| = ... | Silvia Bitere [06.Feb.09 16:51] |
| Călin, să-mi fie aici puțin îngăduit, să purced spre un mic comentariu (niciodată nu o să întâlnești la mine un comentariu literar, căci după opinia mea a comenta literar înseamnă a povesti despre acel ceva citit, exact cum ai simți mâinile unei femei dragi mângâind pielea bărbatului iubit). Rochia de bal trebuie să fie imaginea lui Fil contemplată sub un pafum de damă misterios, provocator, nobil. Balul este imaginea perfectă a scriitorului și dacă se ce cere a fi perfectă, nu o putem găsi decât sub forma și în cadrul unui dans de calitate. Rochia de bal poate fi Francesca în viziunea poetului. Neînțelesul vine din perfecțiune. Perfecțiunea există doar în mintea lui Fil și de aici și dragostea lui pentru frumos. Se îndrăgostea repede de câte o femeie, apoi tot repede o abandona, însă Francesca poarta rochia lui de bal. Iată cum sperăm să nu murim, să nu sfârșim tragic ca într-o poveste a unui criminal. Esența parfumului cu numărului 13, este femeia lui dar îi poate aduce moartea. O moarte împlinită spiritual însă, căci el va rămâne viu ca aspect carnal, sufletul fiind cel care-l va ajuta prin tot ce scrie și simte să treacă peste el însuși, să-și aleagă un drum - cel al singurătății eterne!? Ai reușit de minune să mă ții prizonieră, domnule scriitor. Francesca îl iubesște pe Cezar dar îl iubește și pe Fil. Iată-l pe scriitor. Iată forma duală care există de data aceasta prin ochiul unei singure femei. Un tablou fascinant, o dragoste pe care și-o dorește orice om înalt, căci condiția lui Fil nu se oprește la murirea pământeană, avem de-a face cu puterea unui demiurg. Nu poți femeie fiind, Francesca fiind să nu iubești un Fil care își dorește aceleași lucruri pe care și le dorește și ea. Căci ea este el și el este ea. Aici găsim drama dar și bucuria de TOT. Alegerea pe cât de ușoară pare, pe atât de dificilă este. El nu poate găsi idealul decât în brațele unei femei puternice. Dar acea femeie nu este singură niciodată iar el nici nu vrea ca ea să fie singură de fapt. De aici și contradicția imaginilor greu de suportat dar și dulcele chin de care nu toți sunt capabili să-l perceapă ca mod divin, nescris. Rochia de Bal a domnului Călin este ars poetica omului de geniu. te urmăresc în continuare, S-Via | |
| = Silvia Bitere, felicitări! | Călin Sămărghițan [06.Feb.09 18:23] |
| Da, Silvia, ai câștigat premiul promis de mine! Așa este! Sincer să fiu, nu mă așteptam. Rochia de bal este, într-adevăr, o metaforă. Rochia de bal este o imagine a aparențelor care îmbracă esența. Este "pielița" sufletului, miezul care înconjoară sâmburele. Rochia de bal este imaginea lumii exterioare care îmbrățișează destine în desfășurarea lor. Rochia de bal este iluzia, este haina pe care o îmbracă Ființa. Rochia de bal sunt lucrurile, gândurile, speranțele, manierele cu care ne înconjurăm propria noastră viață, propria noastră esență, propriul nostru rost de a fi pentru o clipă a universului, care e menită să se întindă prin frumos și armonie spre veșnicie și perfecțiune. "Rochii de bal" au apărut încă din prima parte, aceea formată din doar două dialoguri, și apoi în fiecare parte o multitudine de "rochii de bal" în toate nuanțele. Va apărea, bineînțeles, și rochia de bal propriuzisă, materializată (chiar mai multe), dar se va vedea atunci cum și de ce. Însă nu vor fi decât materializări ale acelorași "aparențe". Silvia Bitere, ai câștigat Barlow-ul meu. Atunci când am făcut această promisiune m-am gândit și în ce va consta ea. Sper să nu fi dezamăgită, nu voi face estrade pe nici un fluviu, nu e un premiu prea consistent. Acesta va consta în trei comentarii elaborate și atente, cu cea mai mare seriozitate, ale scrierilor tale în particular sau în general. Asta în funcție de felul în care le voi recepta. Le voi alege eu, din lista ta, sau poți chiar să-mi sugerezi asupra căror texte să mă opresc. Bineînțeles, asta dacă dorești, și dacă contează în vreun fel părerea mea pentru tine. Sunt și alte opinii în legătură cu comentariile mele, și nu vreau să abuzez. Plus un exemplar din volumul pe care sper să-l public până în luna mai, "Fata din livadă și alte poezii". Felicitări, mulțumesc, și îmi poți sugera textele aici, sau în particular pe adresa de e-mail de la profilul meu. | |
| = Lumi fragile | Maria-Gabriela Dobrescu [06.Feb.09 18:45] |
| Da, Filip e un visător, care nu va fi niciodată fericit în lumea reală, o lume în care se lovește la tot pasul de imperfecțiuni ce îl trezesc din visare. Și asta nu-i place pentru că îl face să fie ca un arici, comportament care nu prea este pe placul unora din jur fiindcă ei nu pot înțelege starea lui permanentă de visare. Călin, l-ai conturat perfect pe Filip și bănuiesc că asta a ajutat-o pe Silvia să tragă concluzia aceasta. Rămâne să vedem dacă are dreptate. Mi-a plăcut faza cu umbrela. Mi-am imaginat ce față avea Fil în momentele acelea. Maria | |
| = Viața e un tramvai cu ușile închise | Călin Sămărghițan [06.Feb.09 19:02] |
| Viața e un tramvai cu ușile închise și cu stații din loc în loc. Uneori mai uiți afară câte o umbrelă. Maria, încă nu vorbesc despre personaje, căci fiecare mai are câte ceva de spus. O să comentez doar la sfârșit. Acum aveți cheia. Da, la faza din tramvai făcea fețe-fețe. | |
| = ... | Silvia Bitere [06.Feb.09 19:34] |
| Mă simt onorată și mă simt și copleșită și mai am și un nod în zona unde se așează cravata. Călin, mulțumesc. Voi trimite pe e-mail cele trei texte. Totuși mi-ar plăcea, cum bine ai spus, să le alegi chiar tu. Ar fi o onoare în plus pentru mine. Silvia | |
| = jocurile divinității | Călin Sămărghițan [07.Feb.09 14:44] |
| Ioana, ai dreptate, e și un fel de "joc divin" al "micului creator". Și într-adevăr un puzzle. Mă trezesc în fața unor goluri de imagine uneori, care mă sperie. Înainte de partea asta a IV-a, a fost un asemenea gol. Și vă mai mărturisesc o grijă, poate un aspect asupra căruia aștept critici. Fiind o proză cu un fir epic foarte lent, aproape că nu se întâmplă nimic, iar dinamica personajelor e voit foarte redusă, marea mea grijă este ca în acest caz, chiar dacă ar rămâne greoaie și aproape imobilă, să nu plictisească. Să-mi spuneți când începeți să căscați. | |
| = Filip este... | Emil Iliescu [07.Feb.09 16:43] |
| Filip este, într-adevăr, un personaj complicat, după cum este și descris. Aș zice că este omul care s-ar putea supăra și pe faptul că luna nu strălucește ziua pe boltă, iar noaptea stelele nu sunt legănate sub raze de soare! De aceea, Francesca va trebui să fie foarte atentă. Ea spune că măștile-atitudini ale lui Fil sunt pentru ea cărți deschise. Va trebui să cunoaștem și statutul social al Francescăi pentru a ști dacă ea va reuși să citească vreodată și dincolo de paginile cărții intitulată Filip Conta. Eu aș vedea-o pe Francesca pictoriță sau o fostă balerină de succes retrasă din cauza unui accident stupid...). Pentru a decide spre ce țărmuri va călători barca sufletului său, ar trebui să-l pui pe Fil față în față cu o nouă provocare sentimentală: traducătoarea din Londra, care să apară și ea la acea recepție pragheză, sau o apariție misterioasă în balul dat la recepție. O femeie străină, îmbrăcată într-o rochie de bal superbă, a cărei prezență să-l bulverseze serios pe Filip. În acea clipă, va trebui să aleagă: Francesca, traducătoarea din Londra sau apariția misterioasă. Cezar va trebui să își reconsidere poziția lui față de Francesca, în cazul în care va simți ceva în suflet, odată cu rugămintea acesteia de a o lăsa pentru o noapte cu Fil la Praga. Atunci vom vedea dacă brutalitățile lui față de ea( eu, cel puțin așa am înțeles prin partea a doua din gura lui Fil!) vin dintr-o gelozie exacerbată sau sunt simple deviații masochisto-sadice ale unui tip care iubește carnea pe care întâi a lovit-o. Cum nu m-aș mira ca, în final, Fil să fie atras mai mult de oceanul zeelandez decât de cele trei grații europene și să-l vedem ancorat cu sufletul în vreun port îndepărtat. Vedeți, d-le Călin, așa vă trebuie, dacă ne-ați dat voie să batem câmpii cu grație epică! Cu prietenie, Emil Iliescu | |
| = orizonturi | Călin Sămărghițan [08.Feb.09 22:05] |
| Domnule Emil, vă mulțumesc pentru atenția constantă și generozitatea perspectivelor. Bineînțeles că nu voi spune nimic aici, lăsând textul să se pronunțe. Opiniile dumneavoastră îmi dovedesc paleta largă pe care se poate întinde un scenariu și totodată largul orizont de așteptare al unui cititor pasionat. Sper să nu vă dezamăgească nici personajele, dar nici autorul lor. | |
| = ep. IV | Petru Teodor [24.Apr.09 21:20] |
| Relatarea unei morți calculate (corecturi și notițe pe marginea paginii): - corectură ep. III la final - "Înțelegi?" * recapitulăm: Fillip - sufletul, Cezar - pamântul, lutul, Francesca - trupul, senzualitatea, Amy - îngerul, traducătorul, doctorul, confesorul; * despre Amy - "Era cel mai important. Despre conexiunile tuturor lucrurilor. Dar abia acum se vor vedea pentru prima oară, abia la decernarea premiului și tot pentru prima oară simți că vrea cu tot dinadinsul să o cunoască. Nu știa nici măcar ce vârstă are. Era profesoară și preda literatură la Universitatea din Leeds, atât știa despre ea. Ea știa totul despre el. Totul. " * un nou personaj: Arti, vechiul lui prieten, ce sună din Noua Zeelandă; doar gândul la el transformă durerea (coniacul) într-o eliberare ("Coniacul se făcu albastru și simți pe vârful limbii gust de sare."); acest Arti este partea neîmplinită a lui Fillip, cel ce călătorește în mod real, în timp ce Fil călătorește imaginar; este jumătatea lipsă a lui Fillip; este important ca acest Arti (tiar_a ce o va purta Fil la împlinirea sa; Fil, dacă e să ne jucăm cu numele este cel ce umple, filigranul ascuns - Francesca ii zice la un moment dat - Fil ești subțire ca o ață; arc, filament, ață - Fil este cel ce vibrează pe bolte răsfrânte) îi spune, citez: "Trebuie să vezi oceanul, nu doar să ți-l închipui. Și nu de pe mal, ci din inima lui. Salutări de la delfinii tăi chicotitori, pădurile zeelandeze și pufăitul balenei. Salutări din rai, poete! Filip, ești mare! Cum poți să simți tu de acolo, ceea ce noi descoperim de-abia aici? Conexiunile, Filip! Conexiunile dintre lucruri! Toate sunt legate între ele, nu?"; și o anticipare "serile pe malurile Vltavei, și uite, acum Vltava este cea care îți aduce premiul! Premiul tău e verdele incredibil al pădurilor zeenlandeze de care ai scris. Să ții minte! Ai grijă prietene, meriți mai mult decât atât!"; părțile ăstea sunt cele mai importante; Arti îl sună din rai și-i vorbește de conexiuni - este fratele, jumatatea cealaltă a mărului, chiar Fillip o spune ("Arti, e o jumătate de lume între noi, dar te îmbrățișez pe după glob."); doar împreună, în îmbrățișarea lor pot realiza un cerc; acest episod cu Arti este partea cea mai optimistă, cea care luminează tot textul acesta încordat; "De la capătul celălalt [al firului] se auzea multă zarvă." * a, și următorul fragment: "Observă că în ultimul timp nu se mai foloseau deloc suporturi pentru pahare. Nicăieri. Obișnuia să scrie câte o poezie pe spatele lor, fără să știe dacă ele vor mai fi citite vreodată și de către cine, sau vor fi aruncate direct la gunoi. Îi răpiseră și această plăcere." (un refuz subtil a poeziei pe care Fil o poartă de către lumea/universul în care Fillip înoată); * alt amănunt frumos de subliniat "Preț de o stație, prin oraș s-a plimbat un tramvai cu umbrelă, plin de oameni zâmbind la vederea episodului. O brunetă, în Praga sunt rare brunetele, cu părul lins și lung, cu buzele strânse, se uita fix la el cu ochi de catifea."; există o notă stranie, ciudată, contrar normalului (reprezentat de cuplul Francesca-Cezar), ce se regăsește în Fillip - de aici tramvaiul cu umbrelă; * Fillip, în ep. III, unde se adresează cuiva nedefinit (unui personaj care anticipează cuplul Francesca-O.?), își definește parțial umanitatea din el " ”Ai grijă! Uite-l cum stă și pândește! Dracu’ gol. Abia așteaptă să te semețești! Ai grijă! Direct în gura lui te duci”. Dar cu toate acestea nu putea să-și alunge sentimentul de satisfacție. De nestăpânită bucurie. Pur și simplu nu putea, nu era un sfânt." * cum îl privesc ceilalți pe Fil: "dacă pe Filip l-ar fi putut ucide ceva vreodată, acest ceva ar fi fost nepăsarea"; "Știa că greșise și ar fi vrut să-l mângâie în vreun fel. Dar în ceea ce-l privea pe Filip, niciodată nu puteai ști cum ar fi cel mai bine să faci asta."; "Francesca aștepta calmă. Putea fi orice. Îl știa. Cu Fil se putea aștepta la absolut orice."; "Îi cunoștea foarte bine toate măștile lui false. Măștile lui, la care el ținea atât de mult. Măștile lui erau pentru ea ferestre larg deschise și cărți de citit. Și ce lume dincolo de ele! Ce furtuni! Câtă viață! Fil trăia cu adevărat. Da, putea spune cu mâna pe inimă că Fil trăia cu adevărat. Și nu numai într-o lume, ci în două, în trei, în infinte și indefinite lumi paralele. Dar câtă nesiguranță în ele! Câtă fragilitate! Lumile lui mureau la un semn, la un gest, la o vorbă. Atât de fragile! Ca niște fluturi. Și tot atâtea le luau locul de fiecare dată. Oare mai știa el, care e cea reală? Se supăra din te miri ce, dintr-o închipuire de-a lui, dintr-o stupiditate căreia el îi dădea proporții colosale, dar îl împăca la loc o simplă privire de-a ei. Un sărut din senin. O unghie de-abia atinsă de locul acela de la ceafă."; "Era îndrăgostit din nou. Văzuse asta în ochii lui. În felul cum îi tremurau colțurile buzelor când zâmbea. În felul cum privea lucrurile din jur, care cu siguranță reflectau câte o trăsătură a noii lui muze. Atunci era cu totul altfel. Oare cine o fi acum? Cine îi mai colindă închipuirea? Fil întorcea capul după orice femeie frumoasă, construia lumi în jurul ei. Făcea să cadă cascade cu cea mai mare naturalețe posibilă. Inventa anotimpuri incredibile. Iar ele habar n-aveau, ori nu le păsa câtuși de puțin! De aceea se îndrăgostea cu tristețe, cu gândul la decepția care va urma. Filip era imposibil. Îndrăgostirile lui Fil nu aveau număr. Dezîndrăgostirile, la fel. La fel de fragile de fiecare dată, aidoma lumilor lui închipuite. De asta plecase? Fil se îndrăgostea de himere. Avea cu siguranță nevoie de o femeie în carne și oase. Da, avea nevoie de așa ceva." (evident de Francesca); * iar despre tribulațiunile sufletului în poezie, tot în limbajul Francescăi - "Oare de ce nu rămăsese cu el, ca să aibă mereu aceste bucurii? Sau tocmai pentru că acestea ar fi dispărut? Cu sufletul împăcat și mângâiat Fil scria întotdeauna banalități, pe care mai devreme sau mai târziu și le distrugea. Tulburat și înnegurat scria dumnezeiește. De parcă sufletul i se rupea în bucăți peste o coală albă de hârtie care prelua toată durerea lui." * Praga - "un loc care nu va exista decât pentru o seară. Apoi dispare."; întruchiparea tranzitorie a paradisului; dar un paradis care trece prin toate, rămânând niciunde; * insula lui Filip este magazinul de draperii... (va urma) același, pt. | |
| = Tot ei, ceșcuța și episodul Arti | Călin Sămărghițan [06.May.09 14:18] |
| Da, Arti este într-adevăr partea lui Filip care ar colinda lumea. E latura lui neîmplinită. E o parte foarte importantă: dacă Filip este doar imaginativul, Arti este cel care evadează cu adevărat în lumi îndepărtate, dar, și mai important, este cel care care confirmă că acele lumi de care scrie Filip, pot fi lumi adevărate. El este dovada. Arti este totodată cel care anunță ”premiul verde”, al verdelui ”crud” al pădurilor Noii Zeelande pe care le transferă afectiv. El este cel care îl înțelege pe Filip și știe că el sufletește trăiește cu adevărat ceea ce scrie, pentru că lui Arti însuși i se confirmă și ar vrea să-i dăruiască din ”carnea” acelor bucurii și senzații. Cineva îmi reproșa că dialogul la telefon nu e credibil și nu pare autentic, căci nimeni nu vorbește atât de ”artistic” la telefon. Dar Arti este și el un artist, un artist al evadării adevărate, un artist al contemplării lumii (Filip este un artist al închipuirii ei), și atunci vorbește ca atare, pe linia corzilor sufletești ale prietenului său Filip, pe care astfel îl mângâie. Nici Francesca, nici Olivia nu știu să vorbească așa cu Filip, ele nu știu să-l mângâie, ele nu pot accede atât de departe. Poate e puțin misoginism aici, recunosc, dar o femeie nu poate înțelege niciodată adevăratele adâncimi ale artei (în schimb le înțelege pe cele ale ființei, însă, la care nu are acces deplin bărbatul, asta ca să fiu explicit și să nu-mi sară nimeni în cap, nu detaliez că ne îndepărtăm de subiect). Iar, cum am spus, Arti este tot cel care anunță ”semnul Zeenlandei”, a cărui importanță se va vedea. Scurta referire la suporturile pentru pahare e doar consemnarea la nivel cotidian că lumea nu are nevoie de ceea ce Filip îi poate oferi. Dar e un fapt asimilat de el, deși, e drept, cu amărăciune. Dar e notabil amănuntul, și văd că l-ai sesizat. Partea aceasta continuă descrierea personajului Filip în vederea asimilării de către cititor a gestului final, și într-adevăr se anunță ”insula” lui Filip. Mie îmi era, desigur, clar despre ce este vorba, dar am fost surprins că nu s-a anticipat că va fi vorba tot de o persoană umană, un alt personaj care apare doar la mijlocul povestirii. Mi-am dat seama, apoi, că apariția Oliviei a fost înregistrată ca o surpriză de către cititor. Am savurat momentul, bineînțeles, și mi-a făcut plăcere. În plus, am văzut de asemenea oportună amănunțirea descrierii firii contradictorii a Francescăi. Tot aici introduc imaginea acelei ceșcuțe cu lăcrămioare care va construi filmul la ralanti din final. Țineam neapărat să mai apară și undeva la mijlocul povestirii, așa în trecere, dar să apară acolo ca semn în vederea viitoarei conexiuni. Tot acum cred că este momentul în care îmi dau seama că nu mai am ce să fac cu Cezar, îl simt deja ca pe un personaj împovărător, că s-ar complica foarte mult firul povestirii dacă m-aș mai ocupa și de motivele pentru care el ar lăsa-o pe Francesca să plece și abandonez ideea. Las toată motivarea la nivelul gândurilor Francescăi și pe seama acceptării capriciilor ei din partea lui Cezar. Recunosc, la o proză destul de atentă la motivațiile interioare ale personajelor, această ”expediere” se poate reproșa, dar rămân la ideea că ar fi trenat prea mult și îngreunat firul desfășurării; atenția e în altă parte. Mmm, da. | |