| = comunismul ca amintire refulata | Horia Patrascu [26.Dec.06 13:28] |
| Cristina Andrei, Intial am vrut sa scriu ceva despre Revolutie, dupa ceea ce s-a intamplat in Parlament cu condamnarea comunismului. Nu mi-a iesit, am renuntat. Apoi mi-am arucat o privire pe agonia sa vad daca cineva a scris ceva despre Subiect. Am vazut o poezie a lui Dan Carlea si cam atat (or mai fi altele, dar asta mi-a sarit in ochi). Azi abia am vazut textul tau si mi-am dat seama ca de fapt pe acesta il asteptam, ca vroiam sa vad cum scrie Cristina Andrei despre aceasta bucata din trecutul nostru. Si iata ca acest text contine o enumerare intretaiata de cuvinte, de nume, de "produse" - toate desprinse dintr-o lume intreaga, de fapt dintr-o nelume. Scriitura ta mi-a evocat tehnica asociatiei libere de idei din terapia psihanalitica. Citindu-ti textul, mi-am dat seama de ce oamenii vorbesc atat de putin despre acea perioada. Este o amintire puternic refulata, amintirea unei traume suferite, a unui abuz despre care nu vorbesti, dar care vorbeste prin tine, prin actele tale, prin gesturile si hotararile tale. Iar atunci cand, in sfarsit, vrei sa spui ceva despre aceasta amintire, cuvintele mai intai ti se opresc in gat, apoi, cele pe care reusesti sa le articulezi, vor desena lucrurile la suprafata lor, cu o fidelitate fotografica, ca si cum sufletul nu ar fi decat o cutie neagra care nu ar inregistra vocile pilotilor ingroziti de caderea avionului lor, ci doar parametrii pe care-i indica aparatele si ceasurile de la bordul acestuia. Eul incearca sa se apere ascunzandu-se in obiectivitatea, in realismul descrierii, ca si cand el ar lipsi de acolo, ca si cand el nu ar fi fost niciodata prezent. Textul tau m-a facut sa inteleg de ce romanii vorbesc atat de putin sau mai deloc de perioada "de dinainte", sau in felul acesta detasat pe care, cu atata maiestrie, dar si ironie, ai reusit sa-l redai. E o rana nevindecata, o trauma ascunsa in beciul mintilor noastre. Inca un merit al acestei scrieri: felul in care ai reusit sa surprinzi bogatia saraciei, opulenta mizeriei, inepuizabilul nimicului. Am avut acelasi sentiment pe care-l am de cate ori asist - ca telespectator, fireste - la daramarea unei cocioabe, a unei maghernite ce abia se mai tinea in picioare: uimirea in fata adunaturii de maruntisuri, de nimicuri ce emerg din ea, ca si cum s-ar fi produs o fisiune a unui atom de saracie. Raul de atunci avea doar aparenta putinatatii, de fapt el era fertil in fleacuri, productiv in lucruri neinsemnate, foarte fecund in zadarnicii de tot felul, incepand cu discursurile interminabile si opera infinita a mester-carpaciului si terminand cu diversitatea naucitoare a surogatelor! Dar, ca intr-un film psy, flash-urile acestea pe care le redai merg pana la confruntarea finala cu amintirea-cheie, cu intamplarea fatala; aici o lumina alba orbeste ochii celui care nu vrea sa vada, pacientul se trezeste, tremurand, lac de sudoare, cu frisoane; de aici incolo nu se mai poate vorbi detasat, obiectiv, rece, realist, stintific; de aici incolo incep lacrimile si scrasitul dintilor. Si pentru ca nu avem curajul sa mergem mai departe si pe nimeni care sa ne indrume sa dam fata cu dusmanul pe care l-am interiorizat, cu violatorul pe care nu-l putem da afara din noi, comunismul nu este o epoca trecuta, ci o amintire refulata, adica mult mai prezent decat ceea ce credem, vedem si spunem. | |
| = erata | Horia Patrascu [27.Dec.06 18:39] |
| stiintific, fireste | |
| = Lung somn am dormit… | Cristina Andrei [09.Apr.07 15:47] |
| …dar m-am trezit, în sfârșit, și revin, încet-încet, pe Agonia. Și nu pot trece cu vederea un comentariu atât de elaborat, ca acesta, chiar dacă răspunsul meu vine incredibil de târziu. Și apropo de somn, e incredibilă letargia care îi cuprinde pe români când e vorba de perioada ante-89. Este dorința de uitare? Dar dacă uităm trecutul, riscăm să-l repetăm! Este această incapacitate de care vorbești, de a ne exprima coerent despre acest coșmar refulat, care revine din când în când prin sclipiri ca de blitz? Este, poate, rușine? Rușine că am suportat atâta timp un jug care ne sufoca ființa din toate părțile? Este poate, teama de a reînvia o lume kafkiană, pe care, pentru liniștea noastră sufletească, încercăm să o uităm? Cred că ar trebui să reușim într-un sfârșit să ne exprimăm într-un fel sau altul despre această lume. Cred că tinerii de azi TREBUIE să știe TOTUL. Și cred că nostalgicii acelui regim inimaginabil de dezumanizant ar trebui să revină cu picioarele pe pământ și să conștientizeze că NU a fost bun. În nici un fel. Mulțumesc pentru acest comentariu – unic, dar complet. Poate că orice alt comentariu nu-și are rostul. Numai bine, | |