| + Tristețe a vieții care se crede moarte | Miriam Cihodariu [23.May.06 08:58] |
| Cred că poezia ta exprimă durerea sufocată și stinsă de a conștientiza că viața așa cum o trăim acum se deșiră precum zilele dintr-un sordid, imaterial dar imbatabil cimitir al iluziilor, al voințelor. "Iar urlând de sub pământ Vreau să zbor" - aici nu e doar durerea neputinței de a zbura, ci și cea derivată din faptul că nici măcar nu mai poți urî această neputință cu pasiunea cu care urai și iubeai cândva... "Îmi vine uneori să mor Dedesubtul tuturor Să mă ridic din sicriu Să arunc crucea de fier prăfuită Să rup gardul sinistru Să le arăt lor ce știu Secretul gurii de canal" - astfel moartea reală, concretă, dezgustător de fizică rămâne un fel de vis teribilist, de ultim gest teatral, demonstrativ, prin care vraja stoarsă de mitic a indiferenței ar mai putea fi ruptă pe câteva clipe. În final, îți găsești refugiul într-o nostalgie a iubirii de cândva, cu toată viața ștearsă de ploaie, vine eternizarea îngerilor de piatră, în tot plenul frumuseții lor morbide, de cavou... Poate, într-adevăr, deși poezia în general își propune să frizeze extraordinarul, poate asta e cea mai cuminte și mai accesibilă dintre toate soluțiile pe care le avem la dispoziție și se vor a fi poetice. În fond, o legendă e frumoasă chiar în solemnitatea feței ei de ceară. | |
| = ... | Gelu Diaconu [23.May.06 12:21] |
| Expresii care îmi violentează simțul artistic: 'să mai te am lângă mine' 'dar numai pot, e prea târziu' 'fiindcă tu vei fii cu mine' Greu cu gramatica, monșer. Că de altele... Gelu. | |
| = ce rau sunt | Enache Ionut Laurentiu [23.May.06 12:41] |
| Iar urlând de sub pământ Vreau să zbor nu mai repet si eu ce a zis deja Gelu, Miriam, ai fi putut sa ii dai totusi cateva sfaturi macar sa scrie limba romana apoi sa faci ceva sa incerci din aceasta mascareala de atelier sa faci o poezie si nu sa bati campii . doamne iarta-ma ca nu am nimic cu nici unul, dar zau ca-mi vine sa fug sarind garduri (again) spre cel mai apropiat munte unde sa-mi cresc albina. | |
| = 130 | Jianu Liviu-Florian [23.May.06 13:33] |
| Epistola 130 Catre Teodet, episcopul Nicopolei Scrisa in anul 373 Bine si pe buna dreptate m-ai pedepsit, prea cinstite si cu adevarat prea dorite frate, pentru ca de cand m-am despartit de Cuviosia Ta, ducand aceleasi formule de credinta adresate lui Eustatiu, n-am mai vorbit cu el nimic despre acest subiect nici pe scurt, nici pe larg. Din pacate eu am trecut cu vederea actiunile lui, nu pentru ca nu erau vrednice sa le amintesc, ci pentru ca faima despre el se raspindise la toti oamenii si nimeni nu avea nevoie de invataturi de la mine ca sa priceapa intentiile omului acestuia, intrucit el insusi s-a ingrijit de acest lucru, asa incit in toate colturile lumii a trimis scrisori, pe care le-a compus impotriva mea, ca si cum s-ar fi temut ca n-ar avea destui martori despre parerile lui. Tot el este sic el ce s-a retras din comuniunea cu mine, intrucat nu-I parea firesc sa vina la intilnire cu mine in locul randuit, nici pe ucenicii sai nu i-a dus dupa cum fagaduise. Dimpotriva, impreuna cu Teofil Calicianul ma infiera in intruniri publice cu blasfemii goale si deschise, ca si cum as fi inspirit in sufletul poporului diferite invataturi ale lui Apolinarie. Desigur ca ar fi fost de ajuns chiar si numai acestea, ca sa rupa legaturile mele cu el. Mai mult, atunci cand a venit in Cilicia si a intilnit pe un oarecare Ghelasie, care prezenta un simbol de credinta, pe care numai Arie sau oricare din ucenicii adevarati ai lui Arie ar fi putut sa-l alcatuiasca, atunci m-am convins deplin despre necesitatea despartirii de el, intelegand ca nici etiopianul nu si-ar schimba vreodata pielea, nici leopardul petele, si nici cel crescut in invataturi artagoase n-ar putea sa scuture raul ereziei. Pe langa aceste actiuni rautacioase a mai adaugat si alta, anume ca a scris impotriva mea; mai mult, a alcatuit cuvintari extinse pline de tot soiul de batjocuri si calomnii. Pana acum nu le-am dat nici-un raspuns, caci am fost invatati de apostol sa nu ne razbunam singuri, ci sa lasam loc maniei lui Dumnezeu, iar pentru ca am inteles cat de adanca a fost prefacatoria cu care s-a comportat fata de mine in tot timpul, am ramas fara grai din pricina nedumeririi. Chiar daca nimic nu s-ar fi intamplat in urma celor amintite, cui nu i-ar fi provocat groaza si aversiune ultima indrazneala a omului acestuia? Dupa cum aud (daca-I adevarat zvonul si daca n-a fost nascocit din rautate) el nu s-a dat inapoi sa hirotoneasca a doua oar ape unii clerici, fapta pe care nu cred c-a savarsit-o cineva pana azi, nici macar ereticii. Cum e cu putinta sa induram cu resemnare astfel de lucruri si sa credem ca ratacirile lui se mai pot vindeca? Nu va lasati dusi de cuvinte mincinoase si nu va incredeti in banuielile barbatilor usuratici in a lua de bune toate, caci mi se pare ca noi judecam cu nepasare astfel de fapte. Trebuie sa stii, prea doritule si prea cinstitule, ca nu-mi aduc aminte sa fid at peste sufletul meu vreodata o situatie atat de plina de jale ca acum, cand am auzit de o astfel de stricare a asezamintelor bisericesti. Ci roaga-te ca sa ne dea Domnul sa nu savarsim nimic in stare de furie, ci sa avem dragoste, care “nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale”. Caci vezi cum oamenii care n-o au trec dincolo de masura omeneasca, se poarta cu necuviinta in viata, indraznind sa savarseasca fapte de soiul carora nu existau in trecut.” Sfantul Vasile cel Mare | |
| = destainuire | Oana Nicolescu [23.May.06 13:39] |
| Versurile tale sunt, asa cum bine precizezi, o destainuire a unui suflet bolnav de iubire. Speciale mi se par versurile: "Poate să mai simt odată clipa Cea de dinaintea ta Aș vrea Să mă îndrăgostesc din nou" Asa lipsite de reguli gramticale si de sens, cum s-a comentat mai sus (mentionez ca acum fac referire numai la acaeste 4 versuri), dau o nota aparte, creeaza un stil original. In rest se mai putea lucra... Numai bine. | |
| = Îmi cer scuze | Dan Manolache [23.May.06 13:53] |
| Am fost prins în acea lume, și din păcate degetele mele le simteam moarte, străine, tastele calculatorului erau necunoscute, era întuneric și eram orb. Îmi cer scuze pentru greselile gramaticale. Am rectificat. | |
| = Scary Poem 3 | Anghel Pop [23.May.06 15:13] |
| "doamne iarta-ma ca nu am nimic cu nici unul, dar zau ca-mi vine sa fug sarind garduri (again) spre cel mai apropiat munte unde sa-mi cresc albina." (Ionut) Faina poezie, Ionut! Si de ce n-o faci? Sa cresti albine la munte. Multi ne dorim asta, nici unul nu are curajul. Poezia de fata mi-a dat impresia ca este "Jurnalul de noapte al unui strigoi activ sexual". Multa viata in mormantul acela: pumni dati in capac, zboruri de recunoastere nocturne, haine smulse de pe moroaie, pofte lumesti nestavilite de spatiul locativ stramt, urlete, aruncari de cruci la tinta, cursa de 400 metri la sarit garduri de cimitir, indragosteli, simtiri enorme si vazuri monstruoase. Atata pofta de viata si hobby-uri pasionale intr-un singur cavou decomandat de 2 persoane! Mi-au placut ultimele 6 versuri, le-as pastra asa cum sunt. In ele ai spus tot ce aveai de spus. Parerea mea! | |
| = Jianu Liviu-Florian | Dan Manolache [23.May.06 19:06] |
| Am citit cu atenție acel paragraf al sfântului Vasile cel Mare, și îi ințeleg mesajul, din păcate problema este că fiecare vârstă iși are etapele ei, poate pe la 50-60 de ani voi deveni un credincios în putere și voi respecta canoanele bisericii ortodoxe. O zii frumoasă ca o floare de soare îți doresc. | |
| = asta da destainuire | Iluta Elena [24.May.06 09:11] |
| Un subiect uzual scris magnific. | |
| = Iar ploaia va șterge- Viața noastră cu flori | Lory Cristea [24.May.06 07:10] |
| Tristețea a luat chipul acestui poem al tău, Dane. Mi se pare că-și merită steaua. Nu judecați așa de ușor o stare și nici nu-l trimiteți la canoane. Cu tot respectul, epistola Sfantului Vasile, nu are ce căuta aici. E un poem scris de un băiat tânăr, a cărui imaginație lucrează și lucrează bine, din punctul meu de vedere. La recitire - Lory | |
| = Multumind pentru rabdare | Jianu Liviu-Florian [24.May.06 07:26] |
| Dragul meu Dan, Recunosc si eu ca epistola Sfantului Vasile cel Mare nu are legatura cu poezia ta. Dar eu nu ma pricep deloc sa comentez poeme. Am remarcat chiar ca ori de cate ori incercam sa spun ceva, reuseam doar, spre mahnirea mea, necazul meu, obida mea, sa necajesc autorul creatiei. De aceea, incerc sa ofer celui pe care il citesc, si nu citesc prea mult, cate un dar. Nici nu stii cat ma bucura faptul ca toti cei carora le-am trimis cate o asemenea epistola, nu mi-au luat-o in nume de rau, unii mi-au scris chiar ca exista pasaje in epistole care ii inspira in procesul creatiei, ceea ce m-a bucurat mult. In legatura cu varsta de 50-60 de ani, care iti pare potrivita pentru a medita la rostul vietii noastre pe pamant, cu riscul de a te supara, si cerandu-mi scuze pentru aceasta de dinainte, iti trimit doar o legatura: http://sfaturiortodoxe.ro/sfatuld.htm pe care, de vei avea rabdarea sa o citesti pana la cap, ma vei intreba, poate, cum pot eu, un om al stiintelor exacte, sa bag in seama asemenea bazaconii. Si iarasi, de vei avea rabdare, iti trimit mai jos o creatie autobiografica. Mi s-a intamplat chiar mie. Nu vreau sa epatez. Doar sa ma confesez. Nu ma voi supara de nu vei avea timpul sa citesti, nici daca, oripilati de ceea ce comentez, editorii acestui site vor trece comentariul meu la OFF-TOPIC sau il vor sterge complet. MATRIX BY YOURSELF (schiță autobiografică) Matrix-ul cu tine însuți este un joc nevinovat, ca toate jocurile care s-au inventat. Singure. În el poți nu numai să îți pierzi încrederea în toți cei din jur, în tine, să îți pierzi chiar și cheile de la mașină, casă, familia, dar chiar și mintea. Totuși, înainte de a-l descrie, sau ca parte din el, necunoscută decât ție, după părerea ta, imperfectă și ea, stă un motiv literar: scrisesei o poezie. Nevinovată, ca toate poeziile. Se întâmpla în bucătăria aceea afumată, cu o sobă de tablă în colț, un aragaz în celălalt, o masă de lemn între ele, două sau mai multe scaune, și o oglindă pe peretele opus. Mai era ceva? Ce contează. Mai era un om la masă, care fuma. Fuma mult. În fiecare seară. Așa cum fumai și tu. Fuma. Așa cum spuneai, omul scrisese o poezie, într-o stare nedefinită, de neputință, revoltă pe sine, sau pe bucătărie, sau chiar pe lume, important este că se descărca prin ea de neputință, de umilință, de revoltă oarbă, de necunoscută religie, ce rău făcea el acolo în bucătărie, poate doar lui însuși, căci fuma, plângea și scria, cu cuvintele, scria anormal pe o lume normală, dar așa simțea, tu ce simți, aiurea, scrie mai departe, este un preambul la jocul ăsta, scria ceva care a fost inclus mai târziu în autodictare, căci de data asta a scris, sau nu, cu, cu un pix fără cap, cu capul spart, cu pastă albă, a scris cu mâna, mai ales când, mai ales când, dar tu poți interpreta, nu-i așa, nu o face, roagă-te cuiva, ce spunea preotul acela, “ce știi?”, și citește mai departe: “Ochește-n veșnicie, Doamne, Doar în mine! Și ordonă Cu Sfinții toți și Dracul la un loc Cuvântul: Foc!” Data? Este preambulul unui joc. Rațional. Memoria mea? Cred, intactă. Așa că scrie mai departe, scrie cu mâna, da, căci un coș de gunoi te așteaptă, nu pentru că ai fi un gunoi, nici pentru că îți aparține, nu ai avut coș de gunoi niciodată, sau, mă rog, l-a uitat cineva, sau a mai apărut deodată, deși utilizat, cu coji de seminte pe fund, nu analiza, citește mai departe, tu, roagă-te. Așadar, omul tocmai a scris la masă, și citea ce a scris, era o poezie datată, 21 decembrie 1999, și, recitind, privea pe fereastra ușii de la bucătărie, aștepta, când a văzut intrând pe prima ușă, de afară, făcuse chiar gestul de a o închide, dar trecuse prin ea, un fel de babă, aplecată, avea față, și nu avea față, te gândești că avea un ciorap pe față, dar nu avea față, s-a oprit în fața geamului, și te privea, se hâțâia în fața geamului, adică, de ce privea ea acolo, în bucătărie, când nici ochi, nici gură, nici nas, nu avea, dar parcă râdea, sau nu râdea, doar țopăia pe loc, a bătaie de joc, și a demonstrație, și după ce omul a văzut-o bine, ba chiar i se părea că este Săndica, sau bunica, sau cine știe ce nume poate avea un om fără față, deși om nu era, căci nu făcea zgomot, trecuse prin ușă parcă, era o hologramă?, te las pe tine să spui, și apoi a luat-o la dreapta, în casă, pe culoar, batjocoritor, parcă, a plecat spre dreapta cam repede, și omul s-a gândit atunci instantaneu, sunt un abonat al Institutului de Înalte Studii Morale, deși, cauza, asta îmi mai lipsea acum, să alerg după o nălucă, mă rog, dacă vrei tu, o hologramă, să mă apăr de ea, să îmi apăr familia, adică, să zicem, soția și fata, dar se poate generaliza, de vedenia asta, asta îmi lipsea acum, să năvălesc urlând în propria mea casă, urlând “ieși afară!”, nu, stai, și omul a stat pe scaun, și fuma, sau nu mai fuma, memoria, cred, neintactă. Matrix by yourself. Un joc neinteresant. Un joc în care este bine să nu intri. Este bine să rămâi în bucătărie. Pe scaun. Poate continua. Dacă nu te deranjeaza... Cu bine, | |