poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6099 .



«Ziarele scriu că Moartea a ajuns la litera „S”»: Reportaj despre strigătul lui Viorel Savin
articol [ Presa ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Pericle ]

2011-06-02  |     | 





S-au adunat laolaltă criticii sau cei cu oarecare pretenții de critici sau chiar unii care doar citesc; fie că citesc permanent, fie că lectura este o îndeletnicire frecventă; unii citesc sporadic, alții deloc, dar în această adunare există numeroși reprezentanți ai fiecărei categorii. Mă plimb printre ei nevăzut - sau să spun nevăzută? Nu, e mai bine deocamdată să rămân la acest prim gen: sunt nevăzut și nimeni nu-și dă seama că trec printre rândurile unde ei sunt așezați, și toți, fără excepție, au câte o carte pe genunchi, sau doar sprijinită pe genunchi și în mâini. Cartea este uneori deschisă și pot citi titlul ei și autorul: Exilat în strigăt, Viorel Savin (în subsidiar, Editura Valman, 2011). Îmi dau seama că nu știu nimic despre carte, dar cunosc totul despre autor, al cărui nume începe cu „S”! - și știu totul despre el, pentru că aceasta este misiunea mea, cea principală! Unica, de fapt: să cunosc orice despre oricine!

«E simptomatică perspectiva poetului, prind frânturi din discuția celor doi critici!, poemele sale se întorc veșnic spre starea de adolescență pe care încearcă să o nege, dar pentru ce? Pentru mine este un mister”, suspină unul. Ascultă: „…urmez temător / drumul întoarcerii în ierburi. // trebuie să-mi uit adolescența…”». «Nimic de zis și nu sunt eu cel care să te contrazic, cred mai degrabă că această carte este un permanent strigăt în pustiu, în pustiul acesta contemporan în care ne scufundăm permanent, la fel ca o corabie lipsită de un cârmaci lucid - completează al doilea – și de aici, dorința de a uita de adolescență: „…sunt locuri în memorie / închise pe viață / nicio limbă / nu a îndrăznit / să inventeze cuvântul / potrivit să le deschidă // …ascult cum / secundele se freacă / tot mai împăcate / unele de altele și / tac.” De aici înțeleg eu reîntoarcerea; această reîntoarcere este una pentru a descoperi jurnalul, dosit undeva, într-o debara părăsită de mult și pentru a rupe acele pagini care-i amintesc atât de acut de starea de altădată, definită ca fiind una care îl împiedică să-i vadă clar pe contemporani”: „…trist este / să încerci să uiți / rupând manuscrisul / cu poeme / despre adolescență…”»

Am trecut mai departe, ideile lor îmi dezvăluiseră ceva nou: ruperea de adolescență, negarea adolescenței – pentru ce?, pentru a îndepărta de pe ochii conștiinței acel văl care îl împiedică să vadă întreaga grozăvie a realității, așa cum este ea –. Viorel Savin, autorul al cărui nume începe cu litera „S”, vrea să-i vadă, în sfârșit pe contemporanii săi în adevărata lor lumină, sau umbră spun eu, adeptul umbrei, al amurgului, al întunericului, pentru că, dacă urmăriți numeroasele scrieri despre mine, vă veți convinge de truismul acesta! Aceste puține lucruri le desprind din prima mea simplă trecere printre cei care vorbesc despre poet.

«Ce este la urma urmei strigătul, acest laitmotiv pe care autorul îl aruncă în auzul nostru, cuplat deja cu ideea indusă de un celebru tablou „Strigătul” lui Munch?, aud apropiindu-mă de alt grup. Poetul a creat aceste zece strigăte cuplate misterios și parcă aleatoriu (1, 7, 2, 5, 9 etc.) cu diferite fructe: piersica (nemulțumirile și motivațiile ei senzuale), strugurele (delicatele introspecții ale strugurelui nohan: „îmbrățișat / trupul meu / de mucegai / lucrurile toate conțin / griul acesta esențial … / …cenușă de suflet … / … semn de onoare … / … spaima veșniciei / … gri / care trece / ca soarele de-ncet / în teritoriul celălalt!”), zarzăra (lamentația zarzărei parfumate: „…roiuri de gâze / să-mi cânte osana / la vremea / pârgului meu se băteau … // … o, câtă rușine că m-am bucurat!...” ), cireașa (cântecul cireșului: „…când timpul / îți va întări venele / vei înțelege!”), mărul (căzut în rigolă: „mor fără să pot încolți. // de ar fi ploaie / aș putea visa / o livadă!”), gutuia (încercare de a îndupleca femeia gravidă ce intră în livadă pentru că are poftă de o gutuie: „în mine / semințele s-au înnegrit / de atâta dorință / de-a încolți // ocolește-mă”), scorușa (aria scorușei: „…e timpul / în fibrele mele - / nimeni nu mă culege… // cei buni nu găsesc îndurare!”), dar și cu ideea de trecere, de schimbare, de multiplicitate (fructul dat în pârg: „…oh, bat, vântule / vino ploaie / mângâie-ne soare: / până la urmă / omul se va numi zarzăr”; livada în care trebuie să intre o femeie gravidă: „… sevele tale / în tine / învârtoșează trupul prin care / vei fi nemuritoare – // cât semănăm!...”). Vreau să strig și să șoptesc și eu în aceeași vocabulă și într-un fel simultan, cum ne demonstrează că se poate, poetul, dulceața fructului și amarul vieții, roșul cireșei și cenușiul amurgului, strălucirea strugurelui cu praful mucegaiului. Poetul are, nu-i nicio îndoială, adaugă de data aceasta un alt personaj care răsfoiește cartea, măiestria de a ne tulbura cu aceste strigăte ale sale, care nu sunt aici, lângă noi, ci sunt în aceeași măsură ca și poetul, exilate ele însele. Strigăt (8) „adun cuvinte … // … după emoții se-ascund / le pierd”; Strigăt (1) „ura voastră / îmi este / chiar dovada iubirii / ce vă port!”; Strigăt (3) „… mă urăști / înmiit / pentru că nu te confirm / când / cu gesturi de prietenie / la toate ale tale / răspund…”». «Într-adevăr, completează cel din fața sa, exilul acesta nu este numai al celui care strigă poemele sale, ci chiar al strigătelor sale, uite: „exilat / în strigăt voi călători / atâta timp / cât vor mai fi / oameni buni / conducători de durere” și acest fapt ne îndepărtează de substanța aparent sumbră a cărții, căci multe poeme, ce alcătuiesc osatura principală a volumului, sunt tot atâtea meditații la rostul său în această lume, la relația el-ceilalți contemporani și nu lamentații pe tema dispariției din această lume. Aș putea spune că Viorel Savin este un optimist, dar un optimist înțelept, care a înțeles că i se cere, uneori, ceea ce nu poate da: plecarea dintre ceilalți: „… unica șansă de conciliere / este să golesc lumea de mine”, dar „…dacă vrei să treci / în uitare / de tot ce ți se-ntâmplă / scârbit / iubește-ți semenii! / este atât de simplu” De aici și ironia sa, uneori ascunsă desigur foarte bine sub falsul ton moralizator. Poetul acesta este un reflexiv, dar nu pentru el însuși, ci în strânsă legătură cu dorința sa de a se dărui celorlalți: „… nu-mi lăsați timp să vă rog / să fiți buni!”».

Mă strecor printre ei, de altfel nici nu am nevoie de vreo restrângere a propriei mele „ființe”, dar, dintr-un reflex dobândit din preaplinul relațiilor cu oamenii, îi imit uneori!

Viorel Savin (pe mine însă mă interesează în primul rând litera „S” și nu „V”) este un reflexiv și un regizor în poemele sale. Toate poemele, din cartea despre care au vorbit cei patru critici, sunt scene ale unei piese de teatru în câteva acte, și chiar cochetez cu ideea ca aceste acte să se intituleze „Strigăt (8)”, sau „Strigăt (1)”, sau alt strigăt, păstrându-se dispunerea lor aleatoare, iar fiecare poem să fie alt personaj. Da! Cred că această idee este una care îl caracterizează pe acest poet, iar cartea sa are un caracter unitar. Cartea este istoria unui exil personal al autorului, un exil așa cum îl simte el, o îndepărtare, o separare, o izolare față de ceilalți de lângă el, pe care îi iubește, de fapt, dar care interpretează dragostea sa drept revoltă împotriva lor.

Mi s-a format convingerea că acest volum de poeme este istoria personală a poetului, o istorie pe care și-o asumă din plin, cu lumini și umbre, cu victorii și înfrângeri, toate însă puse acum sub semnul literei „S”. Căci nu trebuie să uit de ce sunt prezent aici. Sau prezentă! Nu mă grăbesc, am tot timpul din lume să conchid că alfabetul poeților este la locul său și urmează o ordine stabilită de cineva mai mare peste ei! Sau, de ce nu, să cred că este perfect posibil să se schimbe chiar și alfabetele, chiar și ordinea literelor în alfabet!

Cineva vociferează și se pare că este unul dintre nemulțumiți. Întotdeauna sunt oameni nemulțumiți de ceva. Sunt curios ce anume îl face să vorbească tare și repede, semn de enervare și pe nesimțite, nu că m-ar putea simți cineva, mă apropii de locul cu pricina. «Este clar că autorul insultă această urbe, chiar urbea în care trăiește. Eu personal mă simt lezat de aceste afirmații, așa-zis poetice. Autorul nu face altceva decât să plătească anumite polițe, sub acest presupus limbaj poetic: „…alergam printre clădiri digerate de timp - // … ființe slinoase / se ițeau la cei tolăniți / pe trotuare … //… vermina de lichele și limbareți de stradă… // …clefăiam cu pantofii strălustruiți / în resturi de torturi / supurând siropuri scârboase. // …vedeam / clănțăi / moftangii / indecenți / netrebnici de rang pușlamale de rând / cruzi imbecili secături paceaure cu stil marțafoi / sanguinari scârnăvii inumane / brutali aiuriți de prostie…”». Acestea sunt cuvintele cuiva care nu are cartea nici pe genunchi, nici în mâini și se pare că singura sursă folosită de el sunt cuvintele prinse de la vecinii săi. Este concluzia logică, de vreme ce unul dintre aceștia intervine: «Orice cuvânt spus în această carte trădează o mare nostalgie și o imensă dragoste față de orașul pe care dumneata crezi că poetul îl insultă. Este un cântec despre iubită, iar aici iubita este urbea cu oamenii ei și îndrăznesc să afirm că acest cântec are o tonalitate și mai intensă și mai gravă afirmând lucruri pe care numai un poet le poate afirma despre sine, despre orașul său, despre țara sa! În acesta cred eu că rezidă rostul unui poet într-un timp și într-un spațiu: „… și totuși…nu te pot părăsi / tu / atât de înduioșător / și dezorientat primești / disprețul magnoliei / ce înflorește / lângă / statuia lui Bacovia…!”».

Se spun vorbe care mă fac să mă îndoiesc de rostul meu aici, de misiunea mea. Am ajuns desigur la litera „S”, dar de ce să nu fac un salt… mortal, dincolo de ea și să merg mai departe, sau dimpotrivă să mă întorc? De ce să fac aceasta? Pentru că mai sunt multe de spus, pentru că acest scriitor mai are încă multe „strigăte” de scos și multe „exiluri” de expropriat! Justificarea amânării mele în ochii Celui care m-a trimis? Ce altceva m-ar fi putut opri aici?...
Un „reportaj” despre Strigătul lui Viorel Savin la cer și pământ!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!