| = Corneliu Traian Atanasiu | Florin Hălălău [13.Jun.06 10:00] |
| Un subiect sensibil (corectitudinea politică menționată dintru început este cauza), tratat fără prejudecăți, dar cu delicatețe. Un eseu în care vă etalați talentul și erudiția. Felicitări! | |
| = sînt într-adevăr | Corneliu Traian Atanasiu [13.Jun.06 10:10] |
| sensibil la derapajele bunelor intenții atunci cînd o iau razna. Cel mai trist lucru este faptul că cei ce trăiesc acum acuză doar foste mentalități comuniste, fără să-și dea seama că ele sînt aidoma celor îmbrățișate fără rețineri pentru că vin de dincolo de ocean. | |
| = relativisme. | Dan Dediu [13.Jun.06 16:37] |
| Handicapul nu e mușamalizat prin “eludarea” lui- verbală cel puțin, sau ca atitudine!-e o dovadă de compasiune și înțelegere, chiar dacă în fond nu e întocmai “sinceră”(pentru cel în cauză are o mai puțină importanță, în astfel de momente minciuna e argumentul lui suprem, panaceu “ineficient”, am putea spune!). Prin urmare, e de preferat o situare în convenție “gratulîndu-i cu sintagme mîngîietoare – persoane cu dizabilități etc” decât o atitudine “realistă” care în definitiv e la fel de ipocrită ca și prima, cu amendamentul că prima e mult mai “practică, utilă”(trist, dar adevărat!)pe când varianta secundă are ipocrizia detestabilă că îți spune adevărul cu orice risc(care e un concept relativ de altfel în astfel de cazuri!)și încearcă să te înțeleagă, să te ajute-ignorând că odată ce acel cineva își conștientizează cu adevărat situația, sunt puține șanse ca cineva să mai aibă vreo putere să îl ajute, sunt puține șanse ca el să-și mai revină(psihic, evident!tot punându-i ostentativ “adevărul” în față e nevoit să îl accepte(în interior era acceptat de mult, dar acum e obligat să îl privească din afară, în continuă devenire)și atunci ori clachează, ori își acceptă cu seninătate condiția(ceea ce e reprobabil, de multe ori clachează și moare înainte să moară cu adevărat!). Înțeleg că articolul e o analogie, și atunci expunerea de mai sus devine oarecum inutilă(sau nu? se complace în jocul analogiei?!)dar cred că e ușor inadecvată(analogia!). Și simțeam nevoia s-o spun, pentru că de curând am avut “ocazia” să mă confrunt cu un asemenea caz. Cinismul e bun și el, dar într-un anumit context. P.S.- Într-o zi un om l-a dus pe Diogene într-o casă somptuoasă și i-a spus:. Diogene, care simțea nevoia să scuipe, l-a scuipat în obraz, strigîndu-i că acela era singurul loc murdar din preajma-i. Același Diogene care se masturba în piața publică(“Bine ar fi dacă ar fi de ajuns să-ți freci pîntecul ca să nu-ți mai fie foame”!), falsifica bani, prolifera libertatea totală și o metafizică “întoarsă”, a cinismului, care în fond își avea originea în repulsia organică față de om(care ne aparține tuturor(inconștient sau conștient. Ionesco spunea prin 1934:“dacă am fi totuși convinși că suntem egalii tuturora, ne-am sinucide imediat. Viața este suportabilă numai prin faptul că ne disprețuim semenii și ne supraevaluăm înșine. Cunoașteți alt farmec vieții?” | |
| = lui Diogene, săracul. | Dan Dediu [13.Jun.06 22:34] |
| și i-a spus ceva, care nu a mai apărut în comentariu. | |
| = Mulțumesc | Corneliu Traian Atanasiu [14.Jun.06 06:37] |
| pentru spunere. E, cum ți-ai dat seama o analogie. Nu vorbesc de "handicapații" cu acte-n regulă. Vorbesc de mine, de tine, de noi. Care putem să ne recunoaștem handicapul, să ne rușinăm de el, uneori să-l remontăm. Deși prea rar. Conștiința unui om lucid are enorm de mult cinism, citește cîinoșenie, în ea. Totul e să nu-și piardă cu totul și candoarea. Nu cred că e o analogie bună cea pe care o faci vorbind de raporturile cu alții. Eu încerc să vorbesc de raportul pe care orice om îl poate avea cu sine dacă vrea să se cunoască, recunoască, poate chiar să se mai amelioreze. | |
| = elegant | Elena Malec [17.Jun.06 18:37] |
| te-am citit cu aceeasi placere ca de obicei si remarc supletea si concizia care te caracterizeaza.Ai reusit sa faci un subiect neplacut cel putin interesant din perspectiva din care l-ai abordat.Felicitari! | |
| = Notă de subsol | Monica Manolachi [17.Jun.06 21:02] |
| Fiind vorba de reabilitarea unui cuvânt, poate că ar fi fost nevoie și de etimologia lui, pentru a afla cum s-a ajuns să capete un anumit sens. Pe vremuri, "hand in cap" era un joc în care doi pariori angajau o persoană neutră, un arbitru, pentru a stabili șansele de câștig în cadrul unei competiții. Cei doi puneau niște bancnote într-o pălărie, iar arbitrul anunța șansele de câștig pentru fiecare. Pe urmă cei doi scoteau mâinile din pălărie. Dacă aveau amândoi bani în mână însemna că au acceptat împărțeala și-i plăteau arbitrului. Dacă unul dintre ei nu avea nimic în mână, însemna că nu era de acord cu șansele și reluau. Noțiunea reprezenta un avantaj acordat unui competitor mai slab pentru a egaliza șansele de câștig. În prezent, se folosește în golf, polo, popice, șah etc., dar nu intru în detalii. În principiu, jucătorul considerat mai experimentat este dezavantajat pentru a acorda o șansă celuilalt. Dacă la noi a căpătat un cu totul alt sens, din nevoia de a găsi încă un cuvânt de blam, asta e o altă poveste. | |
| = *** | Corneliu Traian Atanasiu [19.Jun.06 09:52] |
Elena, mă bucur că mă înțelegi cînd recuperez și reabilitez cuvinte rătăcite de abilități ideologice. Mulțumesc pentru fidelitate. Monica, ai dreptate, cursele cu handicap sînt curse în care este avantajat cel mai slab ca totuși întrecerea să se poată desfășura cu interes. Handicapul este astfel o diferență din start pe care cel bun trebuie să o recupereze. Orice cuvînt poate ajunge de neînțeles cînd intră în vrie. Gîndește-te la „nenorocitule” cu care am fi putut compătimi la fel de bine ca și cu „nefericitule”. Nu conține nimic blamabil și totuși îl proferăm ca o insultă supremă. | |