| + distante | Ioana Petcu [20.Aug.08 00:00] |
| un text care vine dinspre mare spre mic, dinspre macro spre detaliu. ela retine aici fragmente din planul existentei si fragmente din "viata cea mica": cresterea, disparitia, trecerea (ritualul trecerii), fiintarea, renasterea, pe de o parte, iar de cealalta parte: viata fiecarui om in parte, suflul, talpile, urmele, praful. universul se restringe mereu, iar distanta dintre cele doua planuri parca nici nu s-ar mai vedea. metafora e semnul "pedrera", metafora ca figura a transformarii perpetue a sensului. daca ma uit si pe textul anterior, as inclina sa spun ca e unul dintre cele mai interesante jurnale de calatorie pe care le-am citit. "interesant" cu sensul de atipic. nu e calatoria prin oras, e calatoria prin sine. atit de fin, atit de transpus poetic - inevitabil te retine o clipa acest text. buna seara, ela... | |
| = parere | Ecaterina Bargan [20.Aug.08 08:19] |
| ce profund descrii cum e sa urci un deal, pina si golul dintre talpa si pamant. luciditatea ca o atmosfera viata, curata, da, asta e propriu diminetii, imi imaginez ca mai mult de atit, i se atribuie acelei dimineti cu porturi. si oprirea la timp e necesara, in timpuri aglomerate de celalti, cind acelasi soare va cuprinde. disparitia o luam ca pe un lucru firesc, cu ar mai fi si viul. foarte bine asezata comparatia cu muzeul de ceara. eu cred ca viata orasului este viata si dispozitia momentului in care au trecut oamenii pe acolo, a celor trecuti pe colo. a celor disparuti sau vii inca. si ultimul vers e splendid. mi se pare un text bun si concentrat, care cuprinde mai multe lucruri cu legatura strinsa intre ele. buna dimineata, ec | |
| + memorie | Leonard Ancuta [20.Aug.08 08:45] |
| mie imi place mult senzatia asta de memorie a locurilor, de intiparire, de interactiune intre placa otografica mobila a omului si cea imobila a spatiilor pe care le parcurge. comparatia cu muzeul figurilor de ceara e deosebita, arata selectivitate dar si creste imprtanta spatiilor pana spre venerare. chiar tu atentionezi de temperatura, nu e vorba deci despre figurile in sine, cat despre locul care umple acel loc, despre felul lui de a fi, despre respiratia lui continua care se cheama timp, timp in care locului i s-au ingreunat pieile in care isi duce amintirile. si foarte misto chestia cu urcatul in plan vertical, intr-un fel e un stat pe loc in care doar lucrurile cresc in tine in intensitate, in gravitate, ca in orice contemplatio in integrum. tecst bun, de reco. | |
| = mulțumesc | Ela Victoria Luca [20.Aug.08 15:55] |
| ioana, cred că dimensiunile parcurse, în și între distanțe - interioare/exterioare, te fac să călătorești în tine odată cu pașii prin lumi, uneori atât de frumoase, încărcate de timp și misterios, încât nici cuvintele nu sunt de ajuns, nici metaforele, nici transpunerile poetice. bună amiază și mă bucuru că ai fotografiat împreună cu mine, aici. ecaterina, am iubit întotdeauna urcușurile, îndeosebi senzația de suspendare a trupurilor în pășire, atingerea pietrelor, pământului, știind că pe-acolo au trecut atâtea istorii. și tot timpul mă întreb de ce alegem un itinerar și nu altul, în căutările noastre, de ce un om și nu altul, ce sens, în ce vertical ne aflăm. și tot așa. leo, memoriile locurilor și timpurilor cred că sunt și în noi, nu reușim decât rar să le percepem, în intensa lor desfășurare, cred că o suspendare și o oprire într-un anume moment, să simți respirația locului aceluia dă sens și locurilor interioare, iar în muzeuri de ceară nu am intrat niciodată, refuz încă să văd stranietatea unui chip care se poate topi dacă un grad (interior/exterior) îl poate topi instant. e încă atâta viață în mine, încât.. mulțumesc pentru popasul vostru aici, ela | |
| = pt cititori | Ela Victoria Luca [22.Aug.08 18:59] |
| acum textul este însoțit și de foto. | |