| = Maria | Rusu Cristina [12.Jun.06 21:13] |
| a fost seara si apoi dimineata si iarasi seara. si o inima sta la margine de drum si se intreaba incotro va merge maine, de cine se va mai lega, de cine se va dezlega. poezia foarte frumoasa. versurile sunt ingrijite. am retinut "dincolo de noi o coloana a infinitului iar mai jos o poarta a sarutului" | |
| = să lăsam cuvintele să ne vorbească altfel de cum știm noi | Maria Prochipiuc [12.Jun.06 21:39] |
| Ionela - mulțumesc, un popas pe o filă înseamnă o încetinire a pasului de trecător și mai poate însemna un zâmbet și eu l-am primit. Cristina – da, a fost mai întâi seară și a fost și dimineață, dar poate putea să fie dimineață și fără seară ce zici? Ce minunat ar fi fost! Inima nu se leagă de nimeni, inima mai mult simte, și poate ai dreptate dacă stau bine și mă gândesc, inima are și drept de dezlegare, dar indiferent de ce și cum uneori rămân acolo răni adânci care nu se vindecă nici în două vieți. Mulțumesc pentru apreciere, mai ales că spui ceva de versuri îngrijite, au ieșit ca tunetele la momentul respectiv, iar apoi nu am mai putu interveni cu nimic. E versul care îmi place și mie cel mai mult, și mai sunt câteva, dar mă bucur din nou că l-ai punctat. | |
| = maria.... | Elena Toma [13.Jun.06 14:17] |
| "hai sa calatorim prin noi de-a lungul si de-a latul si sa ne oprim la margine de suflet"... .............................. cata liniste in indemnul tau poetic, te citesc cu placere | |
| = dincolo de noi o coloană a infinitului | Maria Prochipiuc [13.Jun.06 16:35] |
| Elena – acest îndemn la călătoria prin noi este de fapt sugrumarea acelui zbucim, din întreg poemul meu. Oprirea la margine de suflet e poate momentul de liniște, în care ne regăsim pe noi așa cum ne știm. Mulțumesc! | |
| = alb și pheonix | Valeriu Dandeș Ganea [13.Jun.06 19:05] |
| de ce trebuie să ucizi în tine toate direcțiile de ce firul lamei să dispere gândurile mai bine spintecă disperarea și o așează sub talpa nepăsării speranța salvării agonizează lasă timpul să se nască odată cu tine pe scena vieții suntem doar actori mai tresare din când în când o inimă se mai deschide undeva o poartă - preludiu a unei noi zile zorii ridică în fiecare zi cortina - jocul ne aparține să ne crească phonixi din cenușa disperărilor arse mocnit până să vină vântul și să le spulbere! albul din florile care pleacă bucuroase spre tine este un semn de optimism?! (Și pesimistul este un optimist cu experiență - citeam pe undeva!) cu stimă Valeriu DG | |
| = lasă timpul să se nască odată cu tine | Maria Prochipiuc [14.Jun.06 22:20] |
| Valeriu – nu e chiar disperare aici la mine, e doar o umbră de tristețe, și uite ai venit tu ca un vânt și… albul florilor înseamnă puritate, iar acel alb pe care mi-l trimiți înseamnă după cum spui optimism | |
| = interpretare | Marinescu Victor [16.Jun.06 10:21] |
| si vor mai fi! este boala din sufletul celor ce te-au privit vin si trec prin bratele tale si uita vindecarea de atunci acum esti putina si... te arunca printre dinti nimic nu mai este cum a fost sau poate nici nu a existat vreodata boala du-te de unde ai venit actorii si-au interpretat rolurile, iar acum scena ii afla asa cum sunt. | |
| = Răspuns interpretării | Maria Prochipiuc [17.Jun.06 17:05] |
| Victor – interpretarea ta mă face să cred că îmi cunoști prea bine sufletul și uneori te plimbi pe acolo în căutarea adevărului. Te-ai apropiat într-un fel de ceea ce am vrut să subliniez, faptul că atunci când te dezgolești total și te îmbraci în albul adevărului, cineva nemulțumit de asta vine și te stropește cu multe culori, e posibil ca unele să ți se potrivească, dar altele… | |