| = Dragă Balaure, | marian vasile [02.Oct.05 19:06] |
| Tu știi că poezia este tot ceea ce nu este în aparență…, e ca o fericire de om beat. Întrucât n-am mai fost de mult pe site îmi acord dreptul de a te disaeca vers cu vers. Să vedem: în fiecare zid mă oglindesc altfel sau încercarea poetului de a fi asemenea cu poezia, adică să fie tot ceea ce nu este, minunile oamenilor sunt munți ajunși mușuroaie…, da înțeleg lenea ta de a urca așa ca de ce nu??? Să coboare muntele la noi! - nu pune mâna! liantul se sperie și curge…, aș putea spune (sper să nu mai citească nimeni comentariul ăsta), dă doamne să fie vin! încălțându-ne în socluri, acest vers este dacă vrei o fărâmă din psihologia romănului prost: își bagă picioarele în orice valoare, fără a putea pune alt-ceva în loc (versul care urmează îmi da dreptate) nimeni nu va ști niciodată dacă răul înseamnă a dărâma temple sau statui ,este o revalorificare poetică a ideii primei strofe, așa ca nu mai adaug nimic (dacă mă gândesc mai bine poate chiar îți mai scad unele cuvinte spuse) idolii pictați sau idolii sculptați sunt la fel de mincinoși și casabili, este o modalitate de a face poezie cu ciocanul. Aici dau trimitere la Nietzsche (Balaure să nu mă cerți că fac chestii d’astea) aud ecoul pașilor în pustiu, iată un vers plastic care îmi aduce aminte de Blaga ce auzea bietul, razele lunii batând în fereastra sa… monoton ca ai unui faraon care știe că va muri, începi să te repeți și devii enervant! nori de sete acoperă soarele viu dezgropând blocuri albe de piramide, subliniez cuvântul sete care mi se pare extraordinar de bine folosit în această ipostază. Setea reprezintă în mitologia bgntu dorul de revenire în locurile consacrării… îmbălsămat cu dări de poezie trec vămile născute din nisip, este un final apoteotic care după părea mea putea sta la fel de bine și la începutul poeziei. Dau însă respect Creatorului. Pe ansamblu poezia formeză un tot meditativ ce tratează problema revalorificării tuturor valorilor. | |