| = foamea e postmortem | Michele de Nada [09.Nov.06 19:47] |
| Am deschis geamul să intre vocile - lipite de pervaz s-au făcut vrăbii. Și ușa - să intre urma tălpii de pe care am scuturat amintirea drumului încleiată de prag s-a făcut copil desenînd un șotron revărsat direct în ventricolul meu stîng. Imagini puține cuvinte abuzate mai scîrțîiau în balansoar (cerdacul - fără zorele) dat de-a huța de vînt sau fantome înecate în cerneala acum uscată în bol. Vrăbiile și luna făceau umbre chinezești pe hîrtia pictată cu nori de deasupra toatelor și coastele se-nrudeau tot mai strîns între ele - zăbrele de cușcă mușcînd lumina în colțul de fereastră cu spirale de fum. Am deschis casa așteptam un răspuns la semnul de lîngă poartă că ei s-au petrecut și nici eu nu mai am să întîrzii prea mult pe aici. A intrat vijelioasă foamea de loc făcut vîrtej mi-am tăiat calea dedesubt ca un tirbușon într-o vinotecă părăsită beat de strămoși revin din cînd în cînd deschid geamul trîntesc ușa mă dau în balansoar și mînjesc cu tuș hîrtia de deasupra copacilor pînă mă umplu de toate resturile în care acasă subzistă încă. | |
| = adevăr grăit-ai | Adela Setti [10.Nov.06 13:35] |
| Existăm în măsura (și din punctul în care) revenim asupra evoluției noastre și ne recuperăm identitatea, pe care inițial am negat-o. În lipsa unei legături cu trecutul, cu rădăcinile noastre, suntem mult mai puțin decât părem și în nici un caz nu ne urmărim, ascendent, potențialul. Altfel spus, fără apartenența implicită, organică, la un "acasă" recunoscut și asumat, unitatea noastră interioară e ca un puzzle din care am pierdut piesa centrală. Foamea de "loc" e o stare de ebuliție. Ai înțeles-o teribil de bine. (which is kinda scarry, actually) Adela | |