| = ce cald... | carmen mano [27.Dec.04 10:04] |
| ce cald, ce nostalgie... "surpind in noi statuia minunilor de sare"... "m-am incaltat cu umbra statuilor de piatra"... e ca o leganare , asa ca recitesc cu drag | |
| + "am tot vorbit cu umbra încât a înviat" | Elia David [27.Dec.04 12:09] |
| Vasile, inca o poezie pe care o vad in viitorul tau volum. Tu, care te izbesti de propria-ti umbra, care te suprapui peste visele ei, tocmai ai schitat portretul unei deveniri triste, prin aceea ca te separi, la modul poetic si dureros, de ea... Asa am citit eu randurile acestea, ca pe o despartire de un suflet in care ai crezut. O stea pentru poezia care se vede si pentru cea care se simte. | |
| = Posibilă interpretare | ioan peia [27.Dec.04 14:17] |
| "nimic din ce-ar fi fost n-ar mai putea să fie nimic din ce a fost nu va mai fi vreodată precum drumeții gata să bată cale lungă m-am încălțat cu umbra tăcerilor de piatră" Această "umbră a tăcerilor de piatră" care începe să-și telegrafieze funestele-i zvonuri de la o vreme, când "nimic din ce a fost nu va mai fi vreodată", devine un perpetuu lait-motiv al călătorului "gata să bată cala lungă" spre niciunde... O nedorită întâlnire ("de plec ea se întoarce/ de se întoarce plec") sub "zarea născută în durere" , dar, lesne de înțeles, inevitabilă. Și, sub zodia acestei fatalități, sufletul invocă dramatic "statuia minunilor de sare", vremelnică, deci surpătoare...Am căzut pe gânduri, însumi văzîndu-mă rătăcind prin această stepă a dezădejdii. | |
| = taceri de piatra | Ela Victoria Luca [23.Sep.05 01:23] |
| Un destin intrucitva trist al celor ce locul nu si-l gasesc, in sufletul carora salasluiesc umbre ale tacerilor "de piatra", neputind sa se aseze nici macar in propria umbra. Ultimele versuri sunt ca o tanguire cind ceva, cineva piere. Cu durere. Scrie in lumina de dincolo de umbre... | |