poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 150 .



Cântecul din cuvintele mele
articol [ ]
cronică la: Nu-s o fată ca oricare de Camelia Florescu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tyly ]

2020-05-08  |     | 



Camelia Florescu este înainte de toate poeta cântecelor sale. În volumul Nu-s o fată ca oricare, prefațat de criticul Alex Ștefănescu și prevăzut pe coperta IV cu impresiile de lectură ale poetului Lucian Avramescu, menține o linie melodică în armonie cu natura, cu datinile, cu limbajul strămoșesc. Străbătând cele cinci itinerarii lirice ale cărții, observ înclinarea poetei către filonul eminescian, de altfel, majoritatea poeziilor e scrisă în vers clasic și prezentată cronologic sau cel puțin Anotimpuri în care titlurile dezvăluie, prin numele lunilor sau sezoanelor anului, acest lucru. Camelia, ea însăși nume de floare, este într-o comuniune strânsă cu natura, cu florile mai ales, evocându-le în aproape fiecare poezie: gențiane, brândușe, narcise, bujori, podbal, crizanteme, glicină. Și, ca un laitmotiv, berzele, simbol al întoarcerii la locurile natale, al nașterii, sunt adesea regăsite în versurile sale. Poeta rememorează locurile copilăriei participând activ prin amintirile sale în legătură cu satul de odinioară: ciutura fântânii, gutuile-n ferestre, miriști, târgul, crângul, colbul, dealurile, cireșii, prunii, biserici, ulcioare. O întreagă nuntire a naturii și a vremurilor trecute reiese din câteva versuri: Zână primăvară, fată despletită/ Șanțuri, râpe pline de galben podbal/ Te vestesc mireasă, tainică ispită/ Pentru balul vieții neconvențional./ Zână primăvară, fată despletită. Se distinge un dor permanent pentru locurile și oamenii lăsați în urmă, un regret pentru a fi părăsit ce era mai îngeresc în inima sa: Mai mereu,/ mă arde amiaza dorurilor de femeie/ plecată în lume copilă,/ cuprinzând între două zbateri de inimă/ toată fărădelegea și smerenia lumii/ în iubiri potrivnice și arcade de timp,/ spălate de ploile iertărilor./ Și suntem iarnă.

În plan familial, poeta aduce recunoștință bunicilor, părinților, fiului, sorei, pentru fiecare eliberându-și sufletul în versuri potrivit alese. Capitolul se intitulează sugestiv Rădăcini. În stil păunescian scrie poezia Bunicii nimănui, amintindu-mi aievea de “Rugă pentru părinți”: Cum calcă-ncet și târșâit/ Și în icoane-ai vrea să-i pui/ Se sting să ardă mistuit/ Ei toți, bunici ai nimănui.// ... Cu boli și temeri și nevoi/ Cam uită des și vreme nu-i/ Se poticnesc și sunt greoi/ Ei toți, bunici ai nimănui// ... Ai grijă, Doamne, de ei toți/ Și-n dreapta ta să-i porți, să-i pui/ Ei nu mai au copii, nepoți/ Sunt doar bunicii nimănui./ Bunicii nimănui. În relația cu părinții își face loc mereu Dumnezeu ca reper al spiritualității: Între două bătăi de inimă,/ Respir lumina cu frică de Dumnezeu/ Deschid ușa lacrimilor cu teamă și încrâncenare/ Și calc pe cer ca pe-un răzor de iubiri furate./ Dor de tata.

Poeta ține multe lucruri ascunse în suflet, însă, în versuri simte nevoia să se descătușeze de lanțurile grele ale tristeții.

În următorul capitol, dragostea este principalul motiv pentru care se se destăinuie în scris. În zona iubirii persistă un fel de balans între incertitudine, tristețe, unghiuri moarte, imposibil, răni, destin, elemente pe care aceste versuri se bazează și nu întâmplător acesta se numește Zona confuză a dragostei, titlu preluat de la una dintre poeziile din această secțiune lirică. Poeta simbolizează iubirea ca pe o cetate, adică ceva trainic, de nedărâmat, de neclintit. Și totuși, o amărăciune greu de trecut cu vederea se resimte în fiecare cuvânt: Cum niciun cuvânt nu-i de-ajuns de amarnic/ Cum noi nu ne-am fost unuia altuia miri/ Nu plânge, căci plânsul e și mai zadarnic./ Păstrează-mi cetatea acestei iubiri!/ Cetatea acestei iubiri. Camelia Florescu vede în iubire ceva măreț, grandios, de aceea folosește sintagme pe măsură: holdă de iubire/ Iubiri perene; cetatea acestei iubiri/ Cetatea acestei iubiri. Sau, contrariul, o măcinare, un foc, o amărăciune: jarul iubirii/ Salt în gol; singura iubire în care-am locuit/ Sub cerul ce se-nchide; Trifoi-iubire-n patru foi/ Cum de mă-mbolnăvesc de tine/ Iubire, noi mai suntem noi?

Metafora întâlnită în poezia Cameliei Florescu este una adecvată spiritului ei controversat, aflat în acea balanță între bucuria de a trăi și suferința că nu se poate afla în acea situație a uniunii perfecte în dragoste, și-atunci, aceasta recurge la șiretlicuri lirice, încălzindu-și sufletul cu prezența naturii, a amintirilor, prin croșetarea unor iluzii cu care să treacă cu bine peste stările emoționale. Antagonismele reies din aceste metafore, cum de exemplu în poezia eponimă următorului capitol, Serpentine: genunchiul serii, exprimând o atitudine de smerenie, o poziție de închinare și rugăciune, versus ștreangul nopții care denotă durerea, anxietatea, gândul de a curma un sentiment, poate o relație sau chiar viața, considerată a fi nu altceva decât un sens giratoriu din care aproape că nu mai poți ieși. Din obiectivele tematice nu putea lipsi statutul de femeie. Pe lângă faptul că femeia poate fi o muză pentru poet, ea este întotdeauna ademenitoate, iubitoare, cheia, dezlegarea: Nu știu de unde vine, nu știu unde se duce/ Ea are dezlegarea, ea e în toate cheia!/ Dar s-a născut- se spune- a omenirii cruce/ S-o poarte cu iubire: aceasta e femeia!/ Aceasta e femeia.

La nivel de vocabular, autoarea imbrică terminologie mai veche cu una mai nouă, într-un fel care nu deranjează, dimpotrivă, face posibilă simbioza între tradiții, obiceiuri și tendințele emancipării, modernizării în baza evoluției existențiale. Dragostea față de limba noastră românească este afișată cu grație în versurile: Am îmbătrânit, măicuță,/ și veacul se strânge/ înfrigurat și trist/ în coaja orelor./ Mă dor literele toate/ din cărțile copiilor noștri/ iar zăpada din slovele/ poeților,/ fulguiește răstită/ pe la colțuri de biserici./ Măicuță, limbă română.

În ultimul fascicul, Nelocuită, autoarea se axează pe atitudini umane: conștiința, păcatul, minciuna, năravul și altele. Scurgerea timpului este una dintre temele abordate în acest volum, cu acel gest al minții condus către resemnare: Fiecare oră a căzut desculță/ Și în osul nopții a ars lemnul meu/ Orele desculțe.

Camelia Florescu își încheie volumul cu Autoportret în care te-ai aștepta să deconspire măcar o parte din chipul său, însă ea se consideră a fi totuna cu natura, cu lumea înconjurătoare: o frunză, un flutur, un ciob, o rază de soare ori poate doar ceea ce rămâne după ce plâng, mă-nchin și mă ridic!

Camelia Florescu scrie încă în maniera de folclor, fapt pentru care versurile acesteia se adaptează perfect pe note muzicale, iar sufletul ei îmbracă emoționalul acelora care o ascultă, fiindcă ceea ce scrie este doar din inimă și țintește doar în inimă!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 2 Mai 2020

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!