai.

***

Denisia era acum lângă el, îl cota în locul Bogdanei. Lelea Floare trebăluia, ca de obicei, făcând ordine peste tot locul. Iar Denisia o mai ajuta, de îi permitea, poate, lucrul pe la copil. Ce plănuise, de fapt, Emilian?
— Noroc cu carul, de lele Floarea! Că altfel...
— Da... Nu știu ce am fi făcut fără dânsa, Emilian. Poate ar trebui să cerem câte o veste din Păducele. Să vedem pe unde îți mai sunt animalele, Emilian, și să vindem, poate, o parte din ele... Sau să dăm de Iacob, poate ne ajută el!
— Nu avem cum să facem, încă, aceasta, Denisia! Pentru că Vasile Rizeanu e, pesemne, acum, cu urechile, amândouă, ciulite! Mai târziu, da... Om face-o... Că, acum, Rizeanu e, pesemne, încă supărat!
— Până atunci, trebuie să rezistăm cu ce avem, și cum putem, Emilian...
— Noroc cu lele Floare! Că altfel...
— Da! Așa spun și eu! Că ne ține, aici, pe tuspatru! Iar Bogdana, săraca, nu știu, și nu înțeleg, cum mai poate rezista, stresului, cu cel mic! Că, de fapt, Bogdana, nu mai e, de mult, în casa și în bătătura ei, ci pe la străini! Nici loc unde să tragă, nu are, câteodată... Că, mereu, lele Floare, e tot după Bogdana și după copil!... Că nu face rău, lelea, dar Bogdana nu le mai are, pe aici, pe ale ei! Sau așa mi s-a destăinuit ea, adică Bogdana!
— O să fiu mai grijuliu cu Bogdana, Denisia! Bine că mi-ai atras atenția, tu! Că bărbații... Dacă nu sunt ghidați de o prezență feminină, care înțelege, pesemne, mai mult... Pesemne că trebuie să stau mai mult cu Bogdana...
— Chiar așa, Emilian! Că prea doar tu muncești, pe la lele Floarea! Oricum, tu singur, nu ai cum să ne întreții pe tuspatru! Trebuie, Emilian, să facem, acum, ceva! Trebuie să discuți, pesemne, cu Vasile Rizeanu, ca de la bărbat la bărbat! Să rezolvați, cu toate problemele voastre, odată! Altfel, nu se poate, Emil... Nu mai e rost, altfel!
— Ba se poate, soră Denisia! Că, poate, e prea devreme acum... Să ne reîntoarcem în Păducele, nu e tocmai cea mai bună idee, pentru acum... Poate când va fi, adică la primăvară, când s-or mai potoli toate apele..., cum zicea săraca de mama. Soră, încă nu te-am dus, la Micești! Dar îți promit! Că nu te-am uitat, surioară! Și mie, câteodată, îmi vine un așa dor de mama...
— Poate săraca de mama nici nu știe că are, acum, un așa frumos de nepot, după Bogdana Mihai!
— Iar asta e foarte nedrept, surioară! Poate la primăvară, om merge, Denisia, pe la mama...
— De ce să nu ne retragem, fratele meu, acum, în Micești?
— Pentru că, draga mea Denisia, lumea e foarte mică. Dacă mergem, acum, spre Micești, și atât la vale, ne va prinde, cu siguranță, Rizeanu. Că e foarte aproape de stâna lui, Miceștiul, sau, cel puțin, locurile unde am copilărit...
— Crezi că ne-o găsi?
— Sunt sub o sută de kilometri, de la Micești și până la stâna lui!
— Dar ce e rău, să vorbești, te întreb din nou, Emilian, cu Rizeanu?
— Prea i-am luat-o, lui Rizeanu Văsălie, pe Bogdana și pe copil! De asta mi-e mie cel mai frică! Rizeanu, din câte cred eu, ne caută pe tustrei! Iar pe tine, soră, nu te puteam lăsa să faci față, singură, în Păducele, lui Rizeanu! Nici dacă ar fi fost, acolo, și Iacob! Că ciobanul aista nu vine singur. Că mai are, pe lângă el, și pe alții!
— Of, Emiliene! Dar nu mai putem sta pe aici, prea mult. Că Bogdana e foarte obosită! Bogdanei îi trebuie, bineînțeles, confort! Acum, că e cu cel mic! Iar noi nu putem, acum, să mergem până la mama, în Micești, că ne-ar ajuta!
— Trebuie, eu, soră, să o răsfăț mai des. Să am grijă de Bogdana! Și asta o să fac! Iar pe la mama nu ne putem ascunde prea bine...
— Da, Emilian! Iar eu, de mine, Emile, când mai ai grijă?
— Tot timpul, surioară! Tot timpul!
— Că prea ești prins cu munca, pe la lele Floare!
— Nu am ce face, Denisia! Că suntem patru inși! Ne trebuie, și nouă, un loc bun de dormit, și de-ale gurii. Cum, poate, să nu muncesc? Dar de Bogdana, și de copil, trebuie să am mai multă grijă!
— Că se face bărbat sub ochii tăi!
— Cine?
— Cum cine? Codruț! Micuțul Codruț Păun! Care are, acum, anii cu opt luni împliniți! Oare ce mai face, Emiliene, fratele Iacob?
— E pe undeva, în vreo pădure, și s-a angajat. O să îi dau eu de știre, lui Iacob, de îndată ce se vor mai așeza lucrurile... Că animalele sunt, toate, în Păducele! Dar si rostul suficient, de bani!
— Dar deocamdată ne e bine, Emilian! Nu ducem lipsă de nimic! Doar spaima, asta, a ta... Că vor despre noi, ciobanii aceia...
— Ei, vezi! Eu trebuie să o răsfăț, încă mai mult, pe Bogdana. Că, dacă, soră, tot am luat-o după mine...
De fapt, de câteva luni bune, în anul acela, erau, tuspatru, foarte fericiți, și sub protecția munților. Denisiei îi promisese că, cumva, o va ajuta să își reînceapă liceul. Că, într-o bună zi, se vor reîntoarce. Poate chiar nu peste mult timp. Emilian începuse, de fapt, să ție încă si mai mult, la Bogdana, și nu știa, foarte bine, cum să procedeze ei doi, ca Bogdana să rupă, și în acte, de Văsălie Rizeanu, și să o ia, apoi, la el, în felul în care pesemne ar fi trebuit. Cum să facă, apoi, ca pe copil, să îl treacă pe numele lui. Că acum Codruț era, în acte, încă, după Văsălie. Dar aceasta era, desigur, încă o problemă spinoasă, pentru că, de fapt si de drept, nu ar fi vrut să își arate urma, că unde erau; că le era de fapt, foarte teamă, încă, de Văsălie Rizeanu. Dar în seara aceea, să nu se fi gândit la nimic, de genul acesta. Pentru că se înserase, iar acum aveau mare chef să stea unul pe lângă celălalt... Trebuia, de fapt, să stea mai mult pe lângă ea. Să o facă să nu simtă nimic, din ce era prea greu. Și să o răsfețe. Să stea, pur și simplu, pe lângă Bogdana... Pe afară, se mai întunecase un pic, se chiar înserase, de fapt și de drept. Va fi venit, în curând, noaptea. S-a gândit să fie, acum, numai lângă ea... Suntem în luna octombrie, iar Codruț abia ce a împlinit doi ani. Denisia era cum lângă el, îl cota în locul Bogdanei. Lelea Floare trebăluia, ca de obicei, făcând ordine peste tot locul. Iar Denisia o mai ajuta, de îi permitea, poate, lucrul pe la copil. Ce plănuise, de fapt, Emilian?
— Bogdana mea, tocmai ce am avut o mică idee. Vii cu mine, Bogdana, să dormim, în seara asta, în fân?
— Poftim?
— Nu vii, ca să dormim, împreună? Vreau să fiu doar eu si cu tine, Bogdana!
— Ești prost, Emil... (Se lipise de el.)
— Îs?
— Ești! Că trebuie să stau pe lângă copil!
— Are, Denisia, în noaptea asta grijă de el. Îi mai dai la sân?
— De o săptămână, nu îi mai dau. Nu vezi ce mare e?
— De fapt, știam că nu îi mai dai. Că mi-ai mai zis. De fapt, nu te-am mai văzut, de o săptămână, că îi dai! Las-o, acum, pe Denisia, să stea cu el, Bogdana!
— Vezi?
— Vii cu mine, sau nu?
— Să vin? (A început să râdă, aproape de el, chiar pe sub umărul lui.)
— Haidem!
Și au plecat, agățându-se, încă, unul de altul, până la locul cu șură, îndestulat, din vreme, de oamenii care se aciuaseră, ca zilieri, la vremea cositului, în bătătura aceea... Pe afară, se făcuse cam frig, dar în șură, era desigur, încă, suficient, de cald, ca să doarmă, acolo, împreună. Adică, așa cum ar fi vrut Emilian, să o țină, cât era noaptea de noaptea, pe Bogdana Mihai în brațe.
— Mă iubești, Bogdana? Vreau să fiu doar eu și cu tine, Bogdana Mihai!
— Doar știi că te iubesc, Emilian!
— Tii la mine, Bogdana? Zi-mi! Ții? Ții mult?
— Ce întrebare, mai e, și aceasta? (Și râdea, în fân, că ajunseseră, și în brațele lui.)
— Vrei să te iei cu mine, draga mea? Că, deja, Bogdana, îs ca luat! Îs ca luat și ca proptit!
— Dacă vreu?
— Îhîm!
— Poate nu ai curajul, tocmai acum, ca să mă întrebi... Adică, de voiesc să fiu, cumva, nevasta ta, ori nu.. (Și se tot zgâia pe lângă el, ca o femeie foarte isteață și frumoasă, care era.) Dar vrei să mă iei, Emiliene?
— Că doar, tu mi-ai făcut un copil... Pe Codruț! Iar eu te iubesc, draga mea, foarte mult. Problema e cu... Nu știu. Că încă sunt speriat!
— Ești? De ce, Emilian? De ce ți-i frică?
— Nici eu nu știu. Încă nu mi-am strâns toate oile, Bogdana. Am doar puțin peste douăzeci de capete... Iar banii noștri s-au cam împuținat...
— Nu te mai gândi, acum, la oi și la tot felul de averi, Emilian! Că eu, oricum sunt foarte fericită! Oricum, mult mai mulțumită și mai fericită decât aș fi fost, vreodată, pe lângă Văsălie...
— Ești fericită?
— Îs.
— Foarte fericită, sau?
— Sunt cea mai liniștită și mai fericită femeie din lume, Emil!
— Acum ne-am mai liniștit, Bogdana. Chiar că e totul cu bine.
— Da... Eu sunt foarte liniștită și cuminte, Emiliene...
— Ești?
— Îs!
— Ești, poate, ...liniștită?
— Îs.
— Și cuminte! Ești cuminte! (Cred.)
— Îs. Cea mai liniștită și foarte cuminte, dar numai dacă mă iubești tu!
— Da?
— Da.
— E bine, pe aici, prin fân, că putem să vedem stelele.*
— Putem vedea stelele, Emilian? În șură? Tocmai în șură?
— Trec prin plafonul de bârne, și prin tot acoperișul șurei. Pe aici, draga mea, trec de fapt toate stelele, pentru că șura aceasta e, de fapt, centrul cerului.
— Șura e Centrul cerului? (A început să râdă.)
— Nu râde. De aici, de fapt, a început dragostea, dar și cerul. Chiar adică de aici, de unde stăm, noi, acuma. Ca doi miei foarte albi, care suntem.
— ??
— De aici, de fapt, a început și dragostea, dar și viața. Poate chiar și firul timpului, să se fi desțelenit, de undeva, de pe aici... Nu glumesc!
— Nu glumești, Emilian? Ba da, că te știu!
— Pe aici, sunt de fapt, ulițele cele mai vechi ale cerului, pentru că de aici a pornit cerul. Deci, aici, în șura aceasta, Bogdana, chiar aici, cerul e cel mai bătrân și cel mai vechi. Acum înțelegi?
— Da. Înțeleg. Cum să râd? Cum să mai râd Emiliene? De fapt, acum nu mai râdea, nu mai râdea, de fapt, de câteva secunde, ci, de fapt, acum, îl privea pe bărbat devenită dintr-odată parcă foarte visătoare. Se hlizea la el, de fapt, și îl privea lung...
— Pe aici trec, Emiliene, Ulițele cerului?
— Da. Cele mai vechi. Și toate stelele au pornit de fapt să alerge chiar de aici, din șura asta amărâtă... Pe care am găsit-o chiar noi!
— Aham.
— Nu, că trebuie, Bogdana, să îi povestesc, totul, Mioarei... Să văd, ce zice, cu privire la șura aceasta... Trebuie să îi spun tot, Mioriței!
— Miorița? Cine e Miorița? E ca în baladă, Miorița?
— De fapt, e o fată. O cheamă Mioara Ștefan. Odată, de mult, mi-a povestit legenda Mioriței. Nu știu ce mi-a venit, acum, draga mea, să mă gândesc la Mioara Ștefan, și la ce îmi spunea ea... Să îmi aduc, adicătelea, aminte de Păducele!
— De fapt, e o fată de acolo, din Păducele?
— Da, Bogdana. Și o iubesc mult, pentru că de la ea am știut să îmi urmez calea, și să mă feresc de Văsălie! Că de-aia am știut, că m-am speriat, din cele ce mi-a tot spus, apoi, la sfatul ei, am scăpat și v-am adus și pe voi aici. Adică pe tine, pe Denisia și pe Codruț...
— Că bine am făcut, să plecăm din Păducele... Așadar, te-a ajutat Mioara Ștefan? Așa o cheamă, Mioara Ștefan?
— Da... Ea m-a avertizat, de fapt... Apoi, m-am luat cu tine, de la stână, și te-am adus aici. Împreună cu Denisia și cu Codruț. Că, îți dai seama, Bogdana... Că nu puteam să o las pe Denisia, singură, în Păducele... Că nu s-a putut!
— Acum suntem, însă, aici...
— Da...
— Și suntem bine...
— Da. Vino să te țin, Bogdana!
— Dar deja mă ții!
— Te țin, da, dar te țin acum cam departe, că eu vreau să te țin mai mult! Să te țin, așa cum ești, toată!
— Mă ții?
— Te țin, Bogdana. Pentru că îmi ești foarte dragă!
Înspre orele unsprezece erau, amândoi, adormiți. Pe afară era, acum, noapte. Chiar și păsările, de prin copaci, adormiseră. Nimeni să nu mai steie de veghe, acum. Apoi, a adormit, Emilian, cu capul, acum, liniștit, către un trup de femeie, cu pieptul cald și acum împlinit, aceea care i-l dăruise, de fapt, pe micul Codruț, care avea acum aproape doi ani. Chiar și acum ar fi dorit-o, iar dacă nu a fost aproape de femeia lui, să îi fi stat, acum, în carne, sau să fi ales, atunci, să nu mai steie pe lângă ea, poate ar fi fost altceva... Către orele unsprezece, încă niciun zvon. Dormeau, de fapt, amândoi, cu trupurile, unul spre celălalt, lungiți unul în altul, ca să fie bine, și ca să nu le fie, cumva, peste noapte, prea frig... În brațele lui Emilian, Bogdana visa că Emilian ar fi iubit-o îndelung, și că nu s-ar fi săturat, de ea, niciodată... Că mai mereu ar fi fost frumoasă, doar pentru Emilian... Se lungiseră, de fapt, unul în altul, iar acum erau, amândoi adormiți, unul în brațele celuilalt, cuibăriți, după cum erau, în culcușul cu fân... Apoi un zvon, câțiva pași... S-a deschis ușița de la șură...
— Crezi că au ăștia ceva oi? Că pare o casă bogată...
— Nu mai zice, măi, nimic, că scoli toată bătătura! Că noi furăm, ce avem, de fapt, a fura, apoi ne cărăm... Stai numai bine și liniștit! Că altfel se scoală, din casă, cineva!
— Ce proști îs... Că nu au câini...
— Că, altfel, cum am fi intrat...!
— Fă măi numai pași mici!
— De acum, nu vom mai păți nimic, că suntem în șură, iar ei, înăuntru! Ai pus mâna pe ceva?
— Nicio oaie, aici sunt doar vaci! Doar jurinci! Câteva!
— Probabil ține ăștia oile la munte, iar jurcanele, cele multe, dorm peste deal!
— Crezi că au, oamenii ăștia, aici, jurcane, jurinci?
— Trebuie că au și jurinci! Aici nu au nimic, nu țin, oamenii, pe aici, chiar nimic, pesemne!
— Bă, aici ne prind ăștia, că e, aici, un bărbat, împreună cu o muiere, că dă ăsta să se trezească! Ce ne facem? Că ne văd și ne prin după aia!
— Unde îs ăia?
— Dorm aici, amândoi. Dar bărbatul dă să se trezească, că nu mai vorbiți tare, că nu avem timp să fugim, de aici, dacă se trezește, ăsta! Că e foarte voinic, și ne prinde, că am intrat în șură, și stăm după furat!
— Cred că așa e! (Emilian a dat să se trezească, prin somn, și-a mișcat trupul.) Băi, e aici, cineva prea voinicel! E un flăcău, cum vă spuneam, cu muierea lui! Cred că stau ăștia aici, ca la palat!
— Ce ne facem?
— Nu știu! Ne omoară ăștia dacă ne prind, cumva, că am venit la furat! Io zic că îi căsăpim iute. Eu așa zic.
— Pe ăștia doi? Unde îs ăia?
— Dorm aici, amândoi. Dar bărbatul dă, parcă, să se trezească, că nu mai vorbiți tare, că nu avem timp să fugim, de aici, dacă se trezește, ăsta! Că e foarte voinic, și ne prinde, că am intrat în șură, și stăm după furat!
— Cred că așa e! (Emilian a dat să se trezească, prin somn, și-a mișcat trupul. ”Îs luparii!”, a strigat, prin somn, Emilian Păun.) Băi, e aici, cineva prea voinicel! E un flăcău, cum vă spuneam, cu muierea lui! Cred că stau ăștia aici, ca la palat!
— Ce ne facem?

— Mi se pare, Ioana, că, de peste dealurile acestea, s-a auzit tulnicul neveste-mii, că mă chema! Eu așa am visat! Că tot încerca, Bogdana Mihai, să mă cheme, din tulnicul ei! Si tot sufla, din tulnic, dar eu nu îl auzeam! Așa am visat, eu, astă noapte, Ioana!
— Așa ai visat, Văsălie?
— Chiar așa, mamă!
— Eu spun că Bogdana Mihai nu se mai întoarce niciodată! Că a fugit cu Emilian Păun. Cine știe pe unde or fi...
— Eu asta am visat, Ioana! Că mă chema, din tulnicul ei mic și frumos, de aș fi cunoscut-o, pe Bogdana, după el! Dar eu nu puteam auzi, de fapt, acel tulnic!
— Ce tot spui, că Bogdana nu se mai întoarce...
— Poate într-o zi, o să se apropie, foarte mult, de stână, și o să tot sufle, la el, până când ajunge, pe picioarele ei, legănată, cu Codruț, pe lângă ea, până drept în stână...
— Doar vise, Văsălie!
— Nu se mai întoarce? Că eu continui să o caut!
— Nu mai vine, Bogdana. Încearcă să înțelegi, Văsălie. Că ea nu se mai întoarce, acum, niciodată... Ea e cu Emilian Păun!
— Cu Emilian?
— Nu va mai veni, înapoi! Uit-o, și nu te mai gândi, că te mai cheamă Bogdana, înapoi, cu tulnicul ei frumos!

***

Rezemat pe capiște, așa cum stătea, drept cu spatele la capiște, Emilian Păun nu ar fi putut observa, foarte bine, odăile femeilor. Avea, de fapt, nevoia acută de acea pauză. Scoase, din buzunarul hainei, țigareta pentru care tot amânase, o rulă apoi între degete. Probabil, toți bărbații așa ca el, fumează de pe la douăzeci de ani, apoi, când dau de o femeie frumoasă și îi fac acesteia un copil, abandonează, cu o ușurință tipic bărbătească, acest obicei. Poate, bărbatul tânăr, numai dacă nu este căsătorit, își mai îngăduie, o vreme, viciul, nu și păcatul. O aprinse, cu un chibrit, a tras, deja, în piept, îngândurat, a privit în zare, unde se întindeau două rânduri cu fânețe, anume cele mai bune pajiști, chiar de lângă stână. Dinspre odăi, i se putea vedea bărbatului numai jumătate din trup. Bogdana l-a ghicit, l-a văzut, a știut că era el, după statură. Pentru că Emilian era subțirel ca un brad și foarte înalt. Pe când Văsălie, nițel mai scund. Să se ducă? Să steie, cumva? Ce să facă? Oare Emilian Păun era încă supărat pe ea, sau îi trecuse, poate? Dar ce era atâta lucru, de fapt, dacă o văzuse, poate, cum își spăla țâțele? S-ar fi dus ea, poate, la bărbat, să vadă ce și cum. Adică, de ce s-ar fi necăjit chiar atât de tare? Aceasta era întrebarea cea mare, de pe buzele ei roșii-rozalii ca zmeura coaptă...
— Ce faci, Emiliene? Stai? (Emilian dădu să scape țigareta din mână, dar nu o făcu.)
— Bogdana...
— Îmi pare rău că ne-am certat, adică, pentru ce s-a întâmplat în dimineața aceea, când m-ai văzut... știi tu cum...
— Și mie îmi pare rău, Bogdana! Că nu trebuia să apuc să te văd, fără nimic, în sus, pe tine, care a lui Văsălie ești, de fapt! Că ai un bărbat Cioban și ești măritată cu el!
— Te-ai supărat, Emiliene, pe mine, atunci? Sau ești bine?
— Am fost supărat, în ziua aceea. De fapt, toată ziua am stat foarte supărat. Îți imaginezi tu... Că nu e greu...
— Da... Vrei să vorbim, poate, despre ce s-a întâmplat?
— Nu s-a întâmplat nimic, Bogdana! Chiar nimic!
— Nu?
— Nu! (Dete să stingă țigareta, să o arunce undeva dincolo de capiște, încercând să o pună cât de departe de locul cu fânul astrâns și uscat.)
— Nu s-a întâmplat oareceva, Emiliene? De ce mă rănești?
— Eu, pe tine, te rănesc? (Începu să își piardă cumpătul. Muierea aceea parcă nu era normală la minte.)
— Mă rănești, Emiliene, cum să nu mă rănești, nu vezi asta, pentru că, doar, și eu sunt femeie!
— Și ce e, Bogdana, dacă ești femeie?
— Nu mă vezi, atunci, Emilian? Poate pentru tine nu sunt nimic, nu sunt decât o floare sălbatică în vânt. Poate că nu sunt frumoasă... Adică, nu sunt destul de femeie... Nu sunt ca o floare, suficient...
— Ba ești! Ești frumoasă, Bogdana!
— Atunci?
— Nu vreau să te prea văd, Bogdana! Aceasta cam este, de fapt... Că mă omoară bărbatu-tău, iar eu nu vreau să mă cert cu el!
— Ce spui, Emiliene!
— Nu vreau să mă cert cu nimeni, Bogdana!
— M-ai iubi, Emilian?
— Ce întrebare... Nu mă interesează, Bogdana!
— Dar m-ai iubi?
— Eu?
— Da, tu Emiliene! Chiar tu!
— Țin, de fapt, după cum îți mai spuneam, țin foarte mult la o fată... Mi-a rămas foarte tare în minte... E din satul Găuleni. Într-una din zile, o să mă duc după ea, după Esmina... Dacă astrâng, adicătelea, o turmă numeroasă de oi, ca să mi-o dea, numai mie, pe Esmina, dacă ar vrea. Pentru că tatăl ei așa a cerut, avere, anume ca bărbatul care o ie pe fată de la părinți să aibă tot ce îi trebuie... Iar abia apoi să o ceară... Pe fata aceea minunată! Adică, pe Esmina!
— Tu vorbești numai prostii, Emilian!
— Eu?
— Numai și numai tâmpenii! Eu așa cred... Iar tu, de fapt, nu știi nimic, despre nicio fată și despre nicio femeie!
— Eu? Dar tu... tu, Bogdana... Ție ce îți trece prin cap? Că ești toată măritată și cu acte în regulă!
— Văsălie mă tot pune să îi fac un copil, poate i-l dau și i-l port, Emiliene, numai ca tu să nu mă mai rănești și să îmi treacă...
— Fă-l atunci!
— Cine este Esmina aceea? E frumoasă?
— Este cea mai delicată ființă de pe pământ. Este ca o trestie și delicată, este de fapt trestioara mea dragă!
— Eu mă duc, și nu mai vreu să te mai văd, Emiliene!
— Nu vrei să mă mai vezi, Bogdana?
— Nu!
— De ce?
— Pentru că așa spun eu!(...)

Ne întoarcem, înapoi, dinspre Găuleni, pentru că vara s-a așezat, de fapt, peste tot, iar frumusețea femeii este, de fapt, cât se poate de trecătoare... Poate numai o iluzie... Emilian Păun o cunoscuse pe Esmina pe când ea avea doar cincisprezece ani, dar nu îi fusese dată, pe atunci, nici cea mai mică speranță, la mâna ei, întru căsătorie, pentru că fata era, încă, destul de mică, de nici șaisprezece ani. I se ceruseră, pe atunci, băiatului, cele două sute de oi, de către Învățătorul Stănică. Care însă nu i-a dat prea multe speranțe, pentru că fata fusese, pe atunci, foarte tânără. Acum au mai trecut doi ani de atunci, fata mai crescuse, a fost, pe jumătate, promisă, întristând-o ca pe-o văpaie care urma să se stingă. Lucrurile nu avea să rămână, poate, așa... Sau cine să mai știe...
În covată – o vedem lunguiață, chiar lungă, și nu rotundă, dar cu marginile bineînțeles mai învolte, fabricată din niscaiva lemn de stejar foarte tânăr, de mai puțin de cinci ani, femeile o păstrează într-un fel de dulap foarte mare, plin cu astfel de obiecte, ciubere, oale mari de alamă sau de metal, linguri imense și tot felul de ustensile, de amestecat, foarte utile când vine vorba de fabricat cașul din lapte de oaie, de pildă, amestecurile de fructe, dulcețurile și magiunurile, sau cele din legume, sau cine știe ce alte isprăvi... Este, în ea, așezat amestecul numit aluat, după ce, în prealabil, a fost preparat din făină, apă, apoi drojdie și frământat, de către Ioana Rizeanu. O dureau, acum, pe femeie, mâinile. Dar, privind, de departe, în acel punct fix, apoi la covata unde aluatul începuse să crească și să se rotunjească, drept în ea, se simțea din ce în ce mai liniștită, simțea, de fapt, cum îi stătea fericirea, în mâini, că, doar, isprăvise.
— Ioaaana! Ioana se întoarse, cum recunoscuse vocea. Era, de fapt, Bogdana Mihai, care se îndrepta acum, către ea, frumoasă și caldă, și cu pasul foarte vioi. Ioana zâmbi, o clipită, apoi s-a răstit:
— Ce mai vrei, Bogdana?
— Nimic, Ioană. Doar mi-a zis Pătru că pregătești pentru pâine. Și am venit să ajut...
— Treci și frământă, pentru tura a doua! Va fi runda a doua de pâine, așa încât va trebui să îți lași sudoarea în aluat!
— Da, Ioană!
Se apucă să ochească, repede, Bogdana Mihai, unde ar mai fi fost, poate, un vas potrivit. Îl găsi repede, era din lemn și, în lemnul plin de așchii, pe margini, parcă si-ar fi văzut viitorul. Doar o impresie scurtă. Pesemne se buimăcise nițel. Parcă Ioana strigase prea tare la ea.

***

Cerbul pășește, însă, acum într-un fel de Grădină străină. Pesemne, din ea, l-a chemat, mai demult, cândva, foarte mult, o femeie. Sau poate povestea este, pe aici, altcumva. Pentru că cine să stea să descoase taine ca acestea, întocmai?
— Nu o să mă mai las niciodată prins sau omorât! Pentru că sunt un Cerb foarte scump, viața mea e de fapt foarte scumpă! Să vedem, acum, despre Grădina aceasta... E frumoasă.... E frumoasă, totuși... Iar eu doar trebuie să pășesc și să mă odihnesc...
De pe urma Cerbului, doi bătrâni au zăcut, cu ochiții lor uscățivi, în multele lor lacrimi. Le-ar fi plăcut să îl ție, pe Cerb, de copil... Că ei doi, copii nu au avut. Că nu le-a lăsat Dumnezeu, ca să aibă.
— E Grădina lui Emil... Nu sunt oameni prea răi... (Și-a spus cerbul, plecând de lângă bătrânii unde, inițial, se gândise să zăbovească. Înainte de venirea prințului.)
— Nu sunt, Cerbule! Bogdana și cu Emil nu sunt răi! (A început să îi șoptească Cerbului o privighetoare fermecată, care stătea pe un copac de aur, pe unde s-ar fi preumblat frumosul Cerb. Poate totuși Cerbului îi era mai bine în Grădina aceea... Și să nu plece...)
— Dar tu cine ești? Ce pasăre este?
— Ei, povestea mea este, de fapt, la fel de specială, ca propria-ți poveste. De pildă știu că ți-ai pierdut, din nou, rubinul!
— Îl mai las, o dată la o sută de ani, vreunui om, că sunt un Cerb care lasă...
— Și de asta eram foarte sigură, Cerbule!
— Cine ești tu, de fapt?
— O privighetoare!
— Cine ești, de fapt?
— Odată, am avut un suflet feminin. De fapt, toate păsările cam au, Cerbule, un suflet care se aseamănă cu acela al unei femei. Până și porumbeii, care tot parte bărbătească sunt. Dar au un suflet profund feminin...
— Lasă-mă, că eu plec...
— Mai stai, puțin!
— Că, mai stau... Chiar un pic... Vorbesc cu oamenii, rar. Cu păsările, încă și mai rar de atât. Toți au, la răstimp, un fel de treabă cu mine!
— Ce treabă, Cerbule?
— Voi, păsările, sunteți mai ciudate!
— Să îți cânt?
— Ce?
— Cântece!
— Cântece?
— Da, cântece! Dragostea este mai mereu frumoasă, Cerbule...
— Dragostea? ***

***

— Doamna noastră a palatului, Emilian Păun nu o să mai vină!
— ... Să fiu plină de farmec, când alerg, prin păduri cu smaralde și diamante, să fiu magică, exact așa ca, poate, acest Cerb... Să tot hălăduiesc, Cerbule, și să te înțeleg! De fapt, nu aș fi vrut să mă las prinsă, decât de bine...
— De bine?
— Poate, plictiseala nu e rea, câteodată... Dar alerg, pe undeva alerg, și sunt foarte liberă... Îmi pun picioarele înainte, alerg, alerg... Tot alerg...
— Da, aici la Palat nu e bine... (...)
— Unde sunt Emilian și cu Codruț, aghiotantule?
— După Cerb! Acolo îs!
— Adică? Unde sunt cei doi? În care parte a grădinii, că eu, de o jumătate de oră, tot călăresc, pe lângă tot ce există, minunat, în grădina aceasta, și tot nu am dat, aghiotantule, de ei... Nu mai e nimic... (Le-a arătat cizmele de călărie, foarte frumoase și lungi, acoperite o clipă de rochia ei frumoasă cu o crinolină mătăsoasă.)
— Nu știu... Că pe aici erau, de dimineață. Dădeau, doamna noastră, să caute de urma Cerbului... Emilian Păun s-a dus, doamna noastră, după Cerb!
— Că eu, de fapt, nu pot fără Emilian Păun și fără Codruț! (S-a înfuriat frumoasa femeie, făcându-se de-a dreptul roșie, ba chiar părând supărată. Mai blândă, în furie, decât de obicei. O clipă au durut-o amândouă picioarele, iar rochia i s-a dezlipit de pe cizmă.)
— Nu știm, doamna noastră! După cum spuneam, pe aici erau, chiar și de dimineață... Apoi, noi nu mai știm, doamnă, chiar nimic...
— Am rămas, acum, singură...
— Da...
— Sunt singură... Cuc!
— Da...
— Un copac, de pildă, își dă fructele, apoi vine peste el, iarna, și se umple de noduri. Copacul. Dă totul, copacul, toate fructele de pe ramuri... Apoi, vine, peste el, iarna... Vin, peste el nămeți, zăpezi... Se face, încă, un copac și mai frumos! Pentru că totul se învechește, așa ca vinul. Iar femeia e Copacul, prin ea însăși. Ea e și pasăre, și bărbat, dacă trebuie. E o femeie-trunchi, care se aseamănă cu universul, pentru că universul o ține, pe ea, în apărare. Se aude o mașină pe șine, poate e un tramvai, care trece... Se aud stele, claxoane și trecerile de pietoni se mai aud... Copacul cu stele o apără de sus, ea, la rându-i prinde grosime în trup și ascultă cântece foarte vechi... Acestea îi aduc alinare... Se aude, din pădure, izvorul, iar plantele par mai proaspete și mai verzi ca niciodată... Sufletul ei... E de mult o prefacere...
— Vor veni, soțul și copilul dumneavoastră, înapoi, doamna noastră!
— E femeia copac! Prin ea însăși... Prin faptul că a rămas singură...
— Femeia... Copacul...
— Că eu nu pot ști. Poate și eu să fi nimerit, din greșeală aici. Trebuie să mă întorc, acum... Of, of! Unde sunt cei pe care îi caut eu, slujnicul meu? Că mereu mi-ați fost, cu toții, foarte credincioși...
— Îmi pare foarte rău, de fapt, pentru Bogdana Mihai! Sufletul ei este ca o scoică de spumă, este un fel de scoică mai deosebită... Spune povești. Iar eu am stat, mult, pe lângă sufletul acela de femeie... Aleargă... E o căprioară, acum... Dar femeia aceasta...

*

Poate, Cerbul a plecat, de mult timp, din grădina Bogdanei Mihai, s-a tot preumblat, iar, acum, umblă mai departe. Pe undeva, unde iarba, desigur nu este nici atât de verde, dar nici atât de înaltă. Ci doar este iarbă, și atât. El are nevoie de liniște, și numai de singurătate. Poate cerbul, acela frumos, s-a dus de la acele locuri, s-a tot preumblat, și a întâlnit, în drumul lui, doi bătrâni, care nu au avut niciodată copii, de s-a oprit, tocmai lângă pajiștea acestora.
— Bunicuță! Iacătă, acolo, un cerb!, a exclamat bătrânul, și a început să se frece cu mâinile lui, uscate, pe la ochi. Nu îi vedea să își creadă cu amândoi ochișorii.
— Unde, cerbul?, a sărit și bătrâna.
— Chiar e un cerb, bătrânica mea!
— Ce frumos... Un cerb! E atât de nobil și de frumos! Parcă ar fi om!
— Oare nu am mai văzut, odată, foarte demult, pe Cerbul aista?
— Nu cred, să îl fi văzut, moșneagule! Dar parcă, parcă, acum o sută și ceva de ani..
— Că doar, baba mea, ai fi ținut, atunci, minte...
— Trecea foarte lin, prin zăvoiul acela foarte verde...
— Baba mea, ce mai Cerb!
Cerbul i-a privit, o secundă, pe fiecare în ochi. Nu erau, iaca, cei doi, oameni răi, defel. Bătrâna, de pildă, își dorise, toată viața, un copil, iar Dumnezeu nu i l-a dat, nici ei, nici bătrânului.
— O să mă odihnesc, o clipă, aici... Și-a spus, cerbul, lăsându-se, cu trupul lui greoi, peste pajiștea celor doi bătrâni. Și, abia atunci, viața a început să meargă, de fapt, mai departe...






.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!