| = ioana, rămân fără cuvinte | gena gurau [26.May.09 23:46] |
| ...te-aș întreba..șoptind o boare ai căutat cumva și-n soare?! îmi asurzesc urechile la marea 'ceea legată...și-mi trosnește mintea la gândul mâinilor legate.. ioana, mi-ai iscat puiul de vis din dimineața nopții ăsteia. | |
| = gena... | ioana matei [26.May.09 23:50] |
| și eu...dar...trupul încape cuvinte...:) | |
| = Unde? | Călin Sămărghițan [26.May.09 23:53] |
| E o poezie minunată ce-mi adoarme seara în palme, sfârșindu-mi ziua. Frumoasă întrebare finală, pregătită de chemări de munți în cer și izvoare adăpate cu stele: Poemul celor o mie de cuvinte despre tine, unde începe? | |
| = Umanizarea creației și dedublarea poetei iscată de nevoia înălțării iubirii | George Ene [27.May.09 06:59] |
E aici măreția Creatorului, care „mai întâi cheamă munții în cer”, „apoi adapă izvoarele cu stele”, și-n fine „leagă marea de țărm” (demersuri specifice inspirației). În momentul în care și-a sfârșit Lucrarea se odihnește (căci asta vrea să însemne așezarea mâinilor cruce), timp în care se produce un transfer: Poeta preia rolul Creatorului, hotărâtă să treacă la partea a doua a Lucrării Sale, de data asta complet umanizată, și anume să scrie un poem (la fel de măreț) despre iubitul ei. Dar nu-l vede, doar îl bănuiește („trupul încape cuvinte”). De aceea îl invită să iasă la vedere, să-l eternizeze… E o dedublare în care poeta suprapune altă dedublare – prin cuvinte care încap trupul, devenit trup de cuvinte… Constatarea poetei că iubitul ei nu e nicăieri ne poate sugera și faptul că el nu e pe măsura așteptărilor ei… Interesant poem. | |
| = Călin...unde... | ioana matei [27.May.09 00:01] |
| trupul încape cuvinte?...somn ușor!...mulțumesc!... | |
| = Umanizarea creației și dedublarea poetei iscată de nevoia înălțării iubirii | George Ene [27.May.09 00:02] |
E aici măreția Creatorului, care „mai întâi cheamă munții în cer”, „apoi adapă izvoarele cu stele”, și-n fine „leagă marea de țărm” (demersuri specifice inspirației). În momentul în care și-a sfârșit Lucrarea se odihnește (căci asta vrea să însemne așezarea mâinilor cruce), timp în care se produce un transfer: Poeta preia rolul Creatorului, hotărâtă să treacă la partea a doua a Lucrării Sale, de data asta complet umanizată, și anume să scrie un poem (la fel de măreț) despre iubitul ei. Dar nu-l vede, doar îl bănuiește („trupul încape cuvinte”). De aceea îl invită să iasă la vedere, să-l eternizeze… E o dedublare în care poeta suprapune altă dedublare – prin cuvinte care încap trupul, devenit trup de cuvinte… Constatarea poetei că iubitul ei nu e nicăieri ne poate sugera și faptul că el nu e pe măsura așteptărilor ei… Interesant poem. | |
| = George... | ioana matei [27.May.09 00:46] |
| pot sa-ti spun tu?...asta da comentariu! multumesc!:)... | |