| = Artistul - urma de pe tăișul vremii | George Pașa [09.Mar.08 19:08] |
| După o prezentare minuțioasă a numeroaselor cuțite estetice din bucătăria vastă prin conținut a poetului, se ajunge și la cheia poemului: "sângele-mi curgea inevitabil dar aici era secretul meseriei mele/ tăișurile nu puteau fi ascuțite decât dacă le strunjeai cu propria ta ființă". de aici, totul curge spre urmarea inevitabilă a "tocirii" de sine și eternizarea ca o urmă pe tăiș. titlul e plăcut și potrivit conținutului. Salve! | |
| = oare uneori sunt gongoric?? | Plopeanu Petrache [10.Mar.08 21:29] |
| Este exact ceea ce am gândit eu, dar nu ți se pare că sunt prea multe vorbe pentru a exprima faptul acesta pe care l-ai perceput, al tocirii proprii pentru a-i ascuți pe alții, sau acela al eternizării ca o urmă pe tăiș? Sincer aștept să-mi spui părerea ta, extrem de obiectiv. Mulțumesc mult de aprecieri și de cuprinderea a ceea ce scriu în tine Cu prietenie PP | |
| = Petrache, | George Pașa [10.Mar.08 22:45] |
| PP, creația are misterul facerii sale și poate că ne punem prea mult în poziția criticului, uitând că nimic nu e fără un sens. Tocmai aceasta mai putem face, în condițiile în care s-a cam spus totul. Nu să povestim în versuri, într-un limbaj simplist, banalități peste banalități, sub pretextul că am ascunde ceva profund, ci să reușim să rescriem temele eterne. Nu e nimic în plus, sau fără vreun sens în textul tău. Sunt cazuri cănd trebuie să comprimi pentru a spune mai mult și altele când trebuie să spui ceva esențial și să maschezi sub vorbe mai multe. Eu nu agreez pe cititorul leneș, deși , să recunoaștem, și noi ne mai aflăm uneori în acea situație. Nu e rău să mai fii uneori gongoric, eu admir pe acel poet, deși nu l-am mai citit de vreo câțiva ani. Sincer, așa văd, se poate să greșesc. | |