| + Folk you! | Daniel Stuparu [04.Oct.06 13:54] |
| Am fost și eu aseară în Club A, probabil pe urmele unor nostalgii mai vechi, dar în primul rând, pentru Dinu Olărașu. De Dinu Olărașu mă leagă înainte de toate originea, el fiind, ca și mine, reșițean. În al doilea rând, cred că este un poet important al generației lui, deși mai puțin cunoscut. Abia în al treilea rând, cantautor - poate pentru că așa l-am cunoscut eu. Îmi amintesc de anumite ședințe mai vechi ale cenaclului Semenicul din Reșița, din anii ’90, alături de Constantin Rupa, Costel Stancu sau Ion Chichere, unde numele și poezia lui Dinu Olărașu, plecat deja din urbe (mai întâi la București, acum înțeleg că stă la Sighișoara), erau rostite nu de puține ori. Nici recitalul de aseară nu m-a dezamăgit (deși prima parte a serii, a unui interpret al cărui nume nu l-am reținut, mai-mai că m-a scos afară din sală – recunoștea de altfel și el că nu cânte „bine”, doar „tare”). Dar am rezistat eroic până când pe scenă a urcat Dinu Olărașu, care ne-a încântât cu câteva din cântecele lui mai vechi și mai noi (Dacă toti am bea parfum, Nu vrei să fii tu fratele meu, Ochiul dracului, Nu ai nevoie de foarte multe, Pe cuvânt – mi-ar fi plăcut să aud și Cea mai urâtă.) Ceea ce îmi place în muzica lui este echilibrul pe care reușește să îl atingă, atât între voce și chitară la nivel concret, cât și între muzică și text în general. La Andrieș bunăoară ironia poate deveni uneori agasantă, în vreme ce la un Alifantis, lirismul riscă să devină difuz, lacrimogen. În această echilibristică riscantă, Dinu Olărașu reușește să își păstreze balansul și să ni se strecoare sub piele pe cât de discret, pe atât de ireversibil. L-aș compara în acest sens cu Mircea Vintilă, cu precizarea că Olărașu își scrie singur textele. (Nu știu la câți alți folkiști de la noi mai poți auzi un vers - producție proprie - precum „trupurile noastre încolăcite ca un copac până la cer”.) | |