| = Ploua | Manolescu Gorun [05.May.06 08:06] |
| Azi, 5.05.06, plouă cu texte-eseu mult peste nivelul de pana acum al agonicilor. | |
| = vă invit sub umbrelă | george avram [05.May.06 08:55] |
| Abordarea dumneavoastră este cel puțin neutră, pare a cere indirect un răspuns. Aș fi bucuros să vi-l ofer dacă aș cunoaște punctele în care doriți să discutați. Sunt multe subiecte la ordinea zilei, am ales discuția asupra alchimiei pe de o parte pentru că atinge chestiuni actuale (de ex. imaginarul, discursul, tehnicile de sine sau religiozitatea contemporană), iar pe de alta datorită unei înclinații personale. Mă văd nevoit să aștept mai întâi unele întrebări - pe care eu însumi nu le-am formulat - pentru a purta efectiv un dialog. Este și motivul pentru care am făcut public acest text. Cu respect, George Avram. | |
| = Interesant | Negru Vladimir [05.May.06 12:29] |
| Interesant eseu, coagulat in jurul unei idei provocatoare dar nu musai originale, incercare a autorului de a determina un element de similaritate intre procesul interior de transformare a fiintei umane ce se derula in acelasi timp cu Marea Opera si nevoia unei re-asezari axiologice pe fundamente presocratice. Desigur ca, in gluma sau mai in serios, supraomul lui Nietzsche avea ceva in comun cu expresia alchimica "Aurum nostrum non est aurum vulgi"... poate ca putem regasi elemente comune chiar la nivelul limbajului utilizat, al stilului, aforisticul putand fi interpretat si intr-o tipologie a obscurului, a cripticului, cum e cazul unor lucrari alchimice care ascund mai mult decat releveaza. Intr-o lume a dramelor clasice, traite intr-un peisaj modern, deșertul nostru interior cauta noi căi de purificare, inclusiv prin recursul la esente tari, mai orgiastice decat ne-ar putea permite judecatile apolinice dupa care ne ascundem slabiciunea. | |
| + Raspuns pt. George Avram | Manolescu Gorun [05.May.06 12:52] |
| 'Mă văd nevoit să aștept mai întâi unele întrebări - pe care eu însumi nu le-am formulat - pentru a purta efectiv un dialog' george avram. Mi-ai dat de lucru. Dar nu mă plâng. Și iată cât m-a dus pe mine capul. 1. Interpretarea lui Nietzsche în cheie "alchimistă": ' "calea regală" a alchimiștilor este oarecum suspendată în circularitate, mai mult, ei își declară credința în ciclicitatea realității', pare convingătoare. Mai ales în ceea ce privește "circularitatea". Exploatată la maximum de postmodernism. 2. Să vedem ce semnificație este acordată de N. (în viziunea autorului eseului) acestei "circularități": ' "Întoarcerea mai profundă a omului la sine" sau "actul de supremă întoarcere asupra sa a Omenirii" (Opere complete) sunt pentru Nietzsche legate de sensul voinței de putere ca întoarcere: "Un monstru de forță, fără început și fără sfârșit; o sumă fixă de forță, tare ca bronzul, care nu sporește și nu scade, nu se tocește, ci se transformă, a cărei totalitate este o mărime invariabilă, o economie în care nu sunt nici cheltuieli, nici pierderi, dar nici creșteri, nici beneficii, (...) glorificându-se în sfințenia a ceea ce trebuie veșnic să se întoarcă, asemenea unei deveniri care nu cunoaște nici sațiu, nici dezgust, nici osteneală - iată universul meu dionisiac care se creează și se distruge de-a pururi pe sine, lume misterioasă a voluptăților duble" (Fragmente postume)'. Mă opresc la: ' "Un monstru de forță, fără început și fără sfârșit; o sumă fixă de forță, tare ca bronzul, care nu sporește și nu scade, nu se tocește, ci se transformă, a cărei totalitate este o mărime invariabilă, o economie în care nu sunt nici cheltuieli, nici pierderi, dar nici creșteri, nici beneficii'. Aici apare, pur și simplu o înlocuire a "revărsării continue, fără pierdere a Divinității, fără ca prin acest proces Divinitatea să sufere vreo scădere" cum afirmă primul filosof creștin, Philon din Alexandria. Adică se înlocuiește, de fapt, un joc cu "sumă pozitivă" (pentru om) prin care Divinitatea se "oferă", într-unul cu "sumă nulă", constant, invariabil, cu o astfel de sumă în care omul, rămas singur, ce "câștigă" și "pierde" fără nici o speranță. Și nu recuperarea vitalitătății 'pierdută într-un Occident tehnicizat și conceptualizat excesiv' pentru găsirea bucuriei accidentale a viții ' cum interpretează autorul eseului (e drept, în spiritul operei lui N.). Dacă interpretăm în termeni "cibernetici", pare a fi vorba de o "ciclicitate" cu feed-back pozitiv care se auto-amplifică (suma rămânând "nulă" dar "câștigul" și "pierderea" crescând continuu, în mod egal) ceea ce duce la auto-distrugere sau, în cel mai bun caz, la "saturație" în măsura în care, la un moment dat, feed-back-ul devine atât de slab încât, aparent, dispare. Ori o astfel de "ciclicitate", nu poate duce decât la schizofrenie (atunci când a disparut "auto-alimentarea"), dupa ce, în prealabil, a trecut prin paranoismul "auto-amplificării". Lucru care, pe bună dreptate, îl remarcă (sub altă formă) și Baudrillard: 'Viralitatea este un fenomen foarte misterios. Existã un mod de acțiune și de propagare care nu [mai] este o formã, care ține de inform, este un fenomen extrem, de o prodigioasã eficacitate. De ce toate astea le descoperim azi ? Cum se face cã viralitatea, care pânã acum, în gândirea și acțiunea oamenilor cel puțin, pur și simplu nu exista și dintr-odatã existã? ……Apariția bruscã a acestei cauzalitãți indeterminate pune totul sub semnul întrebãrii…Brusc, gândirea trebuie sã devinã și ea viralã. Cu tot ce-i mai bun și mai rãu în aceasta ' (Paroxismul indiferent). Și, prin aceasta, postmodernismul - unul dintre pilonii săi principali fiind chia N. - practic se auto-condamnă, trebuind să fie înlăturat, nu cu ură, ci din necesitatea lucidă a "supraviețuirii" în cadrul a ceea ce eu numesc "Postmodernitate" în care deja trăim. Ce punem în loc? Dumnezeu știe. Sau nici el. Pentru că, uitasem, el "a murit!". 3. În altă ordine de idei, "Alchimia", se pare, că nu a eșuat. Ci renaște în "nanotehnologii". Care, la nivel celular, a și obținut unele rezultate "alchimice", încercând să transforme materialele ne-biodegradabile în biodegradabile, apa în combustibil, celulele umane îmbătrânite în celule tinere, cele canceroase în…etc, etc., etc. (Tinerețe fără bătrânețe și …). Lucru care îl face pe Thomas Nagel să spună, chiar înaintea apariției "nanotehnologiilor": 'Deseori ceea ce spunem pentru a exprima absurditatea vieților noastre se referă la spațiu și timp: suntem niște mici fire de praf în vastitatea infinită a universului; viețile noastre sunt doar niște clipe până și la scara temporală geologică, nemaivorbind de una cosmică…n-ar fi o viață, care ar dura indefinit (în Spațiu și Timp) infinit mai absurdă decât una care dureză șaptezeci de ani?' (Mortal Qestions) 4. În concluzie: ceea ce se va întâmpla în Postmodernitate este imposibil de anticipat. Cu toate că am început să trăim în această nouă "eră" și începem să realizăm că "știm că nu știm nimic" ! Mulțumesc autorului eseului că m-a pus pe gânduri. | |
| = tare fain... | alexandru cosmescu [05.May.06 15:14] |
| eseu foarte bine scris... si pe o tema care ma atrage enorm:) alchimia se preteaza intr-adevar extrem de bine ca 'paradigma' in contextul careia poti (re-)interpreta multe. bonardel, pe care o citati, o face si ea foarte bine... in ceea ce tine de N. sunt niste momente extrem de interesante in fragmentele postume din 'vointa de putere' chiar in primul capitol el vorbeste, daca tin bine minte, despre 'caile de auto-narcotizare' si include in ele aproape tot ce se numeste azi 'mistica' (si nu-mi place ca se numeste asa, pentru ca o discrediteaza). singura cale deschisa ramane, in contextul lucrurilor pe care le spune acolo, instaurarea unei extraordinare luciditati si constientizari referitor la fiecare actiune pe care o faci si la mizele ei, o atitudine mai apropiata, dupa mine, de spiritul zen decat de cel al alchimiei. in orice caz, raman o serie de paralele uimitoare: eterna reintoarcere pare ceva similar sarpelui ouroboros, vointa de putere poate fi asimilata 'focului alchimic', singuratatea/solitudinea supraomului - alambicului s.a.m.d. anume pt. ca-mi place alchimia am si introdus in biblioteca fragmentul meu favorit din zarathustra:) si toate aceste lucruri par a fi universale pentru cei care au incercat intr-adevar sa vada ce se intampla in fiinta lor... in ceea ce tine de relatia N.- Heidegger. iubesc enorm modul in care heidegger isi aplica hermeneutica pe textele pe care si le alege - dar vorbeste mai curand ca un fel de ventriloc, prezentandu-si ideile din interiorul textelor pe care le citeaza/reinterpreteaza - presocraticii, holderlin, N... e si asta o metoda interesanta, pe care imi place si mie s-o aplic - dar nu tine intotdeauna, cu toate ca anume un asemenea tip de lectura, dupa derrida, naste idei noi... eu unul n-as vorbi, oricum, despre alchimie per se la N. - dar despre un analog al ei. la care a ajuns pe cont propriu, decantandu-se in creuzetul propriei sale fiinte. si ideile lui pot, intr-adevar, servi drept imbold pentru niste practici analoge care sa te ajute si pe tine sa-ti cristalizezi propriul sistem si propria atitudine. dar eseul dvs. convinge si incepi, volens-nolens, sa accepti anumite perspective din el - desi cred in continuare ca majoritatea referintelor la alchimia propriu-zisa pe care le face N. raman niste simple metafore... | |
| = aprecieri | george avram [05.May.06 20:24] |
| Mă bucură asemenea comentarii elaborate, e semn de interes asupra subiectului, prin urmare le răspund în ordinea în care ele au fost făcute, încercând să le urmăresc și ordinea internă. Negru Vladimir Interesantă este asemănarea în multiple puncte a limbajului hermetic cu cel al lui Nietzsche – cum ar fi de exemplu “amiaza” din Așa grăit-a Zrathustra – și în același timp relativa virulență a acestuia față de alchimie, atunci când o asociază cu morala, deci inevitabil și cu religia creștină (e drept, istoric vorbind, creștinismul a tolerat mereu alchimia la limita ereziei, probabil și dintr-o necesitate internă). Desigur că nu aș merge prea departe cu asemănarea dintre artifex și supraom, considerațiile mele rămân la nivelul unei similarități discursive. Aforistica lui Nietzsche este adecvată conținutului spuselor sale, un limbaj conceptualizat și care ar exclude ambivalența metaforei ar fi venit împotriva propriei sale convingeri. Este exact și cazul “cripticului“ alchimiei. Ca și dvs., am tendința de a suspecta “judecățile apolinice”, în sensul în care Șestov acuză marile idei și axionomii de a fi devitalizat omul, de a-i fi interzis orientarea spre toate dimensiunile, uneori insondabile, ale propriei sale ființe finite. Vă mulțumesc pentru comentariu și-mi permit să vă reamintesc faptul că orice deșert, fie el și interior, ascunde un ocean :). Numai de bine. Manolescu Gorun Mi-ați dat și dvs. de lucru. Dar mă bucur. Să mergem cu gândul mai departe. 1. Similaritatea dintre cirularitatea lui N. și ciclicitatea alchimică este evidentă. Limbajul aforistic al acestuia, ca de altfel și aporiile socratice și poate, mai mult, autoreferențialitatea de tip alchimic, prefigurează postmodernismul/modernitatea târzie. 2. Vorbiți despre înlocuirea “sumei pozitive” cu “suma nulă”, care-l lasă pe om absolut singur. Foucault merge chiar mai departe, vorbind de “moartea omului”. Este just ceea ce spuneți, dar aș vrea să fac unele precizări asupra acestei chestiuni. Dezintegrarea lui D-zeu începe cel mai probabil în istoria filosofiei cu Descartes, are un punct culminant în Spinoza, se exaltă prin Kant și Hegel și ajunge o confirmare la Nietzsche (coincide, se pare, cu însăși traseul prin care filosofia iese treptat de sub tutela teologiei). D.: D-zeu nu ne poate înșela, el ne-a dat rațiunea prin care mergem mai departe (divinitatea e absentă, omul e prezent); S.: rațiunea și numai ea dă dovadă de D-zeu (omul tinde să devină centrul – doar cel ce-l iubește pe D-zeu îl poate ucide, spune Șestov); K: originile demne de cercetat sunt cele transcendentale, nu cele transcendente (omul și numai omul – K. nu reușește să arunce o punte prin estetica sa între om și natură; Husserl și Heiddeger vor spune că puntea e deja acolo); H.: nu doar D-zeu, ci și istoria se descompune (omul sunt eu – prefigurare, de alfel, a însingurării omului însuși); N.: e nevoie de o reevaluare a omului, nicidecum creștină (omul nou – tensiune între singurătate absolută și nevoia de revitalizare). Pascal, Kierkegaard sau Schopenhauer păstrează distanța față de concept, înscriind-se poate într-un curent filosofic underground, alternativ la tradiția filosofică occidentală (îmi cer scuze dacă omit vreun autor, timpul nu-mi permite). Îl invocați pertinent pe Philon, el este, ca și ceilalți, un creștin. În ceea ce privește “recuperarea vitalității” de care vorbesc în finalul eseului, nu i-o atribui atât de vehement lui N., cât propriei mele persoane. În termenii ciberneticii, e ușor recognoscibil un exces de autoreferențialitate care, după cum bine observați, poate fi fatal. Nici alchimia n-a scăpat de blestemul acesta extremist, care se pare că e specific omului, deviind în spagirie și, de partea cealaltă, în alchimia spirituală. Vorbiți de paranoia și de schizofrenie. La fel o face și psihanaliza, dar ea ajunge la om nu doar la nivelul resemnificării (de ex. interpretarea visului nu e decât o intrpretare a unei interpretări – lumea de poveste a lui N.), ci și la cel al practicii (din acest punct de vedere ar fi interesantă o cercetare comparativă a alchimiei și psihanalizei – nevoie resimțită de altfel și de Jung). În privința postmodernismului, cel puțin în societatea românească, mă rezum la sintagma modernism târziu (sunt unele aspecte, cum ar fi relativul nivel postindustrial, cu reflexii în mentalitate, pe care nu le-am cercetat suficient). 3. Cine știe, poate că sătul de atâtea imperative moral-creștine, omul pune prea mare preț acum pe biologic și material. “Nanotehnologiile” tind să dezechilibreze și mai tare raportul clasic corp-suflet; ca Știință a Balanței, alchimia vroia nu doar să mențină raporturile, ci și să le recunoască în naturalețea lor. La afirmația îndreptățită a lui Nagel vă răspund cu una la fel de adevărată a lui Rorty: “…putem fi umani fără a fi universaliști, fără a crede nici că este “rațional” să fim preocupați de suferințele celorlalți, nici că există o “umanitate comună” care ne leagă de ceilalți” (Pragmatism și filosofie post-nietzscheană). 4. Încercarea de a anticipa a dus la progres tehnologic, dar oare care este prețul pe care trebuie să-l plătim pentru orgoliul de a ne substitui timpului (alchimistul făcând lucrarea naturii)? Deplasarea accentului de pe natură pe natura umană are riscurile sale. Și eu vă sunt recunoscător că mi-ați oferit ocazia de a-mi clarifica unele lucruri. Cu respect Alexandru Cosmescu Paralelismul N.- alchimie este într-adevăr productiv, asemănarea termenilor folosiți este, recunosc, primul lucru care m-a determinat să scriu. Însă există diferențe esențiale. Heiddeger a fost nevoit să reinventeze un limbaj pentru a surprinde o mișcare neconceptuală. De-abia în cea de-a doua sa etapă - al doilea H. - el se reîntoarce la metaforă, reușind astfel, parafrazând o expresie care-i aparține, să intre în cercul hermeneutic. Voi publica în curând un eseu care încearcă să analizeze, în paralel, ideea de “Pământ” la H. și în alchimie. Sunt de acord că avem încă multe de învățat din srierile lui N. și ale altor autori care au schimbat definitive fața modernității. Cu mulțumiri și cu respect | |