poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4668 .



Experimentalism, autenticitate, tipologii portretistice la prozatorii interbelici (VI)
articol [ Cultura ]
Accidentul, Jurnalul și Steaua fără nume ale lui Mihail Sebastian

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2009-10-07  |     | 



Când zicem “Accidentul”, zicem sfârșit tragic al carierei de prozator pe care a avut-o M. Sebastian. Când rostim “Steaua fără nume” nu ne mai gândim la acea competiție de muzică ușoară din ultimele decenii ale secolului trecut, ci doar la drama vieții erotice a lui M. Sebastian, din "Jurnalul" său, precum și la tot succesul repurtat de el ca dramaturg, scriitor criterionist. Cine a fost “steaua fără nume” din viața sa? Vom încerca să aflăm.
Coincidențele dintre opera lui M. Sebastian și viața civică în România postbelică n-au fost programate de nimeni, însă postumitatea sa poate fi făcută “vinovată” că n-a impus cultural și alte două expresii: “Jocul de-a vacanța” (de-a ascunselea prin munți ajungând după 1945 o cât mai anonimă dispariție a intelectualilor) ori “De ce am devenit huligan” (care a fost validată în anii ’90, după incidentul “Piața Universității” din mai-iunie 1990, datorită peiorativului “golan”, dat de Ion Iliescu tot tinerilor intelectuali). Nu mai luăm în discuție și prima sa expresie, controversatul antet al operei sale, lansat prin negare ideologică de către Nae Ionescu: “De două mii de ani...”. În anii treizeci Mihail Sebastian nu putea anticipa falsul protocronism, acela lovit de damblaua romanizării Daciadei și a Cântării României după indicațiile lui Dumitru Popescu – cel pus de Ceaușescu responsabil cu propaganda, îndoctrinarea la Uniunea Scriitorilor încă din anii ’60. Contrariat de căderea sistemului democratic, M. Sebastian observase însă de mult, fără să transmită și un caracter documentar romanului Accidentul, că autoritarul Carol al II-lea preconiza un amestec dintre filogermanism și cultul personalității sale. Ca ultim monarh ce rămăsese în Centrul și Estul Europei el a luat măsuri antisemite, usturător de umilitoare. Ion Antonescu le-a amplificat, stabilind și un cens compensatoriu, prestații umilitoare de muncă, rechiziționări obligatorii de lucruri ale evreilor etc. Subtextul alegoric al "Accidentului" merită să fie evidențiat în rândurile ce urmează.

Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade, Victor Ion Popa sau Mihail Sadoveanu n-au reușit să închidă în atât de puține cuvinte, adunate în carcera tilurilor de cărți, atâta libertate a interpretărilor. Toți acești prozatori interbelici au avut și-o experiență de dramaturgi, trei dintre ei și de directori ai Teatrului Național. Însă privilegiul inventivității absolute, precum și atragerea abilă a interesului public spre o receptare exactă încă din titluri, îi revine omului de teatru, criticului literar și romancierului Mihail Sebastian. Titlul oricărei noi opere coincide pentru el cu o alegorie, de multe ori autobiografică. Titlul funcționează exact precum diseminarea derridiană sau invers, precum o defrișare a întregului corp textual, de parcă se înscriu adânc sensuri și indicatoare ale traseelor diegetice, la focuri de tabără și cote unde numai schiorii din "Accidentul" pot ajunge: “Ardeau pe toate crestele din Bucegi focuri mari ca niște semnale, care se caută unele pe altele în noapte, dar ceața le acoperea pe toate.
– Ești și tu ca focul de pe Piatra Mare, Paul. Știu bine că ești undeva în ceață, dar nu te văd.
– De ce spui asta, Nora? Nu sunt lângă tine ? Nu suntem împreună ?
– Împreună și totuși singuri.
– Toți suntem singuri, Nora. Uită-te bine la toți câți suntem aici și spune dacă e cineva care nu e singur. Nu erau în lumina acelor flăcări de seară decât oameni triști, figuri grave, priviri care se întâlneau fără să se vadă. Pe toate fețele plutea aceeași expresie de atenție oprită în loc și întoarsă înapoi, ca într-o apă fără fund.
Focul îi făcea pe toți gânditori. Erau butuci imenși de fag, arși până la jăratec, dar rămași întregi, incandescenți.
Mereu se aruncau crengi, care înăbușeau în primul moment focul, dar flăcările izbucneau puternic, cu un zgomot de incendiu. Brazi mici și jnepeni deveneau într-o clipă luminoși, arzători, feerici, ca niște plante fosforescente. Scântei repezi zburau cu un zgomot mărunt de ploaie metalică, și pe urmă totul se topea în același jar luminos ca o lavă de aur.
[...] Nu se putea rupe de acolo. I se părea că focul acela, ca să ardă , avea nevoie de ei. I se părea că, fără oameni în jurul lui, se va stinge.”[1]
Citind în paralel "Jurnalul" lui Mihail Sebastian, concluzia imediată este că Paul din "Accidentul" nu-i altceva decât un alter ego al prozatorului: introspecția realizată asupra lui (de romancier, dar chiar și de Nora) seamănă frapant cu ceea ce în "Jurnal" devine autoscopia defetistă la persoana întâi, de “om terminat”, “om sfârșit”, à la Giovanni Papini. Așa trăia Mihail Sebastian puțin înainte și în timpul războiului de “reîntregire” a patriei. Veșnic hărțuit, amenințat. Un ofițer român prieten îl scapă în ultima clipă să mai meargă pe front, într-un contingent de profesori evrei, pentru că îl pune pe lista avocaților, deși el nu mai putea să pledeze de-un an întreg. Simbolul focului sau al rugurilor aprinse pe munți – citat mai sus – urmează a fi transpus realist în "Jurnalul" prin excelență modernist și combativ (antigardist) al celui de-al doilea război mondial. În "Jurnal" prozatorul urmărește ca pe-o suprarealitate evoluția fronturilor, din Europa, Africa, Extremul Orient, Orientul Mijlociu; de exemplu, consideră că ocuparea de japonezi din 1942 a Singaporelui echivalează cu apocaliptica pierdere a Parisului din 1940 – forțele armate germană și japoneză putând să amenințe întreaga lume timp de paisprezece ani (ca un alt imperiu al lui Napoleon, dintre anii 1800-1814). Alegoria autobiografică subterană, existentă în "Accidentul" provine, în primă instanță, de la două indicii diegetice sau portretistice:
a) Paul este un tânăr avocat bucureștean de succes, așa cum fusese și Mihail Sebastian până când a fost dat afară din barou, printr-o lege antisemită. Plecarea lui Paul cu Nora la Brașov, ca să schieze, reprezintă o eliberare, o anticipare a ieșirii de sub tirania istoriei, a legilor antisemite. Și în "Jurnal" putem identifica pasaje întregi despre dorința autorului de-a schia ca un profesionist, aceasta fiind de fapt acel primum movens al scrierii romanului "Accidentul". Am putea spune că aici, în episoadele romanești ale învățării artei de-a schia, "Jurnalul" se întâlnește într-un grad zero al epicității cu Accidentul. Sentimentele unei disperări latente, citadine, îi dispar lui Paul când se identifică aproape psihanalitic cu omul muntelui, Hagen (Klaus Schmidt) dintr-o cabană unde stă cu Nora, încă dinantea zilei de Crăciun până după Bobotează;
b) Gunther, alt personaj important, din a doua parte a "Accidentului" este un tânăr de peste douăzeci de ani; impresionabil, sincer și recalcitrant față de înstărita familie a sa săsească, a Grodeckilor, el le iubește aproape exclusiv pe mama sa (care abia decedase) și pe Nora (mai mare cu doisprezece ani decât el) încât ne putem întreba dacă el nu este un supra ego, o proiecție ideală a omului Mihail Sebastian. Din lumea femeilor intelectuale a anilor 1930-1940 – transpusă fidel în "Jurnal", deși a iubit destule femei (“false ființe”, care aveau singura “vină” că nu-l cunoscuseră suficient de bine – “Zoe, Leni, Cella” [2]) numai chipul Ninei Mareș, prima doamnă Eliade, apare sub auspicii constant favorabile. Și aceasta nu doar pentru că Mihail Sebastian o iubea de mult în taină: “Am întâlnit-o într-o seară pe Nina, într-un tramvai 16. Era în fața mea o cucoană pe care tocmai voiam s-o întreb dacă coboară la stația următoare, ca să-i fac loc. A întors capul: era ea. Nu pot spune că am revăzut-o fără bucurie. Aș fi vrut s-o sărut.” [3] Nina Mareș era cu doisprezece ani mai în vârstă ca soțul ei, Mircea Eliade și decât Mihail Sebastian (născut pe 18 octombrie, tot în 1907). Ca amfitrioană a cenaclului literar al Criterionului, ea a devenit singura muză și prietenă de încredere a lui Sebastian. Raporturile dintre ei n-au depășit niciodată iubirea platonică, exact ca aceea dintre Nora și Gunther Grodeck din "Accidentul". Numele Gunther, al acestui tânăr sas, ce-și făcuse o cabană pe Postăvaru împreună cu Hagen, poate fi întâlnit și în "Jurnal", el fiind de fapt cel al ultimului ambasador american din Bucureștiul fascistizat. Gunther, ca personaj, este o împletire între inocență, suferință fizică, fragilitate, agonie și extaz intelectual. Rămâne cel mai fascinant personaj al prozei lui Mihail Sebastian, o retroproiecție a sinelui auctorial spre epoca redactării cărților sale "Cum am devenit huligan..." (1934) și "Cum am devenit huligan. Texte, fapte, oameni" (1935). Un alt argument că eroul Gunther ar consitui o mască auctorială, pusă la modul retrospectiv, spre întinerirea cu nouă-zece ani a omului Mihail Sebastian ne parvine și din nota tabelului cronologic la prima reeditare a celor două cărți amintite, la Humanitas, în 1990:
“1930-1931 – Se află la Paris pentru pregătirea doctoratului în drept. Paralel, face bogate lecturi din Gide, Proust, Balzac. Scrie romanul "Accidentul", al cărui manuscris îi este furat. Publică, în ziarul « Cuvântul », un ciclu de reportaje și note din Franța, "Scrisori din Paris", fragmente de jurnal etc.” [4]
În prima sa formă, fără inventarea personajului Gunther Grodeck, "Accidentul" datează din 1930-1931. Era perioada când Nina Mareș devenea prietenă cu Mircea Eliade. Și, implicit, după cum reiese din unele referiri erotice ale "Jurnalului 1935-1936", Nina simțea o anumită atracție față de Mihail Sebastian, dacă este să-l credem pe cuvânt pe acesta în însemnarea de pe data de 30 august 1938: “Am văzut-o pe Nina zilele trecute. Singură Joyce, care urla de bucurie că mă revedea, singură ea își aducea aminte că a fost o vreme în care în casa aceea eu eram oarecum la mine acasă. Încolo, și Nina și eu, eram stingheriți.” [5] Stingeriți de simpatizarea legionarilor, manifestată de Nae Ionescu și de Mircea Eliade.

Vechiul Krönstadt, Poiana Brașov și Postăvaru devin la începutul celui de-al șaptesprezecelea capitol din "Accidentul", un fel de Civitas Dei săsească, spațiul montan de refugiere a tinerilor veniți de sărbători pentru a cânta și a practica sporturi de iarnă. Tot ceea ce întreprind protagoniștii Paul și Nora se desfășoară incredibil, liber, de-a dreptul inconștient, după cuvintele cântecului german “Die Gedanken sind frei” [6] – într-o deschidere unul față de altul aproape de ședințele psihanalitice. Vorbesc deseori despre neputința lor de-a se desprinde dintr-un vis, compesatoriu față de tribulațiile cotidiene ale vieții bucureștene. Dezamăgiți de iubirile nefaste pe care le suportaseră până să se întâlnească, cei doi vor să găsească izvorul limpede al dragostei paradisiace. Ideea Norei, de a-l învăța pe Paul să schieze ca să uite de pictorița Ann, îl făcuse pe acesta să se mai elibereze de obsesiva sa iubire, ce durase prea mult, doi-trei ani. La expoziția din Liége, aflase că arhitectul Dănulescu era de fapt nu cel de-al doilea bărbat din viața lui Ann, ci primul din viața ei. Înseamnă că fusese mințit de la început de către ea. Ca lovitura să fie primită din plin, un bătrân și renumit pictor din țară îi confirmă toate bănuielile, anume că fusese înșelat de la început.

În "Jurnalul" parizian și american, M. Eliade mărturisește că e obsedat atât de circumstanțele neștiute în care moare subit la începutul anului 1945 prietenul său M. Sebastian, care supraviețuise războiului și holocaustului european, cât și de gândul că acesta anticipase încă din 1940 că avea să dispară de tânăr într-un accident. Celei dintâi soții a lui Mircea Eliade, Nina, de care Mihail Sebastian a rămas foarte mult atașat sufletește, i-a fost dat să moară exact la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Moartea protagoniștilor Ștefan și Ileana din romanul "Noaptea de Sânziene" de M. Eliade are ca model accidentul de mașină al lui Mihail Sebastian. Și Nina Eliade este plimbată la infinit pe șoselele Italiei și Europei de soțul ei (vezi "Jurnal", vol. I), care nu reușește s-o facă să supraviețuiască unei boli neștiute. Aflarea morții neașteptate a prietenului Mihail, lăsat în România îl cutremură pe Mircea Eliade.
Ultimul roman publicat de Mihail Sebastian, "Accidentul", poate fi interpretat și ca roman-parabolă, dacă ținem cont de unele indicii metatextuale despre redactarea acestuia, lăsate în "Jurnalul" său despre anii 1935-1944. Autorul voia să prelungească ultima parte a romanului într-o piesă de teatru, având în centru pe-acest personaj ibsenian și nietzscheian totodată, Gunther Grodeck. Tânărul de aproape douăzeci și unu de ani, ce putea deveni moștenitor al unei familii săsești foarte bogate din Brașov, apare în ultimele optzeci de pagini ale romanului "Accidentul", locuind izolat, într-o casă ce și-o construia mai sus de Poiana Brașov. Nora (protagonista acestui roman – onomasticul fiind luat neîntâmplător de la piesa lui Henrik Ibsen), îl află pe Gunther pe când se rătăcise schiind între două cabane de pe masivul Postăvaru, la o altitudine de aproape 1700 de metri. Gata să înghețe după ce-și pierduse schiurile și lanterna, Nora este găsită, îngrijită, găzduită în cabana pe care acest tânăr sas abia o ridicase împreună cu Hagen, din toamnă. Apropierea Crăciunului îl aduce acolo și pe tatăl său, de care fugise. Orfan de mamă, Gunther Grodeck nu mai crede că va putea picta. “Bătrânul” Grodeck (despre care aflăm că are numai cincizeci de ani) era un magnat industrial, având păduri, întreprinderi, o corporație întreagă, pe care credea că o să le transmită în curând fiului său. Vine să-l cheme înapoi pe fiu, ori măcar să capete și acordul lui de a construi o cale ferată în Bihor. Însă acesta, având o fire războinică, îl urăște, nevrând să-i facă deloc pe plac. Acuză întreaga familie a Grodeckilor că timp de douăzeci de ani o uciseseră moral, nu și fizic pe mama sa. Își răzbună mama, moartă de tânără, cea care fusese dușmănită, neacceptată de întreg neamul său, dar iubită egoist de către “bătrânul” Groedeck. Cu peste cinci ani înainte, acest tată neiubitor îl înlăturase din preajmă pe Hagen, numai pentru că soția sa voise să-l cheme astfel, într-un mod mai intim, nu ca pe toți ceilalți. Pe câinele Faffner îl împușcase bestial, cu propria carabină. Nu a oprit deloc să circule zvonul fals că tânăra doamnă Groedek îl înșelase cu Hagen (pe numele real Klaus Schmidt), cel care a rămas totuși în continuare slujitorul de încredere al fiului Grodeck.
De multă vreme, acest ultim vlăstar al celei mai bogate familii brașovene îi alesese lui Schmidt această poreclă, Hagen, din opera “Amurgul zeilor” de Richard Wagner. Hagen este zeul infernului. Câinele ciobănesc, fiorosul Faffner, îi mușcă umărul bătrânului Grodeck. "Cântecul Nibelungilor" este și el o referire intertextuală. Tânărul care trăiește izolat, aproape de culmea Postăvarului, așteaptă să împlinească douăzeci și unu de ani, ca să-și revendice drepturile de moștenire. Însă el are o sănătate tot mai fragilă, având crize și neieșind cu zilele din camera sa. Prin tipurile portretistice, de părinte autoritar, al sasului Grodeck și de fiu recalcitrant, al lui Gunther, Mihail Sebastian a intenționat să demonstreze că eugenia, care fusese experimentată în primele lagăre hitleriste, începând cu uciderea internaților nemți având grave probleme de sănătate, stă la originea tuturor nenorocirilor secolului al XX-lea, inclusiv a antisemitismului din epoca lui Carol al II-lea și cea următoare. Radicalizarea intoleranței, bazată pe teoria rasei pure ariene și practicarea eugeniei, este radiografiată pe larg în "Jurnal" timp de un deceniu întreg.

Drama erotică "Steaua fără" nume are un personaj secundar antagonist, Grig, similar în comportamentul său misogin cu alt Grig, cel din romanul "Accidentul", fostul prieten al Norei (uitat cu greu de ea și absent până în final). Aici nu mai poate fi vorba de nicio coincidență intertextuală, pentru că numele nu este nicidecum scandinav, cum am crede la început. Numele Grig circulă la noi ca prescurtare de la Grigore. Este tipul bărbatului cu aer monden, petrecăreț, însă dur și jignitor cu femeia sa. Nora, profesoară de franceză, se află și ea în "Accidentul", sub hipnoza acestui Grig, care n-o iubea și nici n-o lăsa să se mărite cu altcineva.
Profesorul Miroiu se îndrăgostește în "Steaua fără nume" printr-un act altruist. E înduioșat de motivul ce-o făcuse pe “Necunoscută” să călătorească fără bilet cu trenul din Sinaia. Grig, jucătorul la ruleta Cazinoului din Sinaia, își lăsase iubita să fugă de la masa lui, necrezând-o capabilă să urce clandestin în trenul de București. Deznodământul piesei devine previzibil: neputându-se adapta condițiilor prea provinciale de trai, “Necunoscuta” va pleca din târgul prahovean cu mașina luxoasă a lui Grig, părăsindu-l pe Miroiu. Fuga ei constituie o alegorie, dacă ne raportăm la viața singuraticului Mihail Sebastian. Plecarea din aprilie 1940 din România a Ninei și a lui Mircea Eliade conduce la refulări continue pentru Mihail Sebastian, căruia nu-i va surâde norocul să ajungă și el în Apus, într-o Anglie sau Americă ferită de dictaturile din Centrul și Estul Europei. El a îngrijit apartamentul lui Mircea Eiade din București, după cum spune Irina Eliade într-un articol din anul 1991 din "Luceafărul". De educația fiicei Ninei Eliade tot el s-a ocupat. Dezvoltând artistic, dar și diaristic această invidie pe fostul prieten Mircea Eliade, sublimând la maximum iubirea sa interzisă pentru Nina, Mihail Sebastian scrie capodopera dramaturgiei sale și a celei interbelice, "Steaua fără nume", jucată în premieră pe data de 1 martie 1944. Ideea acestei piese de teatru se leagă mult și de impresiile avute de Mihail Sebastian cu ocazia vizionării ca spectator, în februarie 1941, a piesei "Iphigenia" de M. Eliade pe scena Naționalului bucureștean. Ca și Petru Comarnescu, Mihail Sebastian a regretat ori a fost intrigat de faptul că jocul actorilor – de primă mână – era totuși mult sub așteptări, iar piesa lui Eliade merita o altă reprezentație și schimbări radicale a manierei punerii ei în scenă. "Jurnalul" lui Mihail Sebastian tace asupra principalului aspect care-l impresionase ca spectator al piesei: Racine fusese depășit de Eliade. Acesta din urmă redimensionase modern dragostea lui Achile, căpetenia mirmidonilor, față de Iphigenia. Dar și motivul pedepsirii Atrizilor. Promisiunea Clitemnestrei, conform căreia fiica ei Iphigenia va fi soția lui Achile, este nesocotită de către Agamemnon. Acest rege îi ascultă numai pe zeii Olimpului, care doreau începerea războiului troian sub rele auspicii. Pentru ca flota aheenilor să plece pe Marea Egee, Poseidon și Artemis trebuie îmbunați prin jertfirea singurei prințese fecioare, Iphigenia.
Pentru Mihail Sebastian, ultimul act al tragediei "Iphigenia", când Achile năvălește printre oștenii lui Agamnenon, vrând să se urce pe eșafodul miresei sale, a însemnat o “surpriză” plăcută – după cum explică despre toată piesa eliadescă în "Jurnalul" său. Simbolic, M. Sebastian, se identifică pe sine cu acest Achile, trăind aproape un transfer de paternitate (prin necenzurarea emoțiilor și pulsiunilor sale) în ceea ce privește subiectul erotic al operei dramatice scrise de prietenului-rival Mircea Eliade, neprezent la premieră în țară; pentru că portretul moral al eroinei antice îi amintește de acela al Ninei Eliade. Simplul fapt că o legendă afirmă faptul că Artemis a înlocuit, în ultima clipă a holocaustului – înaintea arderii pe rug – pe Iphigenia cu o căprioară (procedeul antic și baroc fiind denumit “deux et machina”), l-a făcut pe Mihail Sebastian să-și dorească reîntâlnirea cu Nina, plecarea sa în Occident.
Toată încercarea profesorului Miroiu, de-a o ține mereu lângă el pe “Necunoscuta” de care se îndrăgostise într-o singură noapte, coincide foarte mult cu încercarea lui Achile și a “soacrei” Clitemnestra de a o salva pe Iphigenia. Cine citește piesa "Iphigenia" de M. Eliade, în paralel cu ciclul dramatic antic al Atrizilor, își dă seama de cauzalitatea reală a dușmăniei dintre Clitemnastra și soțul ei Agamnenon. Nesăbuința lui Oreste, de-a o învinui și pedepsi pe mama sa, Clitemnestra, pentru că l-ar fi ucis nejustificat pe soțul ei întors din Troia rămâne fără acoperire, iar eriniile îl chinuiesc până la moarte după matricid. Eschil nu poate să-l scoată pe eroul Oreste al tragediilor sale din ipostaza “camusiană”, de revoltat și damnat veșnic pentru că și el, ca autor antic intuise faptul că mitul morții nevinovate a Iphigeniei se afla la originea hybrisului peste hybris, săvârșit inițial de tatăl Agamnenon. Clitemnestra, ca și Medeea, își ucisese soțul în minte de multă vreme, numai că ea își răzbuna ritualic fiica, pe când Medeea răzbunase părăsirea ei de către Tezeu ucigându-i copiii. A ucide ca substitut al persoanei iubite chiar pe ruda ce are foarte mult chipul acesteia reprezintă, pentru elinii care credeau în misterul lui Zagreus-Dyonisos – o “furor dei”, o credință în învierea celui ucis, așadar un act sacrificial necondamnabil.
Generația Criterion rămâne incriminată de Mihail Sebastian nu doar în "Jurnalul" său, ci chiar din romanele sale. Roluri de Atrizi sunt date și lui Haig Acterian, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Marietta Sadova, nemaivorbind despre cel considerat tatăl tuturor răutăților, Nae Ionescu – un Agamemnon mort în condiții suspecte, după detenția suferită un an de zile în lagărul din Miercurea-Ciuc. Însuși Camil Petrescu se lasă păcălit de poziția criterionistă pe care o afișa public Mihail Sebastian, neștiind că în "Jurnal" este apostrofat la tot pasul pentru orice vorbă nesocotită, despre Hitler sau evrei. În "Note zilnice", Camil Petrescu se disculpă după toate acuzațiile, arătând de ce prefera să aibă un anturaj cu mulți bancheri evrei și admiratoare tinere de aceeași etnie. Dezgustat atât de politicienii și generalii români, cât și de toanele româncelor ce-l trădaseră de-atâtea ori, Camil nu mai suporta un climat democratic obișnuit, ci spera doar în instalarea la putere a noocrației, dându-i lui Carol al II-lea nefasta idee a expectativei militare, prin întăririrea cu ajutor german a frontierelor, rețelei de transporturi sau a puterii combative a armatei române. Nemții n-au făcut decât să-i păcălească și să-i includă Axei pe români. “Miopia politică” pe care Sorin Alexandrescu, în "Paradoxul român", o atribuie lui M. Eliade, i se potrivește mult mai mult veteranului Camil Petrescu, care a fost criticat virulent în presă și de Mihail Sebastian. Lungul serial al cronicii de război, pe care l-a ținut Camil Petrescu din septembrie 1939 în presa timpului, a influențat chiar tactica militară lașă a armatei române. Uriașa mașină de război germană a reușit să aibă o filieră în România. Din ultimii ani ai deceniului patru, riscul major al Axei devenise ca regatul României să declare război Germaniei, Ungariei, Bulgariei, Yugoslaviei (de fapt Croației). Ezitările Angliei și politica de compromis dintre Hitler și Marile Puteri aliate ne-au aruncat direct în plasa naționalismului programat din afară.

Structura compozițională a "Accidentului" corespunde și vârstei autorului, care era de fapt cea a generației anilor treizeci, în acest an al publicării romanului, 1940. Capitolele sunt în număr de treizeci. Eroul principal masculin, Paul, împlinește în ziua când o “salvează” pe Nora treizeci de ani. Nora, protagonista romanului, este mai în vârstă decât el cu câțiva ani. Vechiul ei iubit, Grig, are cam aceeași vârstă. Pictorița Ann se îndreaptă și ea, depășind vârsta primei tinereți, către un defetism specific artistelor din gruparea Criterion. Prin trăsăturile de comportament și carieră vertiginoasă – susținută în secret de-un arhitect amant mai în vârstă – Ann ne apare ca o proiecție literară a Margaretei Sterian, pentru că peisajele și portretele ei umane sunt evanescente, neașteptat de dinamice. Scriitorul Paul Sterian din "Jurnalul" lui Mihail Sebastian este portretizat și el grotesc, rinoceririzat subit, prin antisemitismul arătat chiar acestuia în 1942. El nu apare și în "Accidentul".

NOTE:

1) M. Sebastian, Orașul cu salcâmi. Accidentul, Editura Minerva, București, 1983, pp. 398-399;

2) Idem, Jurnal 1935-1944, Editura Humanitas, București, 2005 (după prima ediție din 1995), p. 481;

3) Ibidem, p. 155 ;

4) M. Sebastian, De două mii de ani… Cum am devenit huligan, Editura Humanitas, București, 1990, p. 330 ;

5)Idem, Jurnal 1935-1944, p. 174 ;

6) Astfel de cântece naționaliste săsești sunt fredonate la cabană mereu de către Gunther Grodeck. Și în trilogia romanescă a scriitorului sârb de etnie română Radu Florea, despre învățătorul Câmpineanu din Voivodina anilor 1935-1945 (aceeași ca a Jurnalului lui Mihail Sebastian) este redată, pe larg atmosfera asociației iredentiste a minorității germane, Kultursband. La Radu Florea cântecele sau liedurile patriotice funcționează și ca o anunțare a celui de-al doilea război mondial, a intimidării majorității sârbilor și românilor de către șovinii etniei germane din Nord-Vestul Yugoslaviei ;



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!