| = despre a simti in stil Borges | Florina - Daniela Bordieanu [02.Oct.05 19:06] |
| "Dacă un om nu simte poezia fizic, atunci nu simte poezia deloc. E mai bine să se facă profesor sau critic." nu ma intrebati de ce am ales tocmai citatul asta din tot textul, sunt multe paragrafe memorabile aici si mai multe cele in care ma identific. poate l-am ales pentru ca , mai demult, cineva m-a "combatut" oarecum pentru ca citesc o poezie cu sufletul deschis si nu in spiritul unei critici literare. pana la urma, cine sunt eu sa compar poezia cuiva cu a altcuiva?? cam atat deocamdata. Serban, te intrebai de ce nu sunt comentate textele clasicilor pe site. Uite si tu, cum sa comentezi o viata? una adevarata! cum sa comentezi o experienta? una adevarata! nu pot. eu, una, nu pot. pot doar sa citesc si sa invat cate ceva. atat. | |
| = florina | serban georgescu [20.Aug.04 14:53] |
| Florina, în primul rând îți mulțumesc din suflet pentru felul în care ai dat curs invitației mele la această reîntâlnire cu clasicii. În al doilea rând, citatul ales de tine vine ca o eliberare. Pentru că, până la urmă, despre asta e vorba: despre profesori și critici pe de o parte și despre scriitori, pe de o cu totul și cu totul altă parte – ca să zic așa. Nu vreau să reiau ideea din „Un e-mail pentru Homer” – poate că am să o fac mai târziu – așa încât aș vreau să mă refer într-un mod cât mai exact la textul de față și la ideile cele mai importante pe care le conține, și care – vreau să subliniez în cât mai multe moduri posibile acest lucru – sunt în totală contradicție cu ideile generale despre literatură ți scriitori, care s-au înrădăcinat în conștiința noastră sub formă de clișee, cu largul aport al Școlii și al unor indivizi care o reprezintă, dar care nu au absolut nici o legătură nici cu ideea de literatură, nici cu ideea de scriitor. Prin fragmentele pe care le-am introdus aici, am vrut de fapt să scot în evidență tocmai acest lucru și nu neapărat calitățile artistice binecunoscute ale lui Borges, care aproape că nu au nevoie de nici un fel de publicitate. Dar, vorba lungă sărăcia omului. Iată despre ce este vorba: 1. „N-am citit prea mult in viața mea, în schimb am re-citit foarte mult” spune Borges. Ideea vine să contrazică clișeul „devoratorilor de biblioteci”, al celor care bat toba cu nenumăratele tomuri pe care le-au înghițit, bombardându-ne cu tot felul de citate și autori „ai momentului”, cât mai exotici, cât mai „originali”, despre care dacă îndrăznești să întrebi „Cine mai e și ăsta?” ești privit cu dispreț, în cel mai bun caz cu un fel de indulgență. Așadar, spune Borges (și nu numai el), importantă este nu cantitatea de cărți citită, ci aprofundarea acelor cărți care ne-au marcat cu adevărat – pentru că, la urma urmei, aici este sursa propriei noastre creații: aprofundarea unei cărți în care te regăsești, în care îți regăsești propriile tale sentimente și trăiri – exprimate într-un mod atât de clar încât îți vine să strigi „Ah, ce mult am vrut să fiu eu primul care spune asta. Ce ușor era de fapt!” este de fapt o mai bună cunoaștere a sinelui și deci deschiderea unei porți către o mai bună exprimare a sinelui, ceea ce înseamnă de fapt creație autentică. Am spus „și nu numai el” pentru că exact aceeași idee, exprimată desigur în alt mod, am regăsit-o și la alți mari scriitori. Nichita Stănescu spune de mai multe ori, dar poate că în „Antimetafizica” o spune cel mai clar, că toată viața a citit și a recitit numai trei cărți: Odiseea, Epopeea lui Ghilgameș și Cartea lui Iov (pe care oricine o poate găsi în Biblie) iar Cioran ne spune că „poți să devorezi biblioteci întregi, nu vei găsi mai mult de doi sau trei autori care merită cu adevărat citiți” (am citat din memorie), iar în seria de interviewuri acordate lui Liiceanu spune la un moment dat „Absolut toți scriitorii au scris prea mult ... chiar și Shakespeare ... a exagerat”. 2. „Un poet trebuie să considere toate lucrurile ca fiindu-i date, chiar și nenorocirile. Nenorocirile, înfrângerea, umilința, nereușita, acestea sunt uneltele noastre. Doar nu crezi că atunci când ești fericit poți să produci ceva.” Ceea ce mi se pare extraordinar la această idee, este că ea vine să demoleze mitul poetului „aerian”, „fără griji”, plutind, așa ...., silfid, pe deasupra lucrurilor, despre care oamenii în general cred că habar nu are ce e aia viață, că „problemele” lui nu sunt probleme ci „vise” și așa mai departe, dezvăluind în același timp unul dintre marile secrete ale actului poetic: durerea. Durerea, suferința poetului sunt de fapt materia primă a poeziei sale. „Amintirile copilăriei mele sunt amintirile cărților pe care le-am citit” spune el la un moment dat. Ce înseamnă asta altceva decât că acest om constată la 80 de ani că de fapt nu a avut nici un fel de copilărie (poate pentru că oamenii i-au furat-o) și, mai mult decât atât, că și-a depășit această durere dedicându-se cărților. 3. „Iubesc toate țările și pe toți scriitorii pe care i-am citit (și sunt mulți pe care nu i-am citit niciodată și care emană totuși o anumită influență asupra mea) și sunt un discipol al trecutului, al întregului trecut. Nu cred în școli, nu cred în cronologie” Sunt mai multe idei aici, însă cu adevărat excepțională mi se pare cea referitoare la scriitorii pe care nu i-a citit. Este vorba aici despre un fel de magie, pe care aș putea spune că am simțit-o și eu. Sunt anumiți scriitori care povestesc cu atâta farmec ideile scriitorilor care i-au marcat la rândul lor, încât ai impresia că îi citești în același timp și pe unii și pe alții. Ascultându-l pe Nichita vorbind despre Eminescu, și mai ales despre versul eminescian care l-a urmărit toată viața („Nu credeam să învăț a muri vreodată”) sau pe Cioran vorbind despre La Rauchefoucauld sau despre Pascal îți poți face o idee despre Eminescu, La Rauchefoucauld sau Pascal, aproape în aceeași măsură în care ai face-o citindu-i direct. Și poți verifica apoi citindu-i direct! Revenind la citat, găsim exprimată cât se poate de direct ideea despre care vorbeam la început: „Nu cred în școli” – spune un mare scriitor al lumii ajuns la vârsta de 80 de ani! Desigur, multora li se va părea această afirmație drept iresponsabilă sau senilă, dar este în ea mult mai mult adevăr decât în aberațiile celor pe care îi considerăm de obicei „responsabili” și „integri”. Prin acest „nu cred în școli” eu înțeleg mai multe lucruri, pe care nu cred că aș avea suficient spațiu să le înșir aici. Unul singur mi se pare esențial în cazul nostru: literatura și arta scrisului nu se învață în școli! 4. „Poate că fiecare epocă rescrie mereu aceleași cărți, schimbând sau adăugând câteva detalii. Cărțile eterne sunt, poate, aceleași cărți pururi rescrise. Rescriem mereu ceea ce au scris cei din vechime și nu mai este nevoie de nimic altceva.” Ideea (pe care din nou am găsit-o la mai toți cei mari) vine să demoleze un alt mit, respectiv al supremației „noului” în literatură, al acelei prejudecăți penibile, că trebuie să îți cauți formule noi, un anumit limbaj, un anumit stil, că trebuie să te integrezi în anumite „curente” și altele asemenea; Borges revine asupra acestei idei puțin mai jos, cu un ton mult mai dur: „Nu mă consider contemporan cu suprarealismul, dadaismul, imagismul sau cu bufoneriile atât de respectate ale literaturii.” Dar pentru că veni vorba aș vrea să mărturisesc aici ceea ce mi s-a întâmplat mie însumi în acest sens. La urma urmei nu e mare lucru de povestit: în urmă cu câțiva ani, m-am dus pur și simplu la un cenaclu literar și i-am înmânat un mic manuscris unui scriitor (destul de cunoscut în zilele noastre) pentru a-și spune părerea – evident. După o săptămână l-am reîntâlnit la același cenaclu și l-am întrebat ce părere are. Răspunsul a fost devastator: „E bine, e bine – zice – dar, ai grijă: mai puțină sinceritate (!!!!) și mai multă autenticitate”. Iată așadar până unde s-a ajuns cu aceste aberații, iată așadar cine sunt „mai marii” zilei, cei „autentici”, cei care vor să ne dea lecții, cei fără de care mulți dintre noi cred că nu se vor „realiza” niciodată. Cu asemenea îndrumători te poți „realiza”, desigur, dar cum? Renunțând la sinceritate? Ca să câștigi ce în schimb? Dar, mă rog, asta e altă poveste. 5. „Diferența esențială dintre experiența în starea de veghe și cea din timpul somnului sau visului, constă în faptul că experiența din timpul visului este ceva care se poate naște din tine, poate fi creată din tine, emană din tine.” Aici avem de-a face cu una dintre cele mai frumoase reabilitări a ideii de vis pe care am întâlnit-o vreodată. Visul ca instrument de lucru, ca sursă a creației și mai ales, ca unul dintre puținele lucruri din viață care îți aparțin în totalitate și cu adevărat. (Vă dați seama ce s-ar fi întâmplat cu Borges și cu opera lui dacă el ar fi renunțat la sinceritate, așa cum sugerează contemporanul nostru citat mai sus?) 6. „Rep: Spuneți-mi, cum vă simțiți stând de vorbă cu acești oameni și împărtășindu-le din experiența dumneavoastră? Borges: Nu stau de vorbă cu ei. Vorbesc cu fiecare din dumneavoastră în parte. De fapt publicul e o iluzie. Nu există așa ceva.” Acest răspuns poate părea unora suspect sau excentric. Însă nu este vorba decât de reluarea unei idei socratice: dialogul autentic nu se poate realiza decât între doi oameni, în timp ce publicul nu este decât o iluzie creată și manipulată în scopuri preponderent politice. Ideea poate fi descoperită și redescoperită în dialogurile lui Platon. 7. „Când avem de-a face cu o poezie adevărată, cititorul simte nevoia să o citească cu voce tare. Acesta este testul poeziei. Un scriitor care n-ar scrie decât ceea ce intenționează ar fi un scriitor foarte prost. Un scriitor trebuie să scrie cu o anumită inocență. Nu trebuie să se gândească la ceea ce face. Altfel nu scrie poezie adevărată.” Testul poeziei mi se pare de un bun simț rar întâlnit. Totodată inocența pe care trebuie să o aibă scriitorul îmi amintește din nou de contemporanul nostru. 8. „Nu pot să accept povestea cu Dumnezeu care l-a creat pe om și apoi l-a creat pe Christos. Toate aceste lucruri sunt în afara mea. Cu adevărat!” Desigur această idee nu poate fi impusă tuturor, însă mi se pare de reținut faptul că un scriitor autentic trebuie să se îndoiască profund de tot ceea ce societatea îi prezintă ca fiind adevărat, înainte de a accepta sau a respinge acel „adevăr”. 9. „Trebuie să considerăm lectura o formă de fericire, de bucurie, și cred că lectura obligatorie este o greșeală. Ai putea la fel de bine să vorbești de dragoste obligatorie sau de fericire obligatorie.” Ideea îmi reamintește din nou silniciile și neroziile cu care suntem intoxicați în școli. Ar fi desigur încă multe alte lucruri de spus, dar mă opresc aici. În cazul în care mai este cineva cu mine! Florina, te rog mult să dai câteva detalii despre personajul care ți-a sugerat să NU citești poezia cu sufletul deschis. Acești oameni trebuie cunoscuți! Nu detestați, nu urâți, nu scuipați, dar în primul și în primul rând cunoscuți. Cu prietenie | |
| = sursa | serban georgescu [02.Feb.16 17:24] |
| volumul Borges despre Borges, dialoguri cu Willis Barnstone, Editura Dacia, 1990, trad. Mihaela Simion Constantinescu | |