Comentariile membrilor:

= metaforita necontrolata in dicteu livresc
George Luca
[26.Dec.04 20:44]
Nu se regaseste in "Colonist in tara lui Amenhotep" nici un "trupo trist al umanitatii" si nici" o "profetie a unui suflet damnat",ci doar poate o "interventie asupra istoricului clipei imaginare ".Aceasta operatie se desfasoara aproape in stilul lui Ara Alexandru Sismanian,respectiv printr-o inflatie de metafore inlantuite ,printr-o logoree intelectualista .Fireste,Amenhotep nu e decat un stimul magic-istoric,numai ca fiind prezentat drept "cel mai bogat om de pe pamant",ar trebui precizat care Amenhotep e luat in vizor.Pentru ca dinastia a optsprezecea inregistreaza patru faraoni cu acelasi nume.Sub semnul unuia din acesti despoti absoluti isi multiplica fiinta scripturala poeta,populand,anticaligrafica,un univers manierist.Iregularitatea discursului are masura dicteului automat.Poesia e un fel de "atelier pentru experti in deranjarea plauzibilului".Amenhotep ia infatisari cotidiene.El e "de sacrificiu in provincie",aplaudist,paznic de canon si muzeu,amant ascuns,pastrator al moralitatii,ordonator social,regula de circulatie,primar,ins fara suflet etc.Daca la Sismanian vorbirea transgreseaza in joc de cuvinte,la Furtuna regreseaza in extravaganta imagistica.Iata cateva probe ale "inventivitatii ": "sa-si priveasca sezul cu o curiozitate de turist politic "(!);"idiotia unui metronom ce incuviinteaza harnicia calaului";'metanoia latindu-se pe o pata de motorina";"am facut dependenta de un iluzionism ecumenic cu priza la cabotini";"cultivam in oras o paideuma a spermatozoizilor nostri faramiciosi";"imi luxez charisma in interogatii despre virtutea trancanelii";"fermentatia karmei";"geometrie a includerii nerestrictive";"statuia ecvestra a unei iluzii arhaice";"oasele ce schiteaza incunabulesc gestualitatea umana la resemnare:;"devastand scheletul craniului".Dealtfel,A.F. isi cunoaste conditia de "poet spectral/un oficiant al sacrificiului in contiguitatea imaginarului lingvistic".
= Comentariu la "Colonist in Tara lui Amenhotep" --- File din istoria literara:
angela furtuna
[10.Dec.18 14:27]
Poemul “Colonist în Țara lui Amenhotep” are istorie…

A fost publicat pentru prima oară de revista România literară, condusă de Nicolae Manolescu și Alex Ștefănescu , în numărul 15/ 2001 la rubrica Post Restant a marii poete Constanța Buzea ( primele doua capitole ale poemului). Ulterior, în numărul 20+21/ 2001 al revistei România literară, au apărut celelalte șase capitole ale poemului. Iar după încă o săptămână, în numărul 22/ 2001, revista România literară publică și unele reacții apărute în toată lumea privind acest poem, cum ar fi fragmente din scrisoarea poetului Alex Dohi din Suedia care, referitor la „Colonist...” scrie:
„Vai ce furtună frumoasă iscată de acest înger apărut din seninul dăruirii briliant stârnind praful de pe mentalul menierist. Asta, da, mare descoperire ! De-a lungul anilor tot urmărind rubrica dumneavoastră, doamnă Constanța Buzea, și tot sperând , da, de apare cineva: și nu-i vorbă, de vreo 2-3 ori pe sita neobosit scufundată și apoi ridicată la lumina tiparului, se iveau firicele de aur a căror lucire îmi tresărea în inimă, apoi tăcere, și pierdere în ceață ( sau dăie Domnul! Poate lucrare tăcută cuma apelor subterane); dar de data asta, însă, iată: chiar un bulgăre de aur! Cititorul din mine se ridică extaziat în picioare și aplaudă; poetul din mine cade în genunchi de uimire și bucuria că, uite, nu ne aflăm pe terminate ci poate abia începem de-adevăratelea. Mă și felicit într-un fel că, iată, pe lângă metehnele mele multe, mai am și câteva obiceiuri ce par la prima vedere ridicole, ca un om de 46 de ani să citească cu regularitate, ba chiar cu oarecare aviditate Poșta Redacției și, deci, că iată, mă aflu ridicat, întraripat de cuvintele ce vin prin Angela Furtuna ! E o minunăție de poezie ! Doar deja din aceste două pasaje se simte, respiră acel aer special de santal al unei cărți rare, misterioase, aproape tainice și în același timp o deplinătate a vieții, un ascuțiș de brici, a unei ironii abia perceptibile, și chiar umor ( „Amenhotep în sus, Amenhotep în jos”), de ca și cum cea prin care vine suflul și-ar observa discursul, și și-ar râde de propriile mijloace, dar poate fi și o trimitere ( parte grație excepționalei inspirații) la celebra și multadevărata zisă a lui Hermes Trismegistos : "Ce-i sus e și jos"... Sunt înnebunit de sublimul expresiei sincere și eliberate :..."nu-și poate desprinde privirile de o firidă interioară a gândului"...(Ce fină nuanțare!); sau : "el își netezește fruntea cu o flacără", sau "metanoia lățindu-se pe o pată de motorină ce sufocă ochiul de apă din fântână"...sau : "incertitudine în sala de meditație cînd o boare jucăușă gâdilă un carpen"...ei, cu astfel de adieri chiar și Holderlin sau Rilke s-ar fi mândrit smerit, ba chiar și Kavafis; e cu siguranță o prostie să citezi, o ciopârțire, pentru că tot acest suflu e divin și total ieșit din comun! Acest volum trebuie imediat publicat ! Păcat că eu nu sunt critic, că nu dispun de terminologia respectivă: timpul e scump ! Mi-ar plăcea ca și Grigurcu, Cistelecan sau Negrici, să citească această poezie și imediat să se exprime ( de ce să se aștepte ? de ce? Când așa de rar poezia e așa de poezie...)"

Mai târziu, după apariția în volum a poemului „Colonist...” și anume în volumul „Primul Kaddish”( Editura Dacia, Cluj Napoca, 2003), cunoscutul critic literar, Prof. Universitar Dr. Mircea A. Diaconu, scrie: "Colonist în tara lui Amenhotep (2000), poem amplu, refuzînd chingile prea strîmte si formalizate ale versului – totusi, bare oblice marcheazã anumite rupturi –, intrã în categoria cuprinzãtoare a crizei constiintei moderne, în care eul îsi trãieste agonia, constient de singurãtatea lui socialã si ontologicã. Semnul marii poezii este dat aici nu numai de acuitatea si fervoarea cu care aceastã stare, deloc si de la nimeni împrumutatã, se manifestã – Angela Furtunã construieste aici în afara oricãrui traseu progresiv o intensitate care sondeazã si întemeiazã anxietatea –, ci si de felul propriu de a face din limbaj un teritoriu gata de explorat, fascinat de sine si fascinant în tendinta lui de a suplini realitatea, fie ea si emotionalã. A se proiecta într-o identitate textualã, a construi o lume care stã sub semnul imaginarului lingvistic, iatã nu pariul, ci substanta unei poezii care, consecintã a unei inteligente care se hrãneste din culturã si sarcasm, din melancolie si damnare, nu lasã nicicînd impresia vetustetii sau a experimentului. În fond, poezia aceasta angajeazã total, în directia unei constiinte sceptice, care nu acceptã iluziile, salvîndu-se, dacã putem sã spunem astfel, urmuzian. Umorul negru, pãstrîndu-se în preajma fiintei, iese din zona „expresivitãtii”, pentru a da seamã într-un mod în care ironia este consubstantialã crizei, despre un timp alterat, despre sentimentul acut al izolãrii. Construit infinitezimal, poemul se dezice de poetica minimalismului, în favoarea unei elite a senzorialitãtii, care refuzã orice fel de fundamentalism, constiente de iluzia lumii, de manifestarea exclusiv ca metatextualitate a lumii.
Altfel, Amenhotep lunecã usor spre burlesc, consistenta lui intrînd în zona contradictoriului, totul dezvãluind aici criza eului neputincios în fata exploziei unei lumi de marionete, care nu mai pãstreazã nici mãcar memoria naturii. Dacã n-ar fi o aurã a cuvintelor care sã pulverizeze deasupra lucrurilor neantul si deasupra neantului o constiintã luminoasã, sau mãcar iluzia ei, si dacã n-ar fi aceastã proiectie a eului, care devine motorul si liantul întregii constructii, atunci sigur cã am rãmîne în interioarele unor mecanisme consacrate de Urmuz, fatã de care, totusi, e mai putin cinism, ca si mai putinã atrocitate. Am putea re-construi imaginea acestui personaj a cãrui existentã – de hîrtie – dã seama despre fantasmele, spaimele, artificialitatea unui timp, despre angoasele unei fiinte rãtãcite în lume. Fãrã sã existe, Amenhotep este, totusi, dovada cea mai sigurã a unei existente, însã a uneia intrate în derivã, eventual, cazul poetului, fascinate de vid.
Oricum, un poem din care nu poti cita decît integral, sau – cum am putea face noi însine – pe sãrite, cu speranta cã am putea pãstra, fie si din fragmente, ceva din taina acestui discurs, ceva care sã convingã cã ne aflãm în miezul tare, inaccesibil tocmai din cauza fragilitãtii lui exemplare, a poeziei. Nu vom cita, asadar nimic, mai remarcînd doar cã întreaga poezie urmeazã unui filon venind la luminã, numai pe jumãtate, din subconstient, pãstrînd neatinse ruine, spectre, obsesii, cãrora le simti vibratia cumva visceralã, din care se naste un fel de fascinatie oarbã pentru ceea ce trãieste adînc în noi si nu ne apartine, continîndu-ne. Un poem – alunecînd în voaluri alchimice – care debuteazã afirmînd tutela materiei, din care nu rãmîne decît exercitiul spiritual al contemplãrii ei („dincolo de lume e doar lumea / un atelier pentru experti în deranjarea plauzibilului / aur exfoliat sub ruina ascezei”) si care sfîrseste prin a crea iluzia recuperãrii, fie si din zdrente, din carton (faraonul e de carton), a identitãtii eului. În interiorul acestei posibile transmutatii, poezia ca exercitiu al suferintei, suficiente siesi, neluînd nimic din afarã, mîntuind într-un fel care transformã suferinta într-o mecanicã iluminatã a analizei de sine voluptoase: „femeile lui Amenhotep ies si intrã în text ca într-o saunã ce le livreazã de fiecare datã amantului spre desfãtare / […] / eu alunec în susul unui cer vãlurit / un scarabeu pe un voal de nuntã / la capãtul lumii e doar lumea si Amenhotep într-o zdreantã de lux / vamesii potolesc tîtînile mãrii cu stiri despre receptarea mediaticã a durerii ca bucurie perversã / aur pe anatomia suferintei ce colonizeazã sacrificiile celor blînzi / decoratiuni si arte devastînd scheletul craniului meu în dialog cu masca de ceremonie mortuarã a unui Amenhotep de colectie / poezia ca premoniție a eului disociabil”. "

Multe alte etape a parcurs istoria fabulaosă a acestui poem... Iar viața lui abia a început...

Angela Furtuna

Nu sunt permise comentarii(texte) anonime!
Pentru a înscrie comentarii(texte)
trebuie să te înscrii şi să te autentifici.

Înapoi !

= metaforita necontrolata in dicteu livresc	George Luca [26.Dec.04 20:44]
Nu se regaseste in "Colonist in tara lui Amenhotep" nici un "trupo trist al umanitatii" si nici" o "profetie a unui suflet damnat",ci doar poate o "interventie asupra istoricului clipei imaginare ".Aceasta operatie se desfasoara aproape in stilul lui Ara Alexandru Sismanian,respectiv printr-o inflatie de metafore inlantuite ,printr-o logoree intelectualista .Fireste,Amenhotep nu e decat un stimul magic-istoric,numai ca fiind prezentat drept "cel mai bogat om de pe pamant",ar trebui precizat care Amenhotep e luat in vizor.Pentru ca dinastia a optsprezecea inregistreaza patru faraoni cu acelasi nume.Sub semnul unuia din acesti despoti absoluti isi multiplica fiinta scripturala poeta,populand,anticaligrafica,un univers manierist.Iregularitatea discursului are masura dicteului automat.Poesia e un fel de "atelier pentru experti in deranjarea plauzibilului".Amenhotep ia infatisari cotidiene.El e "de sacrificiu in provincie",aplaudist,paznic de canon si muzeu,amant ascuns,pastrator al moralitatii,ordonator social,regula de circulatie,primar,ins fara suflet etc.Daca la Sismanian vorbirea transgreseaza in joc de cuvinte,la Furtuna regreseaza in extravaganta imagistica.Iata cateva probe ale "inventivitatii ": "sa-si priveasca sezul cu o curiozitate de turist politic "(!);"idiotia unui metronom ce incuviinteaza harnicia calaului";'metanoia latindu-se pe o pata de motorina";"am facut dependenta de un iluzionism ecumenic cu priza la cabotini";"cultivam in oras o paideuma a spermatozoizilor nostri faramiciosi";"imi luxez charisma in interogatii despre virtutea trancanelii";"fermentatia karmei";"geometrie a includerii nerestrictive";"statuia ecvestra a unei iluzii arhaice";"oasele ce schiteaza incunabulesc gestualitatea umana la resemnare:;"devastand scheletul craniului".Dealtfel,A.F. isi cunoaste conditia de "poet spectral/un oficiant al sacrificiului in contiguitatea imaginarului lingvistic".

= Comentariu la "Colonist in Tara lui Amenhotep" --- File din istoria literara:	angela furtuna [10.Dec.18 14:27]
Poemul “Colonist în Țara lui Amenhotep” are istorie… A fost publicat pentru prima oară de revista România literară, condusă de Nicolae Manolescu și Alex Ștefănescu , în numărul 15/ 2001 la rubrica Post Restant a marii poete Constanța Buzea ( primele doua capitole ale poemului). Ulterior, în numărul 20+21/ 2001 al revistei România literară, au apărut celelalte șase capitole ale poemului. Iar după încă o săptămână, în numărul 22/ 2001, revista România literară publică și unele reacții apărute în toată lumea privind acest poem, cum ar fi fragmente din scrisoarea poetului Alex Dohi din Suedia care, referitor la „Colonist...” scrie: „Vai ce furtună frumoasă iscată de acest înger apărut din seninul dăruirii briliant stârnind praful de pe mentalul menierist. Asta, da, mare descoperire ! De-a lungul anilor tot urmărind rubrica dumneavoastră, doamnă Constanța Buzea, și tot sperând , da, de apare cineva: și nu-i vorbă, de vreo 2-3 ori pe sita neobosit scufundată și apoi ridicată la lumina tiparului, se iveau firicele de aur a căror lucire îmi tresărea în inimă, apoi tăcere, și pierdere în ceață ( sau dăie Domnul! Poate lucrare tăcută cuma apelor subterane); dar de data asta, însă, iată: chiar un bulgăre de aur! Cititorul din mine se ridică extaziat în picioare și aplaudă; poetul din mine cade în genunchi de uimire și bucuria că, uite, nu ne aflăm pe terminate ci poate abia începem de-adevăratelea. Mă și felicit într-un fel că, iată, pe lângă metehnele mele multe, mai am și câteva obiceiuri ce par la prima vedere ridicole, ca un om de 46 de ani să citească cu regularitate, ba chiar cu oarecare aviditate Poșta Redacției și, deci, că iată, mă aflu ridicat, întraripat de cuvintele ce vin prin Angela Furtuna ! E o minunăție de poezie ! Doar deja din aceste două pasaje se simte, respiră acel aer special de santal al unei cărți rare, misterioase, aproape tainice și în același timp o deplinătate a vieții, un ascuțiș de brici, a unei ironii abia perceptibile, și chiar umor ( „Amenhotep în sus, Amenhotep în jos”), de ca și cum cea prin care vine suflul și-ar observa discursul, și și-ar râde de propriile mijloace, dar poate fi și o trimitere ( parte grație excepționalei inspirații) la celebra și multadevărata zisă a lui Hermes Trismegistos : "Ce-i sus e și jos"... Sunt înnebunit de sublimul expresiei sincere și eliberate :..."nu-și poate desprinde privirile de o firidă interioară a gândului"...(Ce fină nuanțare!); sau : "el își netezește fruntea cu o flacără", sau "metanoia lățindu-se pe o pată de motorină ce sufocă ochiul de apă din fântână"...sau : "incertitudine în sala de meditație cînd o boare jucăușă gâdilă un carpen"...ei, cu astfel de adieri chiar și Holderlin sau Rilke s-ar fi mândrit smerit, ba chiar și Kavafis; e cu siguranță o prostie să citezi, o ciopârțire, pentru că tot acest suflu e divin și total ieșit din comun! Acest volum trebuie imediat publicat ! Păcat că eu nu sunt critic, că nu dispun de terminologia respectivă: timpul e scump ! Mi-ar plăcea ca și Grigurcu, Cistelecan sau Negrici, să citească această poezie și imediat să se exprime ( de ce să se aștepte ? de ce? Când așa de rar poezia e așa de poezie...)" Mai târziu, după apariția în volum a poemului „Colonist...” și anume în volumul „Primul Kaddish”( Editura Dacia, Cluj Napoca, 2003), cunoscutul critic literar, Prof. Universitar Dr. Mircea A. Diaconu, scrie: "Colonist în tara lui Amenhotep (2000), poem amplu, refuzînd chingile prea strîmte si formalizate ale versului – totusi, bare oblice marcheazã anumite rupturi –, intrã în categoria cuprinzãtoare a crizei constiintei moderne, în care eul îsi trãieste agonia, constient de singurãtatea lui socialã si ontologicã. Semnul marii poezii este dat aici nu numai de acuitatea si fervoarea cu care aceastã stare, deloc si de la nimeni împrumutatã, se manifestã – Angela Furtunã construieste aici în afara oricãrui traseu progresiv o intensitate care sondeazã si întemeiazã anxietatea –, ci si de felul propriu de a face din limbaj un teritoriu gata de explorat, fascinat de sine si fascinant în tendinta lui de a suplini realitatea, fie ea si emotionalã. A se proiecta într-o identitate textualã, a construi o lume care stã sub semnul imaginarului lingvistic, iatã nu pariul, ci substanta unei poezii care, consecintã a unei inteligente care se hrãneste din culturã si sarcasm, din melancolie si damnare, nu lasã nicicînd impresia vetustetii sau a experimentului. În fond, poezia aceasta angajeazã total, în directia unei constiinte sceptice, care nu acceptã iluziile, salvîndu-se, dacã putem sã spunem astfel, urmuzian. Umorul negru, pãstrîndu-se în preajma fiintei, iese din zona „expresivitãtii”, pentru a da seamã într-un mod în care ironia este consubstantialã crizei, despre un timp alterat, despre sentimentul acut al izolãrii. Construit infinitezimal, poemul se dezice de poetica minimalismului, în favoarea unei elite a senzorialitãtii, care refuzã orice fel de fundamentalism, constiente de iluzia lumii, de manifestarea exclusiv ca metatextualitate a lumii. Altfel, Amenhotep lunecã usor spre burlesc, consistenta lui intrînd în zona contradictoriului, totul dezvãluind aici criza eului neputincios în fata exploziei unei lumi de marionete, care nu mai pãstreazã nici mãcar memoria naturii. Dacã n-ar fi o aurã a cuvintelor care sã pulverizeze deasupra lucrurilor neantul si deasupra neantului o constiintã luminoasã, sau mãcar iluzia ei, si dacã n-ar fi aceastã proiectie a eului, care devine motorul si liantul întregii constructii, atunci sigur cã am rãmîne în interioarele unor mecanisme consacrate de Urmuz, fatã de care, totusi, e mai putin cinism, ca si mai putinã atrocitate. Am putea re-construi imaginea acestui personaj a cãrui existentã – de hîrtie – dã seama despre fantasmele, spaimele, artificialitatea unui timp, despre angoasele unei fiinte rãtãcite în lume. Fãrã sã existe, Amenhotep este, totusi, dovada cea mai sigurã a unei existente, însã a uneia intrate în derivã, eventual, cazul poetului, fascinate de vid. Oricum, un poem din care nu poti cita decît integral, sau – cum am putea face noi însine – pe sãrite, cu speranta cã am putea pãstra, fie si din fragmente, ceva din taina acestui discurs, ceva care sã convingã cã ne aflãm în miezul tare, inaccesibil tocmai din cauza fragilitãtii lui exemplare, a poeziei. Nu vom cita, asadar nimic, mai remarcînd doar cã întreaga poezie urmeazã unui filon venind la luminã, numai pe jumãtate, din subconstient, pãstrînd neatinse ruine, spectre, obsesii, cãrora le simti vibratia cumva visceralã, din care se naste un fel de fascinatie oarbã pentru ceea ce trãieste adînc în noi si nu ne apartine, continîndu-ne. Un poem – alunecînd în voaluri alchimice – care debuteazã afirmînd tutela materiei, din care nu rãmîne decît exercitiul spiritual al contemplãrii ei („dincolo de lume e doar lumea / un atelier pentru experti în deranjarea plauzibilului / aur exfoliat sub ruina ascezei”) si care sfîrseste prin a crea iluzia recuperãrii, fie si din zdrente, din carton (faraonul e de carton), a identitãtii eului. În interiorul acestei posibile transmutatii, poezia ca exercitiu al suferintei, suficiente siesi, neluînd nimic din afarã, mîntuind într-un fel care transformã suferinta într-o mecanicã iluminatã a analizei de sine voluptoase: „femeile lui Amenhotep ies si intrã în text ca într-o saunã ce le livreazã de fiecare datã amantului spre desfãtare / […] / eu alunec în susul unui cer vãlurit / un scarabeu pe un voal de nuntã / la capãtul lumii e doar lumea si Amenhotep într-o zdreantã de lux / vamesii potolesc tîtînile mãrii cu stiri despre receptarea mediaticã a durerii ca bucurie perversã / aur pe anatomia suferintei ce colonizeazã sacrificiile celor blînzi / decoratiuni si arte devastînd scheletul craniului meu în dialog cu masca de ceremonie mortuarã a unui Amenhotep de colectie / poezia ca premoniție a eului disociabil”. " Multe alte etape a parcurs istoria fabulaosă a acestui poem... Iar viața lui abia a început... Angela Furtuna