| + Poezia lui Victor Țarină | Călin Sămărghițan [10.Dec.18 14:27] |
| Pe Victor Țarină îl citești întotdeauna cu desfătare. Cu bucuria trăirii întru Poesie. Textele lui se deschid atât de cuminți sub ochi, atât de pline de semnificații, încât ai impresia că deja fac parte din tine de un timp îndelungat și că el doar le aduce la lumină. Un timp care coboară parcă, înspre străfundurile facerii poetice a unui univers plin de lumini interioare. De parcă el scrie nu cu mâna, ci direct cu inima. Nu poți aduce corecții (vezi doar redactarea lui "mai" departe, și "bănuțeii" din ultima strofă), ori variante. Nu încercați. Ați strica o armonie parcă ancestrală. "Strada mărginașă" este, așa cum și spune, o margine, o graniță, un hotar între dobândirea și pierderea unei identități. O echilibristică între cel care este, și cel care ar putea fi. Un strop de apă este o comoară a Saharei, așa cum picătura de a înțelege ceea ce ești cu adevărat în mijlocul lumii, este o comoară a întinderii sinelui. De acolo "înaintezi greu mai departe", fata (morgană) urmărită e atât de veche în simțuri, încât e contemporană cu numuliții / bănuți prinși în piatră. Ei învie: prin aceasta Victor Țarină vorbește despre puterea de a te pierde sau de a te regăsi în cea "urmărită". Sunt două tărâmuri atât de diferite, ca două lumi despărțite de milioane de evuri, dar totodată atât de gemene, încât poți aluneca pe nesimțite din una într-alta. Banuțeii stau mărturie în piatră pentru aceasta. E o poezie de dragoste atât de fragilă, încât s-ar putea risipi la cea mai mică bătaie de vânt, ai spune. Dar atât de adevărată, și de perfectă, încât e scrisă, desenată spiralat, numulitic, în piatră. Victor Țarină are o relație particulară, înfiorătoare, greu definibilă, dar cu atât mai mult incitantă, cu timpul. Este un poet care știe să iasă din timp. Să-și găsească un loc în afara lui, din care, apoi, să privească. El este și învins și învingător (în "Cântec vechi"), dar această stare presupune lacrimi de sânge. Mai mult: presupune o stare impară: "plânset cu o singură lacrimă", "un zâmbet". Pasul în timp se face printr-o ușă în spatele căreia "ar putea fi iarna" (în "Nu deschid ușa"). Drumețul care lasă în urmă candelabrul plin de chiciură și covoare înzăpezite ar putea fi chiar el, Timpul. El poate îngheța totul într-o clipă. Iubirea și moartea sunt vecine, două fețe ale aceluiași deal; înaintează una în cealaltă. Mi-amitește de biblicul "iubirea ca moartea e de tare". Sau, în altă parte ("Fluturii nopții") fluturii sunt secundele ticăitoare ale acelui timp. Secunde "orbite" de propria lor poveste, ca de o lumină solară. Timpul este palpabil, este audibil (bătăi în ușă), este transformat într-o materie supusă unei legi simple, care se cheamă iubire. Repetiția unei comparații ("ca și mine, da, ca și mine"), metafore bulversante ("orgiile primului sărut"), epitete în construcții surprinzătoare ("fantomă veselă"; "baston înfrunzit", "cenușa galbenă a zorilor", "bani incandescenți/ în palma uscată"), dar mai ales un fel de decelare a straniului din habitual, pentru care nu am găsit termen stilistic ("plouă perpendicular/ pe pământul sferic"), de mare efect a posteriori, sunt doar câteva din bijuteriile acestui plăpând poet furtunos, bijuterii care descriu stări greu definibile: stări cataleptice ("nu deschid ușa"), contemplative (toată poezia "Sfânt orizont"), mistice ("sunt pur cum sunt morții după îngropare/ ca o femeie care și-a părăsit prima iubire"), aproape schizoide ("poate/ am murit azi noapte?) sau de-a dreptul stranii ("plângând cu o singură lacrimă"). Și am amintit mai sus acea "stare impară". Salvarea pentru Victor Țarină rezidă în iubire: "doar zâmbetul tău mă poate converti/ la religiile lumii", o iubire care poate face să învie pietrele, să aducă numuliți/bănuței la viață. Victor Țarină revelează lumii imaginile poetice care o compun. Poezia lui rămâne un tărâm mereu fascinant, o invitație perpetuă nu la simpla lectură, ci la traducerea ei în pulsările ființiale a ceea ce suntem. | |
| = Călin Sămărghițan | Victor Țarină [10.Dec.18 14:27] |
| Călin, trebuie să spun...mare surpriză. Onorat și bucuros în același timp. Tocmai veneam să șterg poemul pentru că eram furios pe mine, pe atâta exces de discreție. Și uite că poate să placă.Nici nu ști câtă incredere mi-ai dat pe ziua de azi, mai ales că eu sunt mereu nemulțumit de textele mele.Am făcut și corecturile. Mulțumesc mult încă o dată. Cu prietenie și respect victor P.S. Ce coincidență! Nu de mult te-am descoperit și eu! | |
| = victor țarină, urmă prin lumea fascinantă a poeziei | Teodor Dume [26.Jul.08 20:02] |
| da, un scris profund construit pe stări lăuntrice de mare efect. urmele lăsate în timp vor aminti de trecerea domniei sale prin lumea fascinantă a poeziei "Nu e loc pentru orgiile Primului sărut În șanț un ziar rupt Anunță o identitate pierdută" cu sinceritate, teodor dume, | |
| = Teodor Dume | Victor Țarină [10.Dec.18 14:27] |
| Teodor îți răspund cu întârziere pt. că aseară nu m-am mai putut loga. Mulțumesc pentru sprijin și apreciere. Sunt onorat să te am în continuare ca cititor. Am citit*Orașul din mine...*. E o poezie mare. Cu prietenie și respect victor | |
| = semn... | Petruț Pârvescu [03.Aug.08 15:17] |
| Victor, remarc si eu acest pohe. cadru, atmosfera refexiva, mesaj. sa recitim. cateva sugestii: Îmi ia privirea ceva strălucitor Pe trotuar: un strop de apă / atat, far ultimul vers, e cumva explicit Din deșertul Saharei Și înaintez greu mai departe/ fara acel si Urmărind o fată atât de veche Încât învie în urma ei Bănuțeii de piatră cu prietenie, | |
| = Petruț Pârvescu | Victor Țarină [10.Dec.18 14:27] |
| Petruț, mulțomesc pentru semn. Am *cântărit* observațiile tale. Interesante, dar ar deveni prea *grea* poezia. Cu prietenie | |