| = păi zău așa!... | ioan peia [29.Oct.06 08:52] |
| ste extrem de ciudat ce se petrece cu acest autor (mă rog, - autoare...)! Văd că, de la începuturi, a fost FOAAARTE citit(ă), deși scrisul este un simpatic submediocritism. Ca și textul de mai sus. Ce anume îi atrage așa de multe lecturi? Sunt aici chiar atât de mulți consumatori de banalități liricoide? Sau eu mă înșel și nu văd bine? La prima vedere, - judecând cel puțin acest text, căci celelalte nu merită nici o atenție - ar fi niște notații simpluțe despre una-alta/ per total: amor și nostalgia după amor... Dar totul e spus așa de naiv și, evident, fără nici cea mai mică abilitate literară, încât primul lucru pe care l-aș face ar fi acela de a o trimite pe autoare la abecedarul literaturii și a o îndemna să buchisească bine. Ian auziți: "E toamna tarzie...dar miroase a crini, Iar ploaia ne uda..." ...Păi dacă ploaia "ne udă", atunci să facem, naibii, ceva, să nu ne mai... Să luăm o umbrelă sau să stăm sub copertină. Dar hai să mai servim ceva, colea: "Suntem prea copii sa ne dam seama Cum frunzele cad din copaci..." Păi atunci, dacă nici asta nu realizați, nu copii sunteți - că și copii pricep asta - ci confuzați de-a binelea, ca să nu zic altfel. Aaaaa, dar, stai. Mai departe descoperim motivul pt care confuziunea ar avea explicații: "Sunt prea multe...dar oricum nu le vad, Pentru ca tu ma atragi..." Of, dragostea asta! Esta "blind" rău - vorba englezului. Nu mai vezi nici frunzele căzând. Darmite copacii... Alta, neamule: "Trupurile noastre au uitat ce e noaptea Si-au plecat sa vada rasaritul... Sufletele noastre inca mai stau imbratisate Iar inimile inclestate vad apusul.." Clar, trupurile alea au devenit fantome și au luat-o razna, pe coclauri, spre soare-răsare, că e nasol cu inimilea alea încleștate... dai, naibii, de vreun infract la drumul mare! "Pentru o secunda privirile ni s-au incrucisat Dar secunda s-a transformat in eternitate... Cuvintele nu-si mai gasesc valoare... Buzele tac...si sorbesc momentul rupt parca de soare." Deci, privirile aleeea, cred că sunt fascicule de raze infraroșiii, bâjbâind prin noapte după emigranți ilegali, călcători de fâșii de frontiere, - mama lor de expatriați! Dar stăi să vezi! că ca urmare, au luat-o-ră secundele razna: bimp-bamp-tronc: apare fenomenul nemaipomenit de transfer en/dimensional a timpului relativ, în timp absolut. Ca atare, personagiilor le-a dipărut subit graiul, au rămasără fără de cuvințele, care cuvințele au căzut, la bursa vers/librismului, la valoarea zero tăiat în patru. Că d-aia zice și autoarea: "Cuvintele nu-si mai gasesc valoare..." Vorba lu' Copilu' Minune: "am valoareeee, n-am valoareeee... că scriu versuri fără sareeee..." Ei, da, dar, în schimb "buzele" beaoră azururi "rupte din soare". Ce știți voi! O fi ambrozie, nectaruri, aghiazmă, ehe! Pe-acolo, pe la zei, nu ai nevoie de vorbe pt a fi divin. Sorbi licori rare și te transpui direct în fapt, bre! Mai departe: "Trupurile noastre...au uitat ce-i existenta Si-au trecut in nefiinta..." Aci e nasol! Înseamnă că trupurile alea au mierlit-o, gata! Au dat în primire, au ajuns în rai, via "neființă"! Dar nu oricum, ci planând astral, printre luminătorii cei mari și luminătorii cei mici, ca îngerașii, că doar se spune: "Zborul e cald." "Suntem inconjurati de vant si de stele." Aeriană poemă, zău așa! Sper să fie citită la fel drăgălașa autoare, care, altcum, e destul de simpăticuță! Păcat că nu se scriu versurile cu poza din buletin aplicată direct pe dex! Ană-moldovană, strunește-ți, bre, Pegasul șiela, că, din cârlan, nu poți face armăsar olimpic, pun rămășag!... | |