| = d-le titarencu | Novleanu Iarina [12.Sep.04 11:06] |
| păsările îmbrățișau încet oceanul preschimbat în nor ultima bătaie de aripi avea un fel de speranță înfiorat ancestrală mureau iubind mureau dinăuntru spre în afară ca niște flori entropice o clipă strălucitoare descoperind magia sîmburelui pentru prima oară D-le titarencu mi-a parut nespus de rau ca nu a reusit sa poostez un comentariu la poezia dv. Daca as fi, insa am zambit in aceasta dimineata citind acest poem.E o explozie de exuberanta in aceste doua poezii, este forta, curgere, unitate,metafora, intensitate. Ca un ghem de sentimente care incepe sa se desire.Sunt cele mai frumoase "cantece de dragoste" pe care le-am citit in ultimul timp pe acest site.Personal cred ca ies din tiparul "poezii deosebite".Va felicit. In-cantati-ne in continuare. | |
| = erata | Novleanu Iarina [12.Sep.04 11:13] |
| erata: d-le Titarenco. Imi cer scuze pt. greseala. | |
| = e OK | Virgil Titarenco [12.Sep.04 11:21] |
| e OK, nici o problemă Iarina. | |
| + "magia sîmburelui " | Madalina Maroga [12.Sep.04 12:58] |
| Virgil, ...am reusit sa vad acelasi rasarit de soare si am descoperind magia sîmburelui pentru prima oară. Frumos, imaginile din aceasta poezie sunt ca niște flori entropice o clipă strălucitoare. Impresionant, strîngeam pumnii în războiul mereu neterminat cu noi înșine Madim | |
| = prea aproape de seara | Gabriela Petrache [12.Sep.04 13:24] |
| Am senzația că unele dintre poemele tale par a fi extrase din piatră, ca și cum ai zgîria cu unghiile pînă la inima poemului, iar aici, din miezul pietrei țîșnește...explozia, o explozie rece, dură, tăioasă, ca oțelul. Sentimente analizate lucid, din poziția celui care a trecut pe acolo și își amintește, mai mult sau mai puțin sceptic. Imaginile au forță și îmi amintesc de florile de mină aduse la lumină pe care le luminează preț de o clipă soarele, apoi devin exponate de muzeu. Finalul deosebit de răcoros, m-a făcut să dîrdîi - oțel crud, amputam și cercul acela în care pășeam, devenea tot mai mare. Așa am perceput eu poemul tău. | |
| = aripi de ceară dureau după cer | Mihaela Doina Vlasin [12.Sep.04 15:29] |
| poem de traiectorii pe iris de ocean să inventăm din solzi de orizont contextual ne îndrăgosteam în clipa rugăciunii în noi războiul ancestral... | |
| = *au furat orizontul | Andreea Drăguleasa [12.Sep.04 16:17] |
| au furat orizontul prea aproape de seară amânare perpetuă un fel de speranță înfiorat ancestrală descoperind magia sâmburelui am învățat să inventăm orizonturi contextuale uneori dureros în războiul mereu neterminat cu noi înșine câteodată dureau după cer iar atunci ne era tot mai frig prea aproape de seară A. | |
| = cerc | Alina Manole [12.Sep.04 16:44] |
Un alt poem în care regăsesc stilul tău de la începuturile postării pe poezie.ro. Am reținut versul "cînd ne îndrăgosteam cu adevărat cîteodată ne mai creșteau două mîini". Ești sigur că acel "mai" nu este în plus în imagine? Aceeași senzație de rece, de primordial, am avut-o și eu. Ca atunci când te rogi cu genunchii lipiți de o dală de piatră de pe digul care înaintează în oceanul sufletului. Și nu e simplist ce am spus. | |
| = revin | Bianca Iulia Goean [12.Sep.04 19:44] |
| Virgil, revin pentru a doua oara la acest poem, dar din nou prea scurt pentru a-ti spune cat m-a impresionat. Promit ...sa revin. ;-) dar cred ca te-ai obisnuit deja ;-) | |
| + amînare perpetuă | Claudiu Banu [13.Sep.04 11:11] |
| Într-adevar o poezie frumoasă. Are ceva calm-amărui în ea, ca o iubire matură( sau nostalgia unei iubiri), ca o flacără de candelă, ca un fluviu. Croche-uri suprarealiste, (detensionate!), si ipostaze oarecum clasice ale iubirii (ploaie-rugaciune–zbor). Mai sunt pe ici-colo cateva formulări(flori entropice, orizont contextual)… - nu lipsite de originalitate dar oarecum fortate (mai ales fonetic). Ele însă nu dăunează poeziei Eh, uite așa ai scris încă un poem prin care îmi aduc aminte de ce mi-am notat numele tău pe agenda când ai intrat pe acest site. Și îl marchez ca atare. Claudiu | |
| = Uite-ma... | Bianca Iulia Goean [13.Sep.04 11:13] |
| M-ai trimis cu gandul la "Micul print", cu apusurile sale ("Si in ziua celor 365... de apusuri erai atat de trist?"), ai dezvrajit lumea castelelor si a uriasilor din spatele morilor de vant ale lui Don Quijote... Toata poezia imi apare ca asezata inainte si dupa samburele dadator de viata, iar in arma rugaciunii cu care spulberi iluziile m-am regasit mult prea aproape: "în clipa rugăciunii de seară atunci purtam mănuși din solzi de oțel strîngeam pumnii în războiul mereu neterminat cu noi înșine" Ce sa mai spun despre dragostea care este deasupra tuturor, singura noastra sansa de zbor? | |
| = explic: | Bianca Iulia Goean [13.Sep.04 11:16] |
| Mi-am dat seama ca nu am avut cum sublinia acele 365 de apusuri, ca sa stii ca nu era o greseala... Uite:http://www.cloudsmagazine.com/6/Micul_print2.htm#6 | |
| = parere | Rodica Vasilescu [09.Oct.12 17:25] |
| am mai dat de un text bun azi, in afara de strofa a doua totul imi place, mai ales finalul si "cînd ne îndrăgosteam cu adevărat cîteodată ne mai creșteau două mîini". strofa a doua nu-mi place pentru ca intr-un fel se opune stilului si constructiilor si aerului din celelalte strofe, parca nu prea se potriveste.finalul e in forta, bun. | |