| = lasa-ma umbra ce tot spui? | Iakab Cornelia Claudia [18.Oct.08 07:33] |
| am senzatia ca nu pot sa am idei decat intre ale tale, cum fac de ai scris tu ce gandesc sieu. mai lasa si pe altul sa arda din centru, inainte sa se stiga. ma innebunesti cu scrisul tau, imi vine sa-ti strig sa ma lasi sa ma simt singura, ma ajuti prea mult. vrei ceva? esti super, alta data parca nu prea te ardeai asa rau. | |
| = . | Vasile Munteanu [18.Oct.08 07:37] |
| da, Claudia, mă ard să mă număr tăciunii; dar, nu, fiecare cu umbra lui; mulțumesc pentru lectură și pentru semn. | |
| = parere | Ecaterina Bargan [18.Oct.08 08:08] |
| întîi mi s-a părut că v-au scăpat cîteva rime, apoi am observat că este ceva voit și asumat. intregul e bun, dar finalul de-a dreptul superb: "curând nu va mai fi pe lume curent de mult ce ard mă voi stinge eliberând sura de ape a locului gol" frumos! | |
| = . | Iolanda Bob [18.Oct.08 11:26] |
| în general îmi pari un nesuferit și un arogant(nu numai după comentarii, și din atitudinea față de scriitura ta), m-am ferit să te comentez, chiar dacă descopeream câte ceva interesant penatru mine în câte un text. apoi, când să spun și io ceva, pac!, aflu că ești editor:( și mi-a pierit de tot pofta de a te citi și comenta... dar titlul de azi atrage ca un magnet. deși n-o să laud ce îmi place :p o să îți spun câteva ”observațiuni”, din respect pentru titlu: ”cocardierii” era suficient, deși înțeleg că adăugând ”istoriei”, asta e concesia ta pentru publicul larg... ”își întind dragostea ce încă n-a lovit”...dacă adaugi ”cu piciorul”, pare o vacă sau o oaie care dă cu copita. mnah, ca suporter, mai pot fugi cu gândul la un fault, dar nu cred că asta vroiai să sugerezi. istoricismul e bine mascat de revoltă, de ultrapoeticul ”sura de ape”, de tonul descriptiv/rememorant sincer, de tenta ireală pe care o desprinzi din acel cotidian rural frânt de Istorie... plasarea ”acțiunii” în acest context nu pare un pretext pentru textualizare, chiar seamănă a Amintirea cuiva... modelezi/dizloci frumos spațiul în cuvinte: ”eliberând sura de ape a locului gol” acel ”desigur” e o inserție ironică deplasată, un intrus lingvistic agasant, rupe, distrage atenția de la povestea care curgea... misticul e fascinant în acest text, avertizant!, original. supertitlu. | |
| = Întoarcerea la Rucăr | Ioan Jorz [18.Oct.08 11:58] |
| Un "flash-back", un plonjon în trecut pentru a readuce în memorie imagini de început, ale inocenței. "Cocardierii" sunt un reper istoric - ce sugerează o dinamică a post-modernității, față de care, în încremenirea sa, decorul pare ancestral și maiestos - rupt din dimensiunea copilăriei, la care ne întoarcem mereu, pentru a regăsi inocența pierdută. Finalul sugerează și o "ars poetica": copil de suflet hârtiei "de mult ce ard mă voi stinge/ eliberând sura de ape a locului gol". Ar mai fi de lucrat la cel de-al doilea vers. Nu-mi sună bine. Cu prietenie, | |
| = . | Vasile Munteanu [18.Oct.08 13:21] |
| Ecaterina: mulțumesc pentru lectură și pentru semn. Iolanda: în primul rând, posibil ca, dpvd psihologic, să ai dreptate (deși nu știu exact la care anume comentarii faci referire); în al doilea rând, am încercat (pe cât posibil, dacă ai remarcat o astfel de situație, te rog să îmi atragi atenția) să scriu/postez/comentez ca oricare alt autor și să iau decizii așa cum ia oricare alt editor și să nu las cele două aspecte ale manifestării mele pe site să interfereze; iar, în ultimul rând, obsrevațiile tale ar merita câteva precizări: i) "istoriei" alăturat cocardierilor, deși pare redundant (dpdv logic, pentru că, ai dreptate, ei nu pot fi gândiți în afara acesteia), are rolul de a sugera un anume tip de generalizare, o detașare de o "revoluție" sau alta; ii) consider că, pe de o parte, "piciorul" ca formă de atingere, este antonimul perfect al mâinilor din versul precedent, iar, pe de altă parte, în dragoste (ca și în noroc) expresia "a da cu piciorul" dobândește dpdv semantic valoare maximă și iii) da, exceptând "instrumentarul" specific, nu este un pretext, nici măcar un text, ci chiar este amintirea cuiva; mulțumesc pentru lectură și pentru semnul de cuvânt (cu scuzele necesare pentru acele ipotetice ocazii în care am exagerat). Ioan: am fost întotdeauna de acord că majoritatea textelor mele ar merita o șlefuire; din nefericire, nu cred că acest lucru se va întâmpla vreodată; m-am împăcat cu ideea, pentru mine poezia înseamnă aventură, explorare; nu am vocație de șlefuitor; mulțumesc din nou pentru preumblarea ta printre cuvinte. | |
| = "înghite copiii"... | Victor Potra [18.Oct.08 20:47] |
| E clar că sunt într-o perioadă "angajată social" :) Ca primă rezonanță, mi-am adus aminte de școala sătească din Ardealul "meu" (pe lângă Cluj, nu are importanță exact unde), apoi de copiii mergând alene spre școală, un pic după ce vitele au trecut, în același ritm, spre pășune, apoi poemul se întoarce ca o palmă, plesnindu-mă peste pseudo-înțelepciunea îngâmfată! Bunicul meu a plecat dintr-o asemenea școală, și mulți alți oameni de cultură... De ce am eu impresia că, doar în virtutea modernității, dețin vreun adevăr universal?! Ba dimpotrivă! Un astfel de loc are și șansa de a moși liniștea în tine, suficient de adânc pentru a rezista în zbaterea de robinete, ca o "sura de ape", râzând de contoarele noastre. Într-adevăr, ce-ar fi dacă "curând nu va mai fi pe lume curent"? Fără televizor, calculator, internet, telefoane mobile, MacDonalds și CocaCola, luminoase până în creier, O, PRO și DIGI TV? Vor rămâne doar copiii înghițiți de școli în care "crește trifoiul prin dușumele", și, Doamne, ce bună e felia de mămăligă dată cu unt, când o dai câinelui, o clefăie cu poftă, și parcă-ți vine și ție apă-n gură, e gustarea printru celălalt, și, desigur, totul pentru a putea fi dați "de suflet hârtiei", care va știi, din nou, să le dea drumul în lume ca "sura de ape a locului gol" Știu că e o interpretare foarte personală, poate distantă de ce doreai să spui, dar poate că acesta e semnul unei poezii care sare din tipar: spunerea întru cititor, rezonanța până la extrema trăirii întru cuvânt. | |