Comentariile membrilor:

=  conotatiile cosmeticii	Maria Del [06.Jul.08 15:17]
Interesant articolul tau. N-am citit cartea, in schimb am citit din Jung. Am impresia ca pana aproape de finalul articolului tau iti expui propria parere, interpretarea ta personala a povestii acestui Textor, interpretare care mi se pare in mare pertinenta si bine directionata. Dar in final incepe altceva sa-si faca loc, probabil insasi cartea? "Si, intr-adevar, se elibereaza de povara vietii". Nu cred ca sinuciderea e o eliberare, dar poate ca autoarea cartii o prezinta asa. Ultimele doua alineate mi-au dat si mie un soi de vertij al suferintei si ma intreb care e de fapt mesajul scriitoarei? Daca e doar:"fiecare ucide ce iubeste", atunci incep sa ma indoiesc ca mi-ar place cartea. Nu-mi place nici: "Cosmetica este stiinta ordinii universale, morala suprema care guverneaza universul". Pentru mine cuvantul "cosmetica" are de cel mai multe o conotatie de fatada care ascunde altceva, care oricum se vedeste pana la urma, si nu mai putin urat, adica mai pe sleau spus, de fatarnicie. Vreau doar sa spun ca realitatea e asa cum e, dar literatura nu ar trebui sa se "afunde" pana la identificare in aceste abisuri,chiar da o face "fermecator", ci sa le asume si sa le depaseasca. Dar nu prin cosmetica...
=  Maria,	heghedus camelia [07.Jul.08 06:20]
eu chiar cred in terapia literaturii, chiar si asa din perspectiva de cititor, daca harul de scriitor nu mi-a fost rezervat. Si mai cred in libertatea ei, cu toate riscurile aferente. Stiu ca o carte poate exalta sau provoca stari de depresie dar n-am auzit sa fi ajuns cineva criminal din cauza de citit. Nici eu nu cred ca sinuciderea e o eliberare si nici autoarea, desigur. Era din perspectiva personajului, la fel ca si ideea legata de cosmetica – folosita pentru a-l convinge pe celalalt de ceva inexistent. Si era despre vulnerabilitatea omului in momentele sale de vid. Cartea are mesaj multiplu. Cam din patru in patru liniute de dialog gasesti cate un mesaj. Iar mesajele nu mai prea constituie o noutate, interesante sunt mai degraba felul in care sunt trimise si argumentele care se aglomereaza pentru a le face consistente. Adica acele maruntisuri care ne inteapa zilnic in inima, in gand. Carora le poti cadea prada sau pe care le poti extirpa. Mai inainte de toate, iti multumesc ca mi-ai spus parerea ta si mi-ai aratat din punctele slabe. Se pare ca am cazut in aceeasi greseala pe care o condamnam candva. Deci acolo nu era punctul meu de vedere. Poate a fost si influenta compreselor din timpul lecturii, cine stie?
=  semn...	Petruț Pârvescu [09.Jul.08 13:57]
Camelia, remarc si eu acest articol. interesant. e un punct de vedere... mai mult, o vedere dubla/dublata de experienta introspecta unui ins dedublat... felicitari! cu prietenie,
=  Petruț,	heghedus camelia [10.Jul.08 07:09]
asa e, dintre mai multe posibile, doar un punct de vedere. mersi ca ai citit si ai lasat semn.
=  Dumnezeu a facut universul si pe om bun - dublul dialogului	Maria Del [11.Jul.08 17:44]
Camelia, revin la textul tau. Pentru a da un raspuns cuprinzator textului tau, ar trebui sa citesc cartea pe care o prezinti, si sa fac un fel de paralela intre ideile jungiene si punctul de vedere crestin asupra a ceea ce este sufletul omenesc. Ar fi ceva care mi-ar cere o relecturare a multor carti si mult timp. Poate ca intr-o zi voi face si aceasta, fiindca e ceva de un adanc si pasionat interes pentru mine (eu sunt de altfel un caz atipic, intai am fost cucerita -in parte - de Jung si abia apoi -fara rezerve si fara rest – de vederea crestina ) , insa totodata o mare indrazneala. Foarte pe scurt, si fara nici un fel de pretentii, (nici de corectitudine, desi as dori si incerc sa o am), vreau doar sa spun ca din punct de vedere crestin, antinomia bun-rau e o premisa falsa, nu e ceva creat de Dumnezeu, ci e un adaos, o nascoceala pe care a ”fabricat-o” caderea din rai. Dumnezeu a creat intr-adevar lumea ”in perechi”, pamant-cer, uscat-apa, zi-noapte, barbat-femeie, lumina -intuneric (fizice), etc, dar nu a creat niciodata in ”bun si rau”. Tot ceea ce a creat El este bun,(”Si a vazut Dumnezeu ca este bine.”), perechile nefiind antinomice, pentru ca ele nu se exclud reciproc, ci ies si se intorc in acelasi tot, de unde pot izvori din nou. ”Raul” insa nu iese niciodata din ”bun” in mod firesc si armonios, ci prin rupere, prin negare, prin distrugere, prin crima. Pe de alta parte sufletul omului e incomprehensibil, pentru ca el e facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Insasi existenta lui Dumnezeu e Incomprehensibilitatea in sine. Oricat ne-am cunoaste pe noi insine, nu ne putem cunoaste decat in dialog cu Dumnezeu si cu celalalt. Deci, in vederea crestina, aici e dublul: dublul dialogului, intre Dumnezeu si om, intre om si om. Nu e dublul ruperii in ”rau si bun”. Sufletul omului nu e incomprehensibil pentru ca exista rau in el, ci pentru ca el e facut dupa asemanarea cu Dumnezeu . De altfel, fara un dialog viu cu El se prabuseste in ”rau”, in moarte. Lui Jung ii este clar ca orice om are o ”umbra,” (in termeni crestini, toti oamenii sunt ”pacatosi”.) ”Umbra” este raul, care, nerecunoscut si negat, iese oricum la iveala intr-o buna zi, in mod tragic. In vederea crestina aceasta nu e o fatalitate: raul poate fi cu adevarat recunoscut si indepartat, prin ”luarea crucii”. In privinta aceasta Jung categoric nu merge atat de departe ca Sfintii crestini, dar prin urmarea daimonului sau interior, asa cum se exprima el, in termeni socratici, si aici e vorba desigur nu de urmarea diavolului, ci de urmarea vocatiei, a descoperirii adevarului, se supune si el unor incercari si crize, din care iese mai imbogatit. Ce sunt in fond toate incercarile de terapie, decat incercari - mai mult sau mai putin reusite, mai mult sau mai putin constiente, mai mult sau mai putin implinite - de a determina pacientul sa isi ”ia crucea”? Ultimul fragment din autobiografia lui Jung (”Amintiri, vise, reflectii”) e o ”Privire retrospectiva”, care, cred eu, ar trebui citita de oricine care vrea sa traga o concluzie asupra lui Jung, asupra operei si vietii lui. Foarte frumos spune el acolo: ”Exista o legenda veche si frumoasa despre un rabin pe care un elev l-a intrebat odata: 'Inainte au existat oameni care au vazut fata lui Dumnezeu; de ce nu mai exista si astazi?' La care, rabinul a raspuns: 'Pentru ca astazi nimeni nu se mai poate apleca atat de adanc.'” Despre el insusi spune insa: ”Sunt uimit de mine, dezamagit, multumit. Sunt intristat, abatut, entuziast. (...) Nu sunt capabil sa stabilesc o valoare sau o nonvaloare definitiva, n-am o judecata despre mine si viata mea. De nimic nu sunt foarte sigur.De fapt, n-am o convingere definitiva despre nimic. Stiu numai ca m-am nascut si ca exist si am sentimentul ca as fi fost purtat. Exist pe baza a ceva ce nu cunosc. In ciuda tuturor incertitudinilor simt o soliditate a ceea ce exista si o continuitate a fiintei mele asa cum este ea. Lumea in care patrundem nascandu-ne este cruda si crunta si totodata de o frumusete dumnezeiasca.” E fascinant deci faptul ca Jung nu pretinde nicidecum ca orice a afirmat el in opera sa e adevarat, ci dimpotriva, spune clar: nu e sigur de nimic. Si atunci, de ce sa il citam noi ca pe o autoritate, de ce sa-l reducem la teoriile pe care le-a enuntat de-a lungul anilor? De ce sa ne cramponam de bucatele, de afirmatii disparate, de greseli, cand el insusi le categoriseste astfel, in privirea sa retrospectiva? Nu, el nu e o autoritate, nici nu vrea sa fie in cele din urma, ultimul sau autoportret are, cum se vede, tuse superbe ale smereniei in fata a ceea ce nu cunoaste, in fata lui Dumnezeu. Nu vreau sa il ”prefac” pe Jung in altceva decat este, sa il ”spal”, sa il ”fac perfect”. (Trebuie sa se evidentieze si locurile unde el a gresit, pentru a avea o imagine clara.Dar la aceasta voi reveni mai tarziu, poate in alt comentariu). Vreau doar sa il includ in chiar ceea ce-si dorea el, in ceva mai mare decat a reusit el sa cuprinda, in acel nesfarsit, care ne ”poarta”, ”de o frumusete dumnezeiasca”. Poate ca si ideea ”cosmeticii” expusa in cartea Améliei Nothomb are ceva comun cu asumarea crucii, poate ca autoarea se gandeste la alte conotatii decat cea de superficialitate si de inselatorie. (Asa cum termenul de ”masca” are aceste conotatii, dar are si conotatia de subliniere, de vadire, de exprimare a unui caracter- mastile din teatrul antic- deci o semnificatie ”pozitiva”). Nu stiu, pentru ca nu am citit cartea. Pentru aceasta pare a pleda expresia de "vertij sacru". In acest caz, da, omul intr-adevar tinde sa se vadeasca, sa se exprime, sa se arate, asa cum e el la chip. Adica bun, asa cum Dumnezeu l-a facut.
=  .	Maria Del [14.Jul.08 08:27]
Camelia, ma intorc la articolul tau ca ucigasul la raul pe care l-a facut. Imi dau seama ca si eu am pacatuit aici printr-un monolog in numele dialogului. ...Am vrut prea mult sa am dreptate. Cred ca cel mai de pret poem pe care l-am scris vreodata se intitula: "A face" si avea un singur vers: Sa faci Acest poem nu l-am putut atinge niciodata.