| = Punctul pe i | Silvia Van [15.Jul.04 09:19] |
| Extrem de interesant ce spui tu aici, si, din nefericire, prea adevarat. Ce ne facem? Ne semnam singuri condamnarea la moarte, noi, ca oameni? Pentru ca, in final, vom amorti in nepasarea noastra, rotitele existentei noastre se vor incleia de tot...Infricosatoare perspectiva...Tu ai vreo solutie? Cum sa ne trezim, cum sa ne scuturam de zgura aceasta? Sau noi singuri nu avem puterea necesara, e nevoie, Doamne fereste! de vreun razboi, de vreo calamitate naturala ca sa ne trezeasca si sa scoata din strafundurile fiintei noastre picatura de omenie care ne-ar solidariza? Hmmm, ce minunat de oameni, ce solidari au fost romanii la cutremurul din 1977, cate povesti frumoase s-au scris atunci. Dar cat de repede au fost uitate! | |
| + Pentru modul de abordare și frumusețea expunerii | Maria Prochipiuc [15.Jul.04 09:37] |
| Am selectat din eseul tău doar: Dar, până la urmă, toate explicațiile se mărginesc la una singură: NU NE PASÃ. Nu ne pasă de religia pe care o mărturisim…. Gândindu-mă la toate acestea, mi-am dat seama dintr-o dată că de fapt nepăsarea este mult mai adâncă. Ea se referă de fapt la tot ce ne înconjoară. Nu ne pasă de Lumea în care trăim. Nu ne interesează conflictele care ucid mii de oameni peste tot în lume, nu ne pasă de sărăcia care ucide milioane de copii în lumea a III-a,… Nu ne pasă de Natura care ne înconjoară. De la emisiile nocive până la hârtia aruncată nepăsător pe jos, totul indică această nepăsare… Nu ne pasă de nedreptățile făcute – atâta timp cât ele nu se reflectă asupra noastră. Nu ne pasă de vecinul nostru, nu ne pasă de prietenul nostru – pe care, oricum, nu-l avem! – nu ne pasă de semenii noștri. …Nu ne pasă de comunitatea de români trăind alături de noi, după cum nu ne pasă nici de limba, tradițiile, moștenirea adusă cu noi. Poate, dacă acestea ar fi fost niște boarfe, le-am fi lăsat părăsite, pe un aeroport pustiu... Nu este ușor să fi nepăsător. De multe ori trebuie să trecem pe celălalt trotuar, pentru a nu ne întâlni cu un alt român. Să tăcem din gură, să nu fim auziți vorbind românește. Să inventăm noi teritorii, pentru a nu afirma ca provenim din România. … și exemplele continuă… Concluzie: Să fie, deci, vorba doar de un egoism feroce? Să fi ajuns să-l înlocuim pe Dumnezeu cu Omul, ca în final să îl înlocuim și pe acesta cu Mine, EU, EU, EU? O fi, cine mai știe? Cui îi mai pasă?! N-aș crede. Prea ne batem joc de propriul nostru trup, îndopându-l în neștire. Prea ne pustiim mintea, ținând-o departe de frumos, de sentimente. Prea am devenit niște gouls umblând poticnit prin lumea asta de care nu ne mai pasă. Lovindu-ne fără a le băga în seamă de alte trupuri fără viață, mișunând în jurul nostru. Și asta doar pentru că ne luăm zilnic porția de otravă, nepăsarea, împrăștiind-o apoi în jurul nostru, spori groaznici ai morții veșnice... | |